Învierea fiului văduvei din Nain

Învierea fiului văduvei din Nain¹
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Dreptmăritori şi vrednici de iubire creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

În Duhul Sfânt, de viaţă făcător, ne împărtăşim acum din cuvântul Evangheliei. Apoi, cei care se pregătesc, şi din Trupul Mântuitorului, Care ne-a adus Evanghelia, Vestea cea bună. Şi aşa, în această conştiinţă, de Dumnezeu luminată, să primim cuvântul, sămânţa vieţii. Căci cuvântul dumnezeiesc este sămânţă din care creşte viaţa dumnezeiască în noi.
“S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.  Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.  Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!  Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în toată împrejurimea” (Luca 7, 11-17).
Iubiţilor, să ne ridicăm şi noi acum, cu ochii duhului, şi să vedem acel moment sfânt. Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că fără lucrarea, atingerea Duhului Sfânt, a harului, sufletul nu se înalţă. Adică din el însuşi, din sinea lui. Deci cu acest gând, în clipa aceasta, să ne ridicăm ca nişte înviaţi, ca acel tânăr pe care Hristos l-a înviat. Aşa să auzim acum cuvântul şi să ne îndreptăm privirea ochilor duhului acolo, căci ne-a dăruit Dumnezeu gândirea, să se arunce peste timp şi spaţiu, după chipul lui Său.

Acolo, la acea cetate, Nain, ieşind pe poarta cetăţii, un convoi funebru, un tânăr, unicul fiu al unei mame văduve, rămasă şi fără bărbat, fără capul familiei, şi fără unicul ei copil. Mulţimea, în jur, la înmormântare. Adesea mi-am zis: parcă mai curând moartea ne adună, ne uneşte, decât viaţa, în dezbinarea ei; ne risipeşte. …Iisus Se apropie, şi cel dintâi cuvânt îl rosteşte mamei: “Nu plânge!” Rostit de El, acest cuvânt nu e numai o îmbărbătare dumnezeiască; e ceva mai adânc. În Hristos e schimbare radicală, şi de gândire, şi de viaţă. Însuşi faptul că e Dumnezeu şi Om. Cuvântul Lui, acum, nu e doar un cuvânt de sentiment (era şi aceasta); o mutaţie.

“Nu plânge!”… A început Mântuitorul Fericirile: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”. Apoi, imediat: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 3-4). Deci, de la început, plânsul. Şi profetul spusese: “Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Iar Părintele nostru Grigorie de Nysa, spune: Lacrimile sunt ca sângele ce curge din rănile sufletului. Şi Ioan Gură de Aur zice, iarăşi: Iar lacrimile sunt în stare să stingă şi focul iadului (căinţa, care stinge iadul). De aceea Ioan Scărarul va spune: Pocăinţa trezeşte; lacrimile ciocnesc în uşa cerului, iar smerenia o deschide. Acum, însă, înaintea acestui tânăr care era pe pragul dintre viaţa de aici la cea de dincolo nu mai era taina căinţei, ci a sfârşitului. Părintele nostru, Simeon Noul Teolog, spune: “Dacă nu ai căinţa învierii cât eşti viu, cum ai s-o ai când eşti mort?”. De aceea Mântuitorul spune: “Nu plânge”. Acum inima are alt curs. Când El însuşi mergea spre Golgota şi femeile mironosiţe, însoţindu-L pe drum, îl plângeau, Iisus le spune: “Nu Mă plângeţi”. Altfel spus: nu Mă plângeţi pe Mine, Care sunt pe pragul Crucii şi Învierii. Şi mironosiţele vor auzi, în ziua Învierii, cuvântul “Bucuraţi-vă”. În faţa vieţii nu mai e plâns, ci e bucurie.

Iar acum, când Mirele e de faţă, înaintea celui răposat, nu e plâns. “Nu plânge!” – Ştiind ce avea să săvârşească El, stăpân pe viaţă şi pe moarte. Cu acest cuvânt, pe care mama îl aude, prin glasul Lui, să simţim toată această prezenţă. Dacă o trăim, altfel stăm aici. Nu obosim, nu adormim. Se apropie de sicriu şi rosteşte: “Tânărule, ţie îţi zic: Scoală-te!” Cuvântul lui dumnezeiesc, cu puterea Celui care a poruncit şi s-au zidit. S-a rezidit acum. S-a ridicat cel ce fusese mort şi a început să grăiască, descoperind, de bună seamă, experienţa unică pe care o făcuse el: experienţa morţii.

Numai aşa poţi vorbi, dintr-un fapt pe care l-ai trăit. De aceea se vorbeşte şi se scrie mult despre cei care au fost readuşi la viaţă din moarte clinică, fiziologică. Dar Iisus l-a luat de mână, ca oarecând pe Lazăr, şi l-a dăruit mamei sale. Şi mama n-a mai plâns, şi s-a bucurat. Toţi care aţi trăit, la un spital, sau în casă, lângă un bolnav care, la un moment dat, parcă a rupt legătura cu lumea, printr-o taină a lui Dumnezeu a revenit, trăiţi acest moment! Dar sufletul nostru, conştiinţa, stă în faţa morţii, pe care dumnezeiescul Pavel a numit-o “vrăjmaşul cel din urmă care va fi biruit” (1 Corinteni 15, 26). Începutul învingerii – în Învierea lui Hristos, apoi şi a omului, când va suna trâmbiţa şi cei morţi vor învia, să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, dar şi a creaţiei întregi, în lumina unui cer nou şi a unui pământ nou. Până atunci, însă, moartea rămâne.

Trebuie spus limpede şi răspicat: Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El e trist pentru stricăciune şi moarte. Şi El este Izvorul vieţii. Şi aşa ne-a plănuit şi ne-a şi zidit în sfatul Lui (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh) şi pe noi: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) – după chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru început, El este izvorul vieţii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia după Ioan spune: “La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Deci El este începutul: Dumnezeu-Cuvântul. Tatăl, în Fiul Lui, după al Cărui chip suntem zidiţi, şi în Duhul Sfânt, ne-a zidit. Şi în El e viaţa.

Şi în faţa mortului era El, Dumnezeu-Cuvântul, începutul, viaţa. În această icoană a rostit El: “Tinere, zic ţie (Eu, Dumnezeu-Cuvântul, rostesc): Scoală-te!” El, Viaţa. Şi, dacă în acest cuvânt din Cartea Facerii 1, 26: “A zis Dumnezeu să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” este proiectul nostru, apoi urmează execuţia planului, lucrul inginerului – cap. 2, 7: “Luând Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om. Şi a suflat suflare de viaţă” – nu din pământ, ci de la Dumnezeu. Cum va spune mai apoi înţeleptul biblic, Solomon, vorbind despre moarte: “Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vedeţi cum se leagă cuvintele! Şi în acel moment al zidirii, şi, mereu, al nezidirii, să nu uităm, să trăim mereu această unitate desăvârşită. Căci din ţărâna pământului l-a făcut, dar pământul era viu. Grăiam cuvântul acesta al Sfântului Grigorie Palama, atât de puternic, bogat şi răscolitor: “pământul era gravid”, adică avea viaţa tuturor vieţuitoarelor. Ce cuvânt plastic, intuitiv! Şi atunci, în acest pământ, îngreunat cu sarcina vieţii, a suflat Dumnezeu suflare de viaţă. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pământul gravid. Şi de ce spun? Doamne, fac apel către savanţi, să nu mai explice pe om prin zoologie. Antropologia prin zoologie. Zoologia era de faţă, într-adevăr, când l-a făcut Dumnezeu pe om. Căci a luat ţărână din pământul îngreunat, gravid, dar a suflat suflare de viaţă de la El. Şi dumnezeieştii Părinţi ne învaţă: a făcut Dumnezeu întâi sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit să poarte odată cu suflarea de viaţă harul divin, lumina divină, dumnezeiescul. În acest vas zidit al lui Adam, în suflet, a dat chipul Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, iubiţilor. Şi chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostit în Adam, în suflarea de viaţă, în Duhul Sfânt. Căci zic Părinţii: nu un suflet simplu a suflat (căci şi animaele au suflet). Zice Patriarhul Calist: A suflat nu un suflet simplu, ci spre suflet viu, care-l poartă pe Dumnezeul cel viu, care are în el pe Duhul Sfânt. Vor spune Părinţii – Petru Damaschin, Palama, Patriarhul Calist – aceşti părinţi luminaţi de Duhul Sfânt: Şi aşa s-a făcut Adam cu suflet viu, Duhul Sfânt fiind în el suflet al sufletului. Adică sufletul nostru simplu, creat nu din ţărâna pământului, ci în chip deosebit. Înălţimea sufletului omenesc, gândirea lui, care cuprinde tot universul, putându-se înălţa până la Dumnezeu. Această gândire este dată altor făpturi? Şi de ce această gândire Dumnezeu a dat-o ca vas, potrivit chemării? Ca să poţi cugeta la Dumnezeu, să te poţi înălţa, nu doar să te târâi. În păcat te târăşti; cum a fost osândit şarpele: “Pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!” (Facerea 3, 14). Adică se va hrăni cu foamea de pământ a omului, cu păcatul omului. Foamea de jos e pâinea diavolului.

Suflet al sufletului nostru fiind, deci, Duhul Sfânt, lumina Lui. În Duhul Sfânt, în numele şi al Tatălui şi al Fiului. Căci ne-a dat, va spune Apostolul, Duhul Vieţii, “care strigă în inimile noastre Avva, Părinte” (Galateni 4, 6). Şi iarăşi, “Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3). Adevărul omului, ceea ce-l defineşte, acesta este: lumina harului în adânc, Duhul Sfânt – sufletul sufletului nostru. În plinătate, în adevăr aceasta suntem. De aceea a zis Pavel mai târziu: ca să se sfinţească întreg, trupul şi duhul vostru (1 Corinteni 7, 34). Adică sufletul cu prezenţa Duhului Sfânt, şi cu conştiinţa că-L ai pe Tatăl ceresc, pe Fiul, după al Cărui chip eşti zidit, în Duhul Sfânt. Aceasta este identitatea ta, în adevărul tău.

De aceea va spune Patriarhul Calist: “Era Adam suflet înţelegător şi străbătător şi proorocesc şi împreună cu Dumnezeu ziditor”. Curajos, uimitor o spune – dar sfinţii pot s-o spună: “ca un dumnezeu”, după har. Având lumina înţelegerii dincolo de ceea ce e numai de faţă. Proorocească privire. Rămâi uimit. Şi ne-am rugat bunului Dumnezeu să ne lumineze, căci eu, cel puţin, în puţinătatea minţii noastre, mi-am zis: cum, Patriarhul Calist, care trăieşte în secolul XV de la venirea Mântuitorului, să vorbească cu atâta curaj şi îndrăzneală despre Adam, care a fost cu mii de ani în urmă? Era contemporan cu Adam? În graiul nostru, în felul în care gândim noi nu era. Dar era ceva în patriarhul Calist şi, în acele momente, când se ruga, când gândea, când scria, el trăia identitatea omului, adevărul omului. Era în Calist, cum e în fiecare din noi, o realitate contemporană cu Adam: lumina Duhului Sfânt, lumina pe care Sfânta Ortodoxie o numeşte necreată; nu din lumea aceasta, supusă timpului, spaţiului, mărginită. Ci care-i deasupra timpului şi spaţiului. Patriarhul Calist era la Constantinopol, în secolul XV; Adam, în ziua numărul unu. Contemporan în Duhul Sfânt, în lumina Duhului Sfânt, lumina necreată pe care o dă Dumnezeu omului. Cu adevărat, cu toţi sfinţii contemporan. Aşa înţelegem Scriptura. Cum au scris şi Moisi şi ceilalţi despre începutul Zidirii? Nu i-a zis Dumnezeu lui Iov: “Unde erai tu, când am întemeiat pământul?”? (Iov 38, 4)… Tu eşti contemporan? Doamne, ce minuni se împărtăşesc conştiinţelor care vor să înţeleagă! Şi când vorbea Mântuitorul, unii nu înţelegeau şi plecau. Le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreţi să vă duceţi?” Petru a spus: “Doamne, de la Tine la cine ne vom duce? Tu singur ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 67-68). Atunci înţelegem noi darul omului, uimitor, iubiţilor: aşa a fost făcut Adam.

Şi, totuşi, de unde moartea? Şi sămânţa morţii pe care a semănat-o Adam, din ispita celui rău? Iubiţilor, stăm în faţa morţii. Dumnezeu este viaţa, izvorul vieţii. Şi numai Dumnezeu-Omul a învins moartea. Preţuim pe tot omul din lume – e după chipul lui Dumnezeu – şi toate religiile. Dar trebuie s-o spunem limpede: numai în Hristos moartea este biruită. El este, cu adevărat, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul; originea şi ţelul în El. El a sfârşit prin viaţă, în înviere. Numai El, Dumnezeu-Omul. Adam a întors faţa sufletului de la faţa lui Dumnezeu. Sf. Maxim spune: Moartea înseamnă, propriu-zis, despărţirea de Dumnezeu; iar boldul morţii este păcatul, pe care, primindu-l, Adam a fost izgonit şi de la Pomul Vieţii şi din Rai şi de la Dumnezeu. Acestei morţi i-a urmat în chip necesar şi moartea trupului. Căci viaţa este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt Viaţa – Hristos. Acesta, coborându-se în moarte, l-a adus pe cel omorât iarăşi la viaţă. Cum?

La ispitirea demonului (nu din el; şi aceasta trebuie s-o reţinem adânc; nu el şi-a pricinuit moartea; originea răului nu e în om) de a gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam a întors ochii către el – un fel de mutare a centrului existenţei şi vieţii în eu – la trupul meu şi la lume. Şi, făcând din mine un centru… faţă de Dumnezeu, care a spus “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14). Apoi, faci din trup un idol… Atunci, te-ai îndreptat către tine, cel adus de la nefiinţă la fiinţă; către lume, lumea trecătoare, în care e moartea. Şi o clipă să nu uităm: Dumnezeu a îngăduit moartea pentru că în ea moare păcatul. Care-i propriu-zis, în demon, originea păcatului: eul lui, orgoliul, mândria. Unde se sfârşeşte mândria, orgoliul? Care-i capătul celui mai trufaş, al celui care se crede stăpânul lumii? În cele din urmă, moartea. Înţelegeţi de ce a îngăduit Dumnezeu moartea? Oricât de uluitor te-ai socoti, oricne ai fi, vine şi-ţi spune moartea ce eşti. Când am înţeles aceasta, m-am uimit. Ori de câte ori înţeleg, în lumină divină, un adevăr, eu mă uimesc. Am înţeles că în moarte, într-adevăr, e sfârşitul orgoliului. Când aud cuvântul orgoliu, mă îngrozesc.

Iubiţilor, moartea a început în suflet, nu în trup. Cum a zis dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: moartea e despărţirea de Dumnezeu – te desparţi întâi cu sufletul şi apoi cu trupul. Vegetezi, şi te rabdă Dumnezeu mult, doar, doar te vei întoarce. Şi unii se întorc. Ca şi în Vechiul Testament, şi Adam s-a căit, până la urmă, l-a trezit Dumnezeu. Apoi şi Set, şi Noe, şi Avraam, şi Moisi, şi Profeţii. Te cheamă Dumnezeu, cum l-a chemat pe Adam: Adame, unde eşti? M-am ascuns printre pomii grădinii – adică a căzut în lumea muritoare. Şi am văzut că sunt gol, mi-a fost ruşine. Gol de sens, de lumina divină, de sensul vieţii şi al existenţei; vidul spiritual, cel mai înspăimântător. Li s-au deschis ochii şi au văzut. Şi cum au văzut? Adâncul din tine e de nedistrus. A lăsat Dumnezeu ca adâncul din noi să nu se distrugă. Căci după ce Adam şi Eva au gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, văzând ei că pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) şi că dă ştiinţă (trufia vieţii) – aceste trei ispite, Dumnezeu i-a scos afară din Rai şi a pus un heruvim la poarta Raiului, să nu se atingă de pomul vieţii. Deci a rămas în noi adâncul de nedistrus. Ca şi la Iov, i-a zis demonului: “De viaţa lui să nu te atingi!” (Iov 2, 6). Deci de adâncul din noi. Şi Mântuitorul va spune, iarăşi: “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”. Şi i-a descoperit lui, în adâncul din el. Şi i-a spus: “Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră (a credinţei adevărate) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Adică în Biserică, în adâncul sufletului omenesc e ceva de care demonul nu se poate atinge. Moartea nu se poate atinge. Adâncul din om rămâne. Şi, iar, dumnezeiescul Maxim va spune acest cuvânt adânc şi adevărat: L-a făcut pe om după chip şi asemănare; chipul e întipărit în noi, în fiinţa noastră. Şi în ce constă chipul: existenţă şi existenţă veşnică (nu suntem din veci, dar nu se va mai termina – nemurire). Ne dă chipul – existenţa şi existenţă nemuritoare. Iar asemănarea – înţelepicunea şi bunătatea, zice Sfântul Maxim, care ţin de voinţa noastră, de libertatea noastră. Dacă o primim, dacă săvârşim, dacă lucrăm înţelepciunea şi bunătatea dumnezeiască. Chipul e spre asemănare. Asemănarea, şi ea, îşi are sămânţa în suflarea de viaţă, suflet al sufletului nostru, în care-i semănată înţelepciunea şi bunătatea. Şi de noi, de libertatea noastră depinde să primim înţelepciunea şi bunătatea divină, iubirea şi lumina, toate virtuţile, în libertate. Aceasta-i asemănarea.

Atunci, despărţiţi de Dumnezeu, punând începutul morţii în noi, în suflet, în gândul nostru, ne luptăm, dar în cele din urmă moartea sufletului pune capăt şi trupului. Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvânt uimitor: Protopărintele (Adam), zice el, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Ne cutremurăm. Puneţi la inimă acest cuvânt! Păcatul, moartea, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Şi anume, obârşia constătătoare din plăcere, sfârşind în moartea prin durere. A dat firii altă obârşie! S-a produs, dacă vreţi, o mutaţie. Va spune şi sf Pavel: “Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7, 23). Lege supusă morţii.

Aş dori mult ca acest fapt să fie analizat mult mai adânc decât până acum. Aş zice, o altă logică. Întâi, altă obârşie. Obârşia e Dumnezeu. Prin păcat, institui în mine un fel de obârşie. Centrul întregii existenţe este Dumnezeu. Eu fac din mine un centru. De asemenea, adâncul şi adevărul e în lăuntru, în sufletul meu. Păcatul a început în suflet, dar cu trupul trăiesc; şi atunci, mut centrul de atenţie în trup. Şi aici e o modificare: mutaţia din lăuntru în afară. De la mine, la lume, pe care fie o văd ca pradă, fie îi cad rob. Şi atunci, revin şi rog să gândim: o “nouă logică” a luat fiinţă: logica morţii. Şi această logică, cum spune Grigorie Palama, păcatul în suflet a început şi în suflet, acolo e tragismul lui, tocmai în ceea ce e nemuritor. Căci dacă trupul moare, sufletul rămâne veşnic. De aceea se şi spune că marea tragedie a demonului este aceea că nu poate muri. Şi atunci, e un suflet mort, răutate moartă, cum spune Grigorie Palama, care nu poate înnoi nimic; monotonie, cum spune Părintele Stăniloae, plictis. Chip şi asemănare înseamnă să creşti mereu la asemănare. Sau, cum spune iar Grigorie Palama, am lepădat asemănarea şi am păstrat chipul. Nu mai creăm, nu mai zidim. Noi nu ne mai simţim înnoiţi, în această monotonie tragică, ce duce în cele din urmă şi la sinucidere şi la această stare a făpturilor de întuneric, doar iluminând puţin.

Deci ne-a scos Hristos. Când a zis: “Tinere, scoală-te!”, să simţim acest cuvânt al Evangheliei în clipa aceasta ca o trezire, simţind acum care e adevărul omului şi la ce ne cheamă.

Hristos ne-a dăruit învierea şi viaţa, şi în botez ne face părtaş învierii şi vieţii, şi ne îmbrăcăm în El. Cum zicem la botez: “Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Iisuse Hristoase, mult milostive Dumnezeul nostru, mărire Ţie!”. Şi: “Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Te îmbraci în El, în botez, în mir, în împărtăşanie. Şi prin credinţă deschizi ochii harului pe care l-ai primit la botez, simţi viaţa în tine. Ori de câte ori citeşti un cuvânt al Evangheliei simţi că a luminat o scânteie a harului; şi ea creşte mereu. Şi când primiţi o binecuvântare, când primiţi mirul, aici, la plecare, sau cei care se împărtăşesc… Şi, peste toate, rugăciunea. În clipa când te rogi să simţi că ai trecut dincolo, răstignind lumea aceasta. “Lumea e răstignită mie şi eu sunt răstignit lumii” (Galateni 6, 14), zice Pavel. Adică lumea limitării, a morţii. În rugăciune simţi că ai depăşit pragul, peste lumea morţii, pentru că te rogi Dumnezeului celui viu. Şi rostind fiecare cuvânt al rugăciunii cu tărie sfântă, lipind mintea ta de orice cuvânt al rugăciunii şi cugetând, tu ai păşit pragul în lumea Dumnezeirii, în lumea pretutindenităţii şi eternităţii lui Dumnezeu; şi te împărtăşeşti atunci, preguşti din arvuna învierii. Dacă legea păcatului te-a ţinut numai aici, în lumea mărginită, legea lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu te ridică în timpul lui Astăzi al lui Dumnezeu, care ţi s-a dat ţie ca o arvună a lui Astăzi al eternităţii, o arvună a învierii. Cum a dat-o ucenicilor pe Tabor şi cum dă oricărui sfânt de aici.

Simţeam, şi mărturisim, să facă fiecare experienţa aceasta: când eşti botezat, când te rogi, când citeşti cuvântul, când te spovedeşti, când te împărtăşeşti şi crezi cu tărie, aşa cum faci dimineaţa: deschizi încăperea unde dormi şi, deodată, aerul curat de afară intră, în libertatea lui, la fel, Duhul Sfânt cuprinde tot văzduhul… Cum te rogi: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vino şi te sălăşluieşte întru noi, curăţeşte-ne de toată spurcăciunea, mântuie-mi sufletul!”. Zicând aşa cu tărie şi deschizând fereastra inimii tale prin credinţă, atunci, aşa cum intră aerul din afară, la fel intră Duhul Sfânt, harul lui Dumnezeu, lumina divină, şi atunci te simţi înviorat, înviat. Atunci îţi vine să crezi şi tu, aşa cum credeau toţi sfinţii.

Numai atât: Ava Pamvo a petrecut trei ani rugându-se lui Dumnezeu, ştiind de lumina divină care a strălucit pe faţa lui Moisi când a primit Legea şi mai ales când i-a luminat pe pe Tabor: “Doamne, nu mă slăvi pe mine în viaţa de aici”. Dar aşa l-a slăvit pe el Dumnezeu, încât nu putea cineva să se uite la el de slava pe care o avea faţa lui. Iar slava aceea era slava veacului viitor, slava învierii, a arvunei învierii, slava vieţii. Şi fiecare, şi când va fi la sfârşitul lui, să ia aminte despre ava Sisoie. Când era să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: iată, a venit ava Antonie (îl iubea pe sfântul Antonie, care fusese cu mult timp înainte). Apoi a zis: Iată, ceata proorocilor. Faţa lui mai mult strălucea. Iată ceata apostolilor. Şi mai mult strălucea. Vorbea apoi cu oarecine. Cu cine vorbeşti părinte? Îngerii au venit să mă ia şi îi rog să mă mai lase, să mă mai pocăiesc puţin. Şi au zis părinţii: Cum, ţie îţi mai trebuie pocăinţă? Nu ai trebuinţă tu să te pocăieşti. Şi a zis: Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine dac-am pus început măcar. Şi au cunoscut toţi că era desăvârşit în smerenie. Dacă mândria te ucide, smerenia, am înţeles mai mult, iată, îţi deschide uşa împărăţiei. De năpraznă s-a făcut faţa lui ca Soarele şi s-au temut toţi şi le-a zis lor: “Vedeţi, a venit Domnul vieţii”. Cum ne rugăm noi la înmormântare: “Hristos să te odihnească în latura celor vii şi uşile Raiului să ţi le deschidă şi moştenitor împărăţiei Sale să te arate şi iertare de cele ce ai făcut în viaţă, iubitorule de Hristos, răposate…”. De năpraznă s-a făcut faţa lui şi au auzit cuvântul: “Aduceţi-l pe vasul pustiului”. Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa lui de bună mireasmă. Aceasta e viaţa în Hristos, care biruie moartea. Dă, Doamne, să o simţim toţi! Amin.

1 7 octobrie 2001