O bomba pentru revelion

— Planul ei!

— V-a anunţat că Ionel Florea a luat casetofonul acasă.

— Are martori?

— Şi v-a implorat să împiedicaţi nenorocirea.

— Poate proba?

Respingea degajat acuzaţiile, întorcându-le împotriva concu­binei şi pentru o clipă Azimioară regretă că ţăranul „ghid" şi-a recăpătat prea repede sângele rece.

— Exasperată, femeia a alergat spre miliţie, urmă locotenentul. Aţi ajuns-o din urmă mânat de altă idee şi mai monstruoasă: crima.

— Un impuls nefericit, recunosc, generat însă de alte motive. Nu e prima dată când cineva îşi iese din sărite pentru că omul iubit îi relevă lucruri cutremurătoare. Adăugă patetic: Pe Corina Manea am adorat-o, domnule locotenent!

— Cu alte cuvinte e prima dată când auziţi despre casetofonul-bombă.

— Categoric!

— Iar plasarea lui în magazin v-o explicaţi prin hotărârea nefericită a partenerului clandestin, decis să vă omoare.

— Nu ştiaţi că există şi asemenea femei?

Azimioară îşi privi ceasul încercând din răsputeri să-şi păstreze calmul.

— Asemenea dispozitive nu se desfac pe piaţa noastră. Cum vă explicaţi provenienţa?

— Întrebaţi-o pe ea.

— Varianta că ar fi cumpărat casetofonul-bombă de la un străin nu stă în picioare! Italienii vând portjartiere...

— Habar n-am. Nu mă ocup de comerţul la negru.

— Probabil şi l-a construit singură.

— Probabil.

— Numai că pentru o asemenea ispravă trebuie să ai cunoştinţe temeinice...

Responsabilul îl privi iute, apoi reveni la vechea atitudine.

— Dumneavoastră ştiţi mai bine.

— Dar dumneavoastră? La ce armă aţi făcut stagiul militar?

Nu-i răspunse. Privea nedecis podelele. Azimioară stinse ţigara:

— O să vă spun eu, la geniu. Specialitatea v-o mai amintiţi?

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi.

— Specialitatea explozibile!

— Credeţi că m-aţi dat gata, aşa-i? Vă faceţi iluzii. Nu-i suficient să ascuţi cuţite ca să devii ucigaş. Un adevăr elementar, la în­demâna oricărei instanţe.

Locotenentul îşi umezi buzele.

— Ar mai fi unul, la îndemâna tuturor vecinilor. Nu-i un secret pentru nimeni din bloc că soţia dumneavoastră este extrem de geloasă.

— Nu.

— Atât de geloasă încât nu se sfieşte să vă urmărească pe gaura cheii atunci când întârziaţi într-o odaie. Oftă: Lucreţia Gogan mi-a declarat că v-a văzut meşterind două ore la un casetofon.

Responsabilul încremeni pur şi simplu, apoi se frânse brusc.

— La ce oră aţi fixat explozia?

Gogan rămase imobil, privind undeva în gol. Azimioară avu impresia că nici măcar nu auzise întrebarea. Repetă:

— La ce oră aţi fixat explozia?

— La şapte patruzeci şi cinci dimineaţa.

Locotenentul respiră uşurat, îşi privi ceasul şi părăsi în viteză odaia.
*
Ora 7,20

Degetele lui Moşoianu se albiseră pe volan. Conducea cu o sută douăzeci pe oră, dar colonelul, totdeauna prudent şi gata să admonesteze excesele la viteză, tăcea îngândurat.

„O să ne rupem gâtul", reflectă locotenentul virând spectaculos pe lângă un troleibuz.

Era încă întuneric şi cerul scund al începutului de iarnă, stră­puns rar de glasul ciorilor, părea de sticlă păcurie. Autobuzul cu cei patruzeci de copii avea un avans de cincisprezece minute care trebuia recuperat...

— ... cu orice chip, rosti sumbru Dăneţ.

Moşoianu tresări. Îl buimăcea adresa colonelului, precizia cu care intuia câte un amănunt sau o stare de spirit. Când îl vedeai dur, ciolănos, prost îmbrăcat, i-ai fi putut reproşa orice, în afară de o inteligentă subtilă.

— Poftiţi?

— Nu la asta te gândeai? Casetofonul poate exploda în orice clipă... Gogan l-a fixat aseară în jur de opt. Deci, în următoarea jumătate de ceas... Tăcu, apoi adăugă cu un zvâcnet nervos al gurii: Calcul elementar.

Se uită la locotenent. Conducea concentrat, trăsăturile crispate îl făceau de nerecunoscut.

— La vârsta ta, şopti Dăneţ, mi-era teamă de moarte.

Locotenentul schiţă un gest de surprindere şi colonelul zâmbi.

— Nu te-ai gândit niciodată la asemenea eventualitate. Ştiu, adică îmi închipui. Dacă totuşi... Îşi trecu degetele prin păr, dezmeticindu-se parcă. Fleacuri! Dă-i bătaie, băiete!

— Uite-i! exclamă Moşoianu şi apăsă pe accelerator.
*
Puştii cântau cât îi ţinea gura, amplificând răgetele la refren: El bimbo, el bimbo! Elvira Radian, profesoara de română, tânără şi frumuşică, bătea uşor tactul cu ghetuţa mică de lac. O amuza aerul indignat al lui Ciocârlan, dirigintele de la a VII-a, mutrele ofensate ale Olteascăi, de istorie, acră, cafenie şi înţepată. „Hm! Dacă şi asta mai e muzică."

Doru Georgescu mesteca chewing-gum. Fălcile i se zbuciumau în ritm de ye-ye, ochii îi sclipeau de nerăbdare. „După ce termină ăştia, îi dau drumu!" Dezmierdă casetofonul camuflat în sacul de sport, ameţit de fericire. Degetul care pipăia declanşatorul tremura uşor.

*
— Ăsta a căpiat! exclamă şoferul

Moşoianu trecu razant pe lângă autobuz, se avântă disperat în depăşire şi frână brusc.

Şoferul chaussonului, gata să intre într-un tramvai, urlă exas­perat:

— Boule! Criminalule!

Locotenentul şi Dăneţ săriră în aceeaşi clipă.

— Deschide! strigă colonelul, zgâlţâind portiera autobuzului.

Moşoianu îi prinse braţul.

— Lăsaţi-mă pe mine!

— Pleacă!

Uşile batante se dădură în lături. Şoferul, vânăt de furie, ţipă sufocat:

— Aţi înnebunit?

Dăneţ nu-l luă în seamă.

— Cine e Doru Georgescu? Cine? Repede, pentru numele lui Dumnezeu!!

Zeci de ochi îl priveau fără să priceapă, cuprinşi de un vag sentiment de spaimă. Băiatul se ridică neliniştit. Stătea într-o dungă, aşa cum obişnuia s-o facă la şcoală, când se ridica din bancă.

— Ai un casetofon la tine?

Colonelul traversă din doi paşi culoarul care despărţea fotoliile şi-l zgâlţâi de umăr:

— Unde-i?

Profesorul Ciocârlan se simţi obligat să intervină.

— Ia ascultă, tovarăşe! Cine eşti dumneata şi ce ai, la urma urmelor, cu băiatul?

— Dă-mi casetofonul! urlă Dăneţ.

Doru îi întinse sacul de sport tremurând. Colonelul azvârli o privire scurtă înăuntru şi se repezi să iasă.

„În sfârşit! Doamne, Dumnezeule! În sfârşit!" Maşina infernală se afla în mâinile lui. Îi auzea tic-tacul. Hotărât, nu credea să mai...

Coborî împiedicat treptele autobuzului, strângând aparatul la piept. Unde să-l abandoneze? Cercetă disperat în jur. Clădiri, magazine trecători... Făcu câţiva paşi.

Moşoianu, agăţat de bara chaussonului, strigă:

— Aruncaţi-l!!

Fură ultimele cuvinte pe care le auzi colonelul Olimpiu Dăneţ. O explozie puternică cutremură văzduhul şi o pulbere grea, cenuşie, întunecă obrazul palid al soarelui de iarnă.

EPILOG
— Căruţul ăsta mi se pare mult mai practic, spuse Emilia. Landourile sunt frumoase, dar incomode.

Ionel Florea îi strânse mâna. Pe chipul vesel, de băiat drăguţ, se citea atenţia aceea caracteristică tinerilor căsătoriţi care se iau în serios

— Ai dreptate, draga mea. E mult mai practic.

După aceea, traversară bulevardul şi se pierdură în mulţime.
*
Placa era pe sfârşite:

O, voi privighetori, nu-i treziţi pe soldaţi...

Coralia Gogan fredona încet melodia, cu buzele strânse. Telefonul începu să sune. Femeia se crispa.

„Am să desfiinţez postul. Oamenii se caută, se caută... În fond, nimeni n-are să spună nimănui nimic..."

Se săltă într-un cot şi smulse aparatul din priză.

O, voi privighetori...
*
— În occident, explică Manuela Miga unei prietene la telefon, materialele plastice au căzut complet. Când a fost Sandy în Israel... Ştii, anul trecut făcea două curse pe săptămână...

Alexandru închise încet uşa dormitorului. Surâse cu blândeţe:

„Pentru Manuela, tot ce-i capitalism înseamnă occident şi vice­versa... Biata fetiţă, n-are nici o vină că n-a putut face studii îngrijite..."

Se aşeză pe cuvertura distins îndoită la un colţ şi începu să-şi coasă un nasture.

*
Şerbănică Miga citea ziarul, explorându-şi măselele cu un băţ de chibrit. Florence, crispată, încerca să nu-l vadă. Stătea în faţa oglinzii şi îşi punea părul pe moaţe.

„E inutil, gândi, ţinând o spelcă între dinţi. De patruzeci şi cinci de ani, îi explic că mă enervează obiceiul ăsta de birjar care a luat o gustărică şi un ciocan la birtul din colţ. Nu mai trebuie decât să râgâie... Dacă am înţelege de la început că nu trebuie să încerci să schimbi pe nimeni, am fi mult mai fericiţi".

Şerbănică se uită la băţul ud, îl aruncă în scrumieră şi pipăi altul în cutia de chibrituri. Când întoarse pagina, bombăni:

— Florence, ţi-am spus de atâtea ori că nu-mi place să şifonezi ziarul...

*
Lucreţia Gogan se uită la vitrina goală, aşezată în colţul sufrageriei.

— Numai pahare de cristal, am avut patruzeci si opt. Parcă nici nu-mi vine să cred... Atâta mi-au lăsat, aşternutul şi fotografiile...

De la o vreme, obişnuia să vorbească singură.
*
Corina Manea, în genunchi, învolbură faldurile valului de mă­tase. Azvârli oblic două margarete de staniol, apoi prinse preţul cu un ac. Se ridică şi trecu în colţul opus al vitrinei, azvârlind o privire întâmplătoare în stradă. Un bărbat între două vârste, cu mâinile în buzunare, îi privea fix picioarele goale.

Era elegant, într-un raglan camel-hair, admirabil şi fără pălărie.

Corina îi zâmbi.
*
Doru Georgescu îşi înghiţi lacrimile. De când Florin plecase de acasă, viaţa ajunsese un iad. Azvârli cojile de cartofi în găleată, uitându-se pe furiş la maică-sa. Părea mai ţeapănă ca oricând, amesteca mâncarea din cot, fără să se aplece un singur centimetru.

— Toţi băieţii se duc, mamă, scânci Doru.

Flavia Georgescu vorbi fără să se întoarcă:

— Am spus o dată nu! Dacă ţi-ai terminat treaba, alege muşeţelul.

Doru încleştă pumnii. Scrisoarea lui Florin o păstra în caietul de matematică, între coperta de carton şi cea de plastic.

„Vino aici, Dorule... Dacă te hotărăşti, îţi trimit bani de tren... Directorul şcolii e un tip valabil, îi explic eu situaţia... Ştii? Am învăţat să conduc...

*
Anton Simian decupă cu grijă din Informaţia cronica ultimului spectacol al Teatrului Liric. Referinţele asupra lui Didi erau subli­niate cu creion roşu. Deschise cutia cu lipici, scoase rotogolul de ceară şi începu să manevreze cu grijă pensonul. Proceda cu me­ticulozitate, colecţionarea tuturor articolelor care se ocupau de Didi — uneori simple anunţuri de spectacole — într-un album cu scoarţe groase, reprezenta una din ocupaţiile lui favorite.

— Ce caiet minunat! se extazie Demetra Fundoianu. Ştiţi, domnule Simian, am regretat totdeauna că nu m-am născut cu un talent, cât de mic... Să cânt... sau să pictez. Nici măcar nu mi-ar fi trebuit să ajung celebră.

Bătrânul, deşi aşezat, surâse blând, schiţând o intenţie de reverenţă.

— V-aţi născut cu cel mai nepreţuit talent! Acela de a fi o femeie fermecătoare...

Era bine dispus, primise o ilustrată de la Didi. Schia cu Raluca la Cota 1400.

Demetra Fundoianu roşi de plăcere. Nestor Ionaşcu intră în hol.

— Ştiţi ce avem azi la cină? întrebă încântat. Piure de cartofi cu ochiuri româneşti... Pe cuvântul meu, uneori viaţa e frumoasă...
*
— Ghici cu cine m-am întâlnit azi! exclamă Cecilia Brănescu.

Inginerul ridică din umeri. N-avea de gând să facă nici un efort. Cecilia urmă bine dispusă, ciugulind dintr-o farfurie cu cireşe:

— Cu Manuela... Manuela Miga.

— Aha!

— Închipuieşte-ţi, ne-a invitat să trecem pe la ei...

— Ce ţi-a spus? Vor să joace un poker?

— Nebunule! râse profesoara.

Inginerul căscă.

— Să te informezi exact. Tipii sunt teribil de neinteresanţi.

Intră în sufragerie, dându-şi jos, din mers, bretelele de pe umeri...

*
— Ai mai auzit ceva de Răzvan? întrebă Oana.

Ieşiseră de la şcoală şi tăşcile de vinilin, înalte ca nişte portharturi, li se bălăbăneau pe spinare. Cati, cu părul atât de strâns peste frunte şi urechi încât îi ridica pielea, cu ochelari şi un fular înghesuit în bluza de uniformă, ridică din umeri, afectând o tuse uşoară. De două săptămâni se credea intelectuală rusă, în preajma Duminicii roşii, atinsă de tuberculoză.

— L-a trimis taică-su la Braşov... Urmează o şcoală tehnică...

Oana dădu cu piciorul într-o coajă de portocală.

— N-o să uităm niciodată Revelionul ăla. Nu-i aşa?

Cati zâmbi superior.

— Sunt genul de fleacuri cu care nu-mi încarc niciodată memoria...

Începu să tuşească. Un coleg le salută şi Cati dădu din cap cu superioritate regală.

— Bună ziua, tinere.

În faţa blocului, deveni mai puţin ţeapănă.

— Dă-mi şi mie, te rog traducerea, la latină. N-am notă şi baba mă ascultă mâine...
*
Lucica Petcu îşi compunea scrisorile la birou.

„... aşa că nu-ţi pierde răbdarea, un an trece repede şi la toamnă mă fac luntre şi punte să te aduc înapoi. Îţi trimit tot prin Păsăreanu, fără să ştie taică-tău, trei sute de lei şi un pachet de mâncare. Vezi să termini sarmalele întâi, friptura ţine mai bine. N-am uitat de blugi... Mi-a promis persoana că-mi face rost săptămâna viitoare... La fel, ochelari italieni...

*
Doamna Dăneţ luă fotografia colonelului de pe televizor şi o şterse de praf. O lacrimă îi alunecă pe obraz. Ovidiu o observa cu coada ochiului.

„Ciudat! îşi zise. E mai prezent acum, aici, între noi, îl simţim cu mult mai mult decât înainte... Mama n-o să-şi revină niciodată..."

Apoi deveni atent. Crainicul sportiv transmitea la radio ultimele rezultate de la campionatele mondiale de fotbal.
*
Locotenentul Moşoianu îşi imagina o zână blondă. Până una-alta, urmărea cu interes pur tehnic ospătăriţa brună şi zveltă cu picioare de gazelă. Azimioară ridică halba:

— Salve, flăcăule!

Moşoianu tresări. O clipă, văzu în faţa ochilor silueta colonelului Dăneţ. Era expresia lui: „Salve et i!"

— A fost un număr, şopti îngândurat.

Azimioară dădu maşinal din cap. Se uita la un Ford-Mustang 1979, care încerca să parcheze în faţa restaurantului.

„Cam câte salarii mi-ar trebui ca să pot..." Renunţă şi se întoarse la halba cu bere.

---------------