O piatra pe cer Isaac Asimov

Doctorul îl va crede, în dimineaţa în care Arbin îl dusese la Chica, trebuise să se bărbierească. După aceea nu-i mai crescuse barba, ceea ce înseamnă că-i făcuseră ceva. Deci doctorul ştia că el, Schwartz, avusese păr pe faţă. Nu era asta o dovadă? Grew şi Arbin nu se bărbiereau niciodată. Grew îi spusese o dată că numai animalele au păr pe faţă. Trebuia deci să ajungă la acel doctor.

Oare cum îl chema? Shekt?... Shekt, într-adevăr.

Ştia însă atât de puţin despre lumea asta îngrozitoare. Să plece noaptea sau s-o ia de-a dreptul peste câmp însemna să se aventureze în plasa misterelor ei, să se arunce în capcanele periculoase ale radioactivităţii despre care nu ştia nimic. Aşa încât, cu îndrăzneala celui care nu are de ales, se aşternu la drum pe la vremea prânzului, chiar pe drumul principal.

Nu-l aşteptau până la cină, ori la ora aceea avea să fie departe. Nici nu dispuneau de contactul mintal pentru a-i sesiza absenţa. Timp de vreo jumătate de oră se simţi într-o foarte bună dispoziţie, o senzaţie încercată pentru prima dată de la începutul acestui coşmar. In sfârşit acţiona, se opunea într-un fel lumii înconjurătoare. De data asta avea un scop precis, nu mai era o fugă instinctivă, ca atunci la Chica. Se descurca destul de bine pentru un om în vârstă.

Le va arăta el.

Deodată însă se opri... Stătu aşa în mijlocul drumului, fiindcă ceva se impunea atenţiei sale, ceva ce uitase.

Era contactul mintal al necunoscutului; ceea ce detectase atunci când, încercând să ajungă la linia ce licărea în zare, fusese oprit de Arbin; ceea ce îl pândise din Terenul Ministerial.

Il însoţea şi acum... era în spatele lui, observându-l.

Ascultă intens ― sau în orice caz se concentra într-un mod asemănător asupra contactului mintal. Nu se apropria, dar el îi era ţinta, îl supraveghea şi-i era ostil, fără să se teamă.

Descoperi şi alte lucruri. Urmăritorul său nu trebuia să-l scape din ochi şi era înarmat.

Schwartz se întoarse aproape maşinal, scormonind zarea cu privirea.

Contactul mintal se schimbă imediat. Deveni bănuitor şi precaut, temându-se pentru propria siguranţă şi pentru reuşita proiectului său, oricare ar fi fost acesta. Faptul că dispunea de armă deveni şi mai evident, ca şi cum ar fi plănuit s-o folosească în cazul că ar fi fost descoperit.

Schwartz se ştia neînarmat şi neajutorat. Mai ştia că urmăritorul l-ar fi ucis, mai curând decât să îngăduie să-i scape de sub observaţie; l-ar fi omorât la prima mişcare greşită... Dar tot nu vedea pe nimeni, îşi continuă drumul, conştient de faptul că celălalt era destul de aproape pentru a-l ucide, îşi simţea spatele încordat, în aşteptarea a nici el nu ştia ce. Oare cum e când mori?... Ce simţi?... Gândul îl săgeta la fiecare pas, îi apăsa creierul, îi inunda subconştientul, până când deveni de-a dreptul insuportabil.

Se agăţa de contactul mintal ca de singura salvare. Trebuia să înregistreze creşterea de tensiune care ar fi putut să însemne că o armă este ţintită spre el, că se apăsa pe trăgaci, că se închidea un contact.

In acea clipă avea să se arunce la pământ, avea să fugă...

Dar de ce? Dacă era vorba de Şaizeci, de ce nu-l omora deîndată?

Teoria cu saltul în timp făcea iarăşi loc ipotezei amneziei. Era probabil un criminal, un om periculos care trebuia urmărit. Poate fusese un mare demnitar ce nu putea fi executat pur şi simplu, ci trebuia mai întâi judecat. Amnezia ar fi putut fi un subterfugiu al subconştientului său, apăsat de cine ştie ce vină îngrozitoare.

Torturat de aceste gânduri, mergea în continuare pe drumul pustiu, îndreptându-se spre o destinaţie nesigură, cu moartea pe urmele sale.

Se făcea tot mai întuneric, iar vântul sufla tot mai rece. Ca de obicei, realitatea îl descumpănea. După socotelile lui Schwartz, trebuia să fie decembrie; soarele apunea într-adevăr la patru şi jumătate, în schimb palele de vânt rece nu se comparau cu viscolul unei ierni din zona temperată.

Schwartz ajunsese la concluzia că blândeţea climei se datora faptului că planeta (Pământ?) mai dispunea şi de alte surse de căldură în afară de soare, însuşi solul radioactiv emana căldură, o cantitate mică pe metru pătrat, dar imensă pe un milion de kilometri pătraţi.

Umbra sa se apropia. Tot precaut şi încordat, gata să reacţioneze la orice gest îndrăzneţ al său. Ii era mai greu să-l urmărească în întuneric, îl urmărise în noaptea aceea, când se îndrepta spre orizontul strălucitor. Se temea acum să mai rişte?

- Ei, amice, hei!

Era o voce subţire, nazală. Schwartz încremeni. Se-ntoarse dintr-o mişcare. Silueta scundă ce se îndrepta spre el îi făcu semn cu mâna, dar în întunericul serii nu o putea distinge prea bine. Se apropia fără grabă. Schwartz aşteptă.

- Ei, bună, îi strigă el. Mă bucur că te-am întâlnit. Nu-i nici o plăcere să colinzi drumurile singur. Pot să te-nsoţesc?

- Bună, spuse Schwartz posac.

Era într-adevăr contactul mintal. El îl urmărea, iar figura îi era cunoscută, îl întâlnise în timpul evenimentelor confuze din Chica.

Individul păru apoi şi el să-l recunoască:

- Stai puţin, dar te cunosc. Sigur!... Nu-ţi aminteşti de mine?

Lui Schwartz i-ar fi fost imposibil să-şi dea seama dacă altădată, în condiţii normale, s-ar fi îndoit de sinceritatea lui. Acum, însă, cum s-ar fi putut lăsa înşelat de vălul zdrenţuit de artificială efuziune, când curenţii din adâncul minţii celuilalt îi spuneau cu tărie că omuleţul cu privirea vicleană îl ştia dinainte?

Il ştia şi avea pregătită pentru el, la nevoie, o armă ucigaşă.

Schwartz clătină din cap.

- Ba da, sigur că da, insistă omuleţul. Ne-am cunoscut atunci, în magazinul universal. Te-am scos din gloata aceea, şi începu să râdă, într-un acces de veselie prefăcută. Se credea că ai febră radioactivă. Trebuie să-ţi aminteşti.

Schwartz îşi amintea, vag însă, ca prin ceaţă. Un omuleţ care semăna cu acesta, apoi un grup de oameni, care mai întâi îi oprise, iar apoi le făcuse loc să treacă.

- Da, spuse el, mă bucur să te cunosc.

Nu era o conversaţie strălucită, dar atât se pricepu el să spună. Celuilalt nu părea să-i pese.

- Mă cheamă Natter, spuse el, întinzându-i o mână moale. Atunci n-am prea avut timp să vorbim ― am neglijat în zăpăceala generală, s-ar putea spune ― dar mă bucur de acest nou prilej. Hai să batem palma!

- Mă numesc Schwartz.

Fu o scurtă strângere de mână.

- Văd c-ai pornit la plimbare. Incotro?

Schwartz înălţă din umeri.

- Mă plimb şi eu.

- Hoinăreşti, hai? E şi pe placul meu. Tot anul sunt pe drum... Se-ncinge sângele în tine.

- Poftim?

- Ştii cum se spune. Te face să fii mai vioi. Iţi tragi sufletul mai cu putere şi simţi cum îţi zvâcneşte sângele, este?... De data asta am mers prea departe. Mi-e urât să mă întorc singur după ce se înnoptează. Nu refuz niciodată o companie. Incotro mergi?

Era pentru a doua oară când îi punea această întrebare, şi contactul lui mintal citea limpede câtă importanţă fi acorda. Schwartz se întrebă dacă mai putea ocoli mult timp răspunsul. Citea în celălalt o nelinişte întrebătoare. Nu ţinea să mintă. Nu cunoştea suficiente lucruri despre lumea cea nouă pentru a putea minţi.

- Merg la spital, îi spuse.

- La spital? Ce spital?

- Spitalul la care am stat când am fost la Chica.

- La Institut, vrei să spui. Nu-i aşa? Adică acolo unde te-am dus când cu întâmplarea de la magazinul universal.

In mintea lui Natter creşteau îngrijorarea şi încordarea.

- La doctorul Shekt, spuse Schwartz. Il cunoşti?

- Am auzit de el. Mare tipul. Eşti bolnav?

- Nu, dar trebuie să mă duc la control din când în când. Suna oare plauzibil?

- Pe jos? se miră Natter. Nu-ţi trimite maşina?

Se pare că nu era plauzibil.

Schwartz nu răspunse nimic ― o tăcere cleioasă. Natter o sparse cu gălăgioasa-i volubilitate.

- Ascultă, frate, la prima comuni-undă publică, am să chem un taxi din oraş. Ne ia din drum.

- Comuni-undă?

- Sigur. Sunt de-astea pe şosea, câte vrei. Uite acolo, de exemplu.

Se depărtase cu un pas, când Schwartz se pomeni strigând:

- Stai pe loc! Nu te mişca!

Natter se opri. Pe chip i se întipărise o ciudată glacialitate.

- Ce-i, amice, ce te-a apucat?

Schwartz îşi găsea cu greu cuvintele, în graba cu care le năpustea asupra celuilalt.

- M-am săturat de tot teatrul ăsta. Te cunosc foarte bine şi ştiu ce ai de gând să faci. Vrei să suni pe cineva şi să-i spui că merg la doctorul Shekt. Cei din oraş vor trimite o maşină să mă înhaţe, iar tu vei fi gata să mă ucizi dacă încerc să fug.

Natter se încruntă.

- Ai nimerit-o al dracului cu ultima... murmură el. Cuvintele nu erau menite pentru auzul lui Schwartz, dar ele poposiră uşor pe suprafaţa contactului mintal. Gura rosti însă cu totul altceva:

- Domnule, habar n-am ce vrei să spui. N-am mai primit niciodată un bobârnac ca ăsta peste nas.

Dar se dădea puţin înapoi, ducându-şi mâna la şold. In momentul acela Schwartz îşi pierdu cumpătul. Işi agita braţele, cuprins de o furie sălbatică.

- Lasă-mă-n pace! Ce-ai cu mine? Ce ţi-am făcut?... Pleacă! Pleacă!

Vocea i se frânse într-un ţipăt; fruntea îi era brăzdată toată de spaimă şi de ură pentru fiinţa care-l pândea şi ale cărei gânduri erau atât de duşmănoase.

Propriile sale emoţii se năpustiră asupra contactului mintal al adversarului, luptându-se să scape de aderenţa lui lipicioasă, de ventuză, să se elibereze de respiraţia lui...

Şi, deodată, contactul mintal dispăru. Brusc şi fără urmă. O clipă simţise o durere cumplită ― nu în el, în celălalt ― şi apoi nimic. Nici un contact mintal.

Se desprinsese precum strânsoarea mâinii unui muribund.

Natter nu mai era decât o umbră ghemuită pe drumul tot mai întunecos. Schwartz se apropie cu băgare de seamă. Natter era un ins mărunt, uşor de întors pe spate. Agonia îi rămăsese adânc întipărită pe chip.

Liniile feţei erau tot contorsionate, nu se neteziseră.

Schwartz îi căută inima, dar aceasta nu mai bătea.

Se îndreptă, copleşit de groază.

Ucisese un om!

Şi apoi îl năpădi uimirea.

Fără să-l atingă! Ucisese un om fără să-l atingă, urându-l doar, năpustindu-se asupra contactului mintal.

De ce alte puteri mai dispunea oare?

Se hotărî repede. Scotoci prin buzunarele mortului şi găsi bani. Bun! Aveau să-i folosească. Trase apoi cadavrul peste câmp, ascunzându-l în iarba înaltă.

Işi continuă drumul vreme de două ore, fără să mai fie deranjat de vreun contact mintal.

Dormi pe câmp în noaptea aceea, iar în dimineaţa următoare, după încă două ore de mers, ajunse In suburbiile din Chica.

Pentru Schwartz, Chica era un simplu cătun, în comparaţie cu imaginea pe care-o avea despre Chicago; agitaţia oamenilor îi apărea prea slabă şi sporadică. Cu toate acestea, era asaltat de o mulţime de contacte mintale care-l încurcau, îl ameninţau.

Atât de multe! Unele schimbătoare şi dispersate; altele, cu ţeluri bine precizate, puternice. Creierul unor trecători pulsa exploziv. Alţii nu aveau mai nimic în creier, sau cel mult rumegau tihniţi asupra micului dejun pe care tocmai îl luaseră.

La început Schwartz tresărea la fiecare contact mintal, luându-l drept o relaţie personală, dar după vreo oră se obişnui să nu le mai ia în seamă.

Auzea şi cuvintele acum, chiar dacă nu erau rostite. Era o senzaţie nouă, aşa că începu să asculte. Erau frânturi de fraze, imateriale, fără legătură unele cu altele, spulberate de vânt, departe... Odată cu ele percepea şi cortegiul de emoţii ce le însoţeau, precum şi alte subtilităţi ce nu pot fi redate... Lumea devenise o panoramă a cărei viaţă clocotitoare i se releva doar lui.

Descoperi că putea pătrunde în clădirile pe lângă care trecea, furişându-şi mintea înăuntru, de parcă ar fi purtat-o la capătul unei lese, ca şi cum ar fi fost o fiinţă ce-şi croia drum prin unghere invizibile, pătrunzând în înseşi articulaţiile gândurilor intime ale oamenilor.

Se opri în faţa unei clădiri uriaşe, cu faţadă de piatră, şi chibzui. Oamenii aceia (oricare ar fi fost ei) îl urmăreau, îşi ucisese urmăritorul, dar în mod sigur mai erau şi alţii ― cei cărora voia Natter să le telefoneze. Cel mai bine era poate să nu facă nici o mişcare câteva zile, dar cum să procedeze?... O slujbă?...

Cercetă clădirea în dreptul căreia se oprise. Undeva, în interior, un contact mintal promitea ceva în acest sens. Căutau muncitori textilişti... iar el fusese odată croitor.

Păşi înăuntru, dar nimeni nu-l băgă în seamă.

Atinse umărul cuiva.

- Unde mă pot informa în legătură cu o angajare, vă rog?

- Uşa aceea!

Il simţi indispus şi bănuitor.

Urmărind indicaţia dată, se trezi în faţa unui individ cu bărbia ascuţită, care-l asalta cu o mulţime de întrebări, perforând răspunsurile la calculator.

Schwartz se bâlbâia, înşirând minciuni şi adevăruri cu aceeaşi nesiguranţă.

Omul de la serviciul personal începuse prin a fi total indiferent, întrebările curgeau cu repeziciune:

" Vârsta?... Cincizeci şi doi? Hm. Boli?... Căsătorit?...

Experienţă?... Ai mai lucrat cu textile?... Dar ce fel anume?... Termoplastice? Elastomence?... Ce-nţelegi prin toate felurile?... Unde-ai lucrat ultima dată?... Dictează numele pe litere... Nu eşti din Chica, nu?...

Actele?... Va trebui să le aduci, dacă vrei să discutăm serios... Numărul de buletin...?"

Schwartz dădea înapoi. Nu bănuise că lucrurile aveau să ia o asemenea întorsătură. Mintea celui din faţa lui începuse să se schimbe. Devenise extrem de bănuitoare şi totodată precaută. Poleiala de amabilitate şi camaraderie acoperea o animozitate cu atât mai periculoasă.

- Cred, spuse Schwartz nervos, că nu sunt omul potrivit pentru această slujbă.

- Nu, nu, vino înapoi, spuse funcţionarul, făcându-i semn cu mâna. Avem ceva pentru dumneata. Numai să mă uit puţin prin dosare.

Zâmbea, dar animozitatea devenise şi mai evidentă. Funcţionarul apăsă pe un buton aflat pe birou... înspăimântat, Schwartz se repezi la uşă.

- Tineţi-l, strigă celălalt, sărind de la birou.

Schwartz se concentra puternic asupra contactului mintal, şfichiuindu-l neîndurător. Auzi în spate un geamăt. Privind repede peste umăr, îl văzu pe omul de la serviciul personal zăcând pe podea, cu faţa schimonosită şi cu tâmplele strânse în palme. Un bărbat se aplecă asupra lui; apoi, la un imbold autoritar, se îndreptă spre Schwartz. Acesta nu mai pierdu timpul.

Se năpusti în stradă, conştient de faptul că se dăduse alarma cu privire la el, că exista o descriere amănunţită a persoanei sale şi că cel puţin cel de la serviciul personal îl recunoscuse.

Alerga orbeşte pe străzi. Atrăgea atenţia, tot mai multă atenţie acum, deoarece străzile se umpleau de lume... suspiciune, pretutindeni... pentru că alerga... pentru că hainele-i erau mototolite şi nu erau pe măsura lui.

In multitudinea de contacte mintale şi în zăpăceala propriei minţi înspăimântate, nu mai putea deosebi adevăraţii duşmani, pe cei care nu-l suspectau ci îl cunoşteau chiar, aşa încât nu primi nici cel mai slab avertisment în legătură cu biciul neuronic. Simţi doar durerea înfiorătoare coborând ca şuierul unui bici şi materializându-se ca explozia unei stânci. Câteva secunde dură prăbuşirea sa agonizantă, mai înainte de a se cufunda în întuneric.

CAPITOLUL XIII

PÂNZA DE PĂIANJEN DE LA WASHENN
Nu se poate spune că atmosfera în Colegiul Stegarilor din Washenn nu e plină de cucernicie. Austeritatea este cuvântul cheie. Grupurile de neofiţi ce-şi fac plimbarea de seară printre copacii din scuar ― unde numai Stegarii pot pătrunde ― au un aer plin de gravitate. Câteodată se întâmplă ca silueta vreunui Stegar din ultimul an, înveşmântat în mantie verde, să traverseze pajiştea, răspunzând cu amabilitate la saluturi.

Şi, uneori, foarte rar, e drept, se mai poate întâmpla să-şi facă apariţia însuşi Inaltul Ministru.

Dar nu ca acum, aproape alergând, aproape transpirat, insensibil la respectuoasele saluturi cu mâna, fără să ia în seamă privirile uimite dar precaute ce-l urmăreau, uităturile semnificative schimbate între spectatori, sprâncenele ridicate întrebător.

Se năpusti în Camera Legislativă pe uşa secretă, o luă de-a binelea la fugă în josul unei rampe goale ce răsuna sub paşii săi, izbi într-o uşă ce se deschise la o apăsare de picior a cuiva din interior şi Inaltul Ministru intră.

Secretarul său abia binevoi să-şi ridice privirea din spatele biroului modest, unde stătea aplecat asupra unui minitelevizor cu protecţie de câmp, ascultând cu atenţie şi aruncându-şi din când în când privirea peste un maldăr de rapoarte cu aspect oficial, ce se înălţa în faţa sa.

Inaltul Ministru bătu cu putere în birou.

- Ce-nseamnă asta? Ce se-ntâmplă?

Secretarul îi aruncă o privire rece şi dădu televizorul la o parte.

- Vă salut, Excelenţă.

- Scuteşte-mă de salutul tău, se răsti Inaltul Ministru. Vreau să ştiu ce se petrece!

- Pe scurt, omul nostru a evadat.

- Vrei să spui, omul tratat de Shekt cu sinapsificatorul... extraterestrul... spionul... cel de la ferma de lângă Chica?

Nu se ştie câte calificative ar mai fi turuit Inaltul Ministru în tulburarea sa, dacă Secretarul nu l-ar fi întrerupt cu un "Exact" indiferent.

- De ce n-am fost informat? De ce nu mi se spune niciodată nimic?

- Trebuiau luate măsuri de urgenţă, iar dumneavoastră eraţi ocupat. V-am înlocuit eu, atât cât m-am priceput.

- Sigur, ai foarte mare grijă să nu mă deranjezi atunci când vrei să acţionezi de capul tău. Nu permit acest lucru. Nu îngădui să se treacă peste mine, să fiu dat la o parte. Nu accept...

- Pierdem timpul, veni replica pe un ton cât se poate de firesc.

Vocea Inaltului Ministru coborî de la altitudinea strigătului; se înecă, ezită, neştiind ce să spună în continuare, apoi întrebă blând:

- Ce s-a întâmplat mai exact, Balkis?

- Nu cine ştie ce. După ce-a aşteptat răbdător două luni, văzând că nu intervine nimic, Schwartz a plecat... a fost urmărit... şi pierdut.

- Cum adică... pierdut?

- Nu ştim bine, dar mai există un amănunt. Agentul nostru, Natter, a lipsit de trei ori de la raport în noaptea trecută. Adjuncţii săi au pornit în căutarea lui pe drumul spre Chica şi l-au găsit în zori. Era într-un şanţ pe marginea şoselei ― mort.

Inaltul Ministru păli.

- L-a ucis extraterestrul?

- Presupun, deşi nu putem fi siguri. Cu excepţia unei expresii de suferinţă pe chip, nu exista absolut nici un semn vizibil de violenţă. I se face autopsia, desigur. Poate că a avut un atac.

- Incredibilă coincidenţă.

- Aşa cred şi eu, răspunse rece Secretarul, dar dacă Schwartz e cel care l-a ucis, evenimentele ulterioare sunt o adevărată enigmă. Vedeţi, Excelenţă, încă din analiza noastră anterioară reieşea clar că Schwartz se va îndrepta spre Chica pentru a se întâlni cu Shekt, iar Natter a fost găsit mort pe şoseaua dintre ferma Maren şi Chica. De aceea am dat alarma în oraş acum trei ore şi individul a fost prins.

- Schwartz? întrebă Inaltul Ministru, neîncrezător.

- Desigur.

- De ce n-ai spus de la început?

Balkis ridică din umeri.

- Excelenţă, alte lucruri sunt mai importante acum. Am spus că Schwartz e în mâinile noastre. A fost prins cu uşurinţă, ceea ce, ţinând cont de moartea lui Natter, mi se pare foarte suspect. Cum poate fi în acelaşi timp atât de deştept încât să-l descopere şi să-l ucidă pe Natter ― un agent foarte capabil ― şi atât de prost încât să intre în Chica în chiar dimineaţa următoare şi să pătrundă nedeghizat într-o fabrică pentru a căuta o slujbă.

- Aşa a făcut?

- Aşa a făcut... Există două posibilităţi. Sau a şi transmis informaţiile de care dispunea lui Shekt ori lui Arvardan, după care s-a lăsat prins pentru a ne distrage atenţia, sau mai sunt implicaţi şi alţi spioni pe care nu i-am detectat şi cărora le serveşte de paravan. Şi într-un caz şi-n celălalt, nu trebuie să fim prea siguri de noi.

- Ştiu şi eu, făcu neajutorat Inaltul Ministru, al cărui chip distins era acum chinuit de griji. Pentru mine e din ce în ce mai complicat.

Balkis zâmbi cu nedisimulat dispreţ şi-l anunţă pe un ton oficial:

- Peste patru ore îl veţi primi pe profesorul Bel Arvardan.

- Adevărat? De ce? Ce-aş putea să-i spun? Nu vreau să-l văd.

- Calmaţi-vă, Excelenţă. Trebuie să-l vedeţi. Mi se pare firesc ca, apropiindu-se data la care trebuia să înceapă presupusa expediţie, el să-şi joace în continuare rolul, cerându-vă permisiunea de a intra în Teritoriile Interzise. Ennius ne-a avertizat că aşa se va întâmpla, or el trebuie să cunoască exact detaliile acestei comedii. Presupun că veţi şti cum să-l duceţi cu vorba, răspunzând ipocriziei cu ipocrizie.

Inaltul Ministru îşi plecă fruntea.

- Bine, am să încerc.

Bel Arvardan ajunsese mai devreme, aşa că avu timp să arunce o privire în jur. Pentru unul ca el, familiarizat cu triumfurile arhitectonice din întreaga Galaxie, Colegiul Stegarilor nu putea să pară altceva decât un bloc sumbru de granit, cu caneluri de oţel, construit în stil vechi. Pentru unul care mai era şi arheolog pe deasupra, acesta reprezenta, în sobrietatea-i mohorâtă, aproape sălbatică, însăşi vatra unui mod de viaţă mohorât, aproape sălbatic. Chiar primitivismul său era un indiciu al paseismului fanatic.

Gândurile lui Arvardan începură din nou să hoinărească. Turul de două luni pe continentele vestice ale Pământului nu se dovedise tocmai... amuzant. Acea primă zi în Chica stricase totul. Se pomeni gândindu-se iar la Chica şi se înfurie pe sine. Era doar o pământeancă obişnuită, prost crescută şi revoltător de nerecunoscătoare. De ce să se simtă vinovat? Şi totuşi...

N-ar fi trebuit să aibă în vedere şocul ei descoperind în el un extraterestru, aidoma ofiţerului care o insultase şi a cărui brutalitate arogantă fusese răsplătită de el cu un braţ rupt? La urma urmelor, de unde putea şti cât suferise ea din partea extratereştrilor? Ca apoi să afle aşa, pe neaşteptate, că şi el era unul.

Dacă ar fi avut mai multă răbdare... De ce-o rupsese atât de brutal? Nici nu-şi amintea numele ei.

Pola şi nu mai ştiu cum. Ciudat! De obicei memoria lui era ceva mai bună. Sau era poate un efort subconştient de a uita?

Ei, aşa mai mergea. Să uite! Ce avea să-şi amintească de fapt? O pământeancă. O pământeancă obişnuită.

Era soră la un spital. Dacă ar fi încercat să găsească spitalul? La despărţire nu era decât o masă informă de întuneric, dar trebuia să fie undeva în apropiere de alimentomat.

Sfâşie gândul într-o mie de bucăţi. Ce, era nebun? Ce-ar fi câştigat? Era o pământeancă. Drăguţă, gingaşă, oarecum seducă...

O pământeancă!

Inaltul Ministru intră şi Arvardan se bucură. Insemna să izgonească gândul la ziua aceea în Chica. In adâncul sufletului, era convins însă că vor reveni.

Ele ― gândurile ― reveneau mereu.

Cât despre Inaltul Ministru, acesta purta o robă nou-nouţâ, strălucitoare. Pe fruntea sa nu se citea nici urmă de grabă sau îndoială, iar broboanele de sudoare ar fi fost cu totul nelalocul lor.

Conversaţia se desfăşură într-o atmosferă cu adevărat cordială. Arvardan îşi dădu toată silinţa să pomenească de simpatia unor înalţi demnitari ai Imperiului faţă de poporul de pe Pământ, iar Inaltul Ministru, la rândul său, avu grijă să dea glas profundei recunoştinţe pe care trebuie s-o simtă fiecare locuitor al Pământului faţă de generozitatea şi de înţelegerea luminatului Guvern Imperial.

Arvardan se referi la importanţa arheologiei pentru concepţia Imperiului, la contribuţia pe care o poate aduce la afirmarea Inaltului ideal de fraternitate între oamenii din întreaga Galaxie, indiferent de planeta căreia îi aparţineau ― iar Inaltul Ministru încuviinţă întru totul, subliniind că pământenii erau de mult convinşi de necesitatea realizării acestui deziderat şi că spera din tot sufletul ca, în cel mai scurt timp, şi restul Galaxiei să pună teoria în practică.