O tecut si asta

O tecut si asta

O vinit Paștile, trebuia să ne îmbrăcăm. De unde bani? Și mama m-o trimis cu Tomozăl, cu Savu lui Hurdău, cu Mitru Corni, m-o trimis la munte înainte de Paști cu șasă săptămâni, la munte la Dealu Calului ca să lucru să câștig bani, să ne cumpărăm haine și un purcel de slănină. Da io am fost tânăr, am avut 14 ani. Mi-o făcut mama on jerseu, și mi-o dat bani de drum.

Trebuie să merji pă jos atunce în ‘37.

Nu era mașini, puțâne. Și ne-am dus cu aiștia și am ajuns acolo. Ne prezentăm în șantier. Era on maistru, Şoşidoş l-o chemat, un ungur. Ne instalează, ne angajează, ne duce să lucrăm. Acolo era on pod de făcut și trebuie cu roaba să cari din vale nisip la capetele podurilor, știi pă unde să umble oamenii. Io eram crud, merem, lucram da nu mi să băga lopata pân pietrile alea, mai facem cum putem.

Acolo era o baracă unde dorme oamenii pă jos, era paie, fân și dormem pă jos, pă jos. Era magazin de alimente, din lemn făcut. Era palincă, salam era, alimente. Aiștia cu care am fost, le dăde. Când lua salaru le trăje contu, înainte să le deie banii. Uni lua tăgârți. Io îmi luam pită și halva, că aia mi-o plăcut și cu aia am trăit io. Și am trăit cu aia o săptămână.

După o săptămână, maistru sta și tăt urmăre echipele, muncitori ce face. El pă mine m-o văzut că-s mic da nu m-o trimis acasă. Și n-o zâs că ce cat acolo printre bărbați, nici asta n-o zâs. O fost on maistru bun. Amu domnă dragă, Todoroi, unchiu lui Andrei, lua găleata, mere după apă, făce foc, și frije slănină. No, de-o parte de ei cam 50 de metri era on bolovan, că n-avem slănină să frig, că n-am cumpărat, că m-am temut cu ce s-o plătesc, acasă sărăcie. Mama m-așteapta cu oarece bănuți să-mi cumpere haine. Am mâncat o săptămână și ceva tăt halva și pită, halva și pită. Săptămâna ceilaltă o vinit meșteru. S-o uita, i-o întrebat pă ei, o salutat, o mâncat din ce aveu iei. O întrebat meșteru, io n-am auzât. M-o văzut la piatra aia nu o dată, că totdeauna mă trag acolo, da nu mă trag de la muncă. Unde era un bolovan mai mare îl punem cu mâna, unde era mai balast băgam lopata. Io băgam mai mult ca ei în roabă.

Auzi doamnă dragă, și-i întreabă pă ei, “Ce-i cu băiatu ăla?” “Domnule, o murit tată-so și o rămas tri prunci după el.” O pus o vorbă bună cătă mine. Și numa văd frate, că vine cătă mine. Când o vinit cătă mine, mi s-o ridicat păru în cap și am început a tremura. No, vine amu și mă dă afară! Că n-am fost bărbat, că am fost copil, de 13, 14 ani. La piatră îmi era mâncarea, ștergaru, pita și halvaua. Când o vinit cătă mine le-am ascuns. El o văzut ce-am făcut. Și, țucu-te, io n-am plâns, da tremuram de frică. Mă țâpă acasă și unde oi mere de cătă munți, pă unde oi mere acasă?!

O vinit acole, “Să trăiți, domnu maistru!” “Noroc, mă băiete! Da ce faci?” “Ia stau aci, domnu maistru.” N-avem așe vorbe cu el. “Da bine mă, da ce mănânci acolo?” “Da, domnu maistru.” Nici nu i-am putut spune. Am desfăcut prosopu, halva și pită. N-o zâs mnica. “No,” zâce, “împachetează-le.” Le împachetez. “No, să vii cu mine”. No, gata era cu mine. Unde mă duc acuma? Ce fac io? Avem două săptămâni acolo de chin. Gata. Năcăjit.

Nici nu putem păși după el, numa greu.

El o vinit înainte și mă duc la birou lui. Unde era magazânu, acolo ave camera lui. N-o avut multe vorbe cu mine, el, n-o avut multe vorbe. Să bagă el în birou, nu știu ce notează el acolo, zâce, “Hai cu mine.” Mă duce și mă bagă în magazin. “Mă,” zice, “pune aici o jumătate de kil de slănină, la copilu ăsta. Dă-i o rudă de salam, dă-i o conservă. Și de-aci înainte, la tri, patru zâle, când le gată, să-i dai rația asta.”

Io năcăjit, de unde le-oi plăti, ce m-oi face! Și nici nu vrem! Le-am mâncat pă alea pă care mi le-o dat. Nu m-am mai dus la magazin, da magazioneru, “Mă, hai să-ți dau salam, hai să-ți dau slănină.” “Da de unde le-oi plăti io. Nu-mi trebuie!” Și țucu-te domnă dragă, mi-o dat slănină, mi-o dat salam.

“Mă, la ora 12, copilu ăsta să meargă să facă focu. Să meargă când vi-i sete să aducă apă. Și pă parcurs să mai lucre și el cât poate,” le-o spus lor. Da Todoru făcea focu.

I-am luat slujba.

Țucu-te, și-o trecut șasă săptămâni.

La șasă săptămâni o vinit cu banii, cu salariile. Să plăte bine atunci muncitorii. I-o plătit pă tăți, mie nu mi-o dat nimica. Mă chiamă la birou. Fuiii! Mă duce să-mi tragă banii. Mă duce la magazân să-mi tragă bani păntru cât am mâncat. Și mă duc cu el. Da el nu s-o dus la magazân să întrebe! O zîs, “Mă, copile, uită mă, i-aci ni îți dau salaru. Nu-ți trag nici-un leu. Lasă că atâta bine cât să plătim mâncarea ta este aicea,” o zâs el. “Nu-ți trag nici on leu. Te duci acasă. Da unde-ți pui banii?” “Am on jaşcău.” “Da cum ai on jaşcău?” “Mama când am plecat mi-o făcut din pânză, așe ni ca on pormoneu și cu ață în el. Și strâng de el cu ață și-l bag în buzunar.” Mama mi l-o făcut și mi-o pus bani, din sărăcia noastră. “Să vad ce jaşcău ai!” Îl scot de-aice, că era la piept. Îmi dă bani exact ca lor, fără să-mi tragă nici on leu. Atâţa bani mi-o dat ăla, Domne dă-i sănătate la tătă familia lui! Și i-aci stă lângă mine până-i bag în jaşcău. Și-mi opresc niște bani de buzunar, de mi-a trebui de drum, de ceva. “La iștea să nu umbli, până la mă-ta acasă, când ajunji la mă-ta acasă.”

Io nici n-am știut câți bani mi-o dat. Da vecinu m-o întrebat, “Câți bani ți-o dat?” “Nu știu. Că nici nu i-am numărat.” Și ajung cu bine acasă domnă dragă. Da vecinu, țup la mine să vadă ce bani am luat, “Nu știu că io nu i-am numărat.” Da ii s-o așteptat că oare mi-o dat și mie cât lor? Io acasă când am vinit, mama o numărat banii. I-am scos și i-o numărat. Când o văzut câți bani am luat i-o părut bine. S-o dus la Cluj imediat, la oser, păstă deal, și o luat cursa. Și m-o îmbrăcat pă mine ca pă on domn. Pă frații mei i-o îmbrăcat. Și o mărs și și-o luat doi purcei de slănină mama. Și mi-am muncit zâlele până în ‘41 când m-am dus io și am trecut granița dincolo.

Molima

Maria

Sînt Maria Alcoolică. Eu am început să consum alcool de tânără. Nu mi-am dat seama că este o boală. Lucrând în comerț, în alimentația publică, e un loc unde se consuma alcool. Totdeauna ocoleam petrecerile, ocoleam nunțile, nu mergeam pentru că știam că io am o problemă, dar nu știam că este o boală. Totdeauna mă-mbăt, totdeauna beam până când mă terminam. Niciodată n-am putut să-mi controlez băutu`. M-am căsătorit tot cu un alcoolic. După ce m-am căsătorit, fostul meu soț m-a dus la dezalcoolizare la douăzeci și vreo patru-cinci de ani, unde m-am obișnuit să iau și medicamente și timp de treizeci și unu de ani am înlocuit alcoolul cu medicamentele. Eram băutoare apucată, ciclică. În momentul când cădeam în depresie era un an, un an și ceva, beam până ajungeam la spital. Și îmi făcusem o dependență așa de mare de medicamente că nu puteam să trăiesc fără ele. Îmi trebuia de la Diazepam, Metazepam, Nitrazepam, Oxazepam, toate halucinogenele le luam și cu asta mențineam starea de euforie.

Luam multe: luam dimineața, la amiaz`, seara. Îmi dăduse medicu` să le iau în spitalul de psihiatrie. Am fost inconștientă foarte mulți ani. Mă mir io acuma cum am rezistat serviciului, cum am rezistat familiei, cum am rezistat să-mi cresc doi copii. Totu` o fost așa nu știu, parcă un vis. În urmă cu patru ani am întâlnit grupu`. Am venit la grup pentru că băusem mult și n-aveam medicamente. Mi s-au terminat medicamentele și am venit cu speranța că aicea voi găsi pe cineva să-mi dea o rețetă de medicamente, și pentru prima dată mi-a explicat doamna Nicoleta că medicamentele fac mai rău ca băutura. Nicoleta este doamna din birou, psiholoaga. Nicoleta noastră, care este acuma blondă...

M-a întrebat de câți ani iau medicamente și mi-a explicat ce este alcoolismul, ce este dependența de medicamente. Imediat după aceea am fost internată-n spital pentru că nu mai aveam nici medicamente, nu mai aveam nici bani de băutură. În spital m-am gândit foarte amănunțit la viața mea ș-am rugat pe Dumnezeu ca să mă scape de medicamente și de alcool. Și am început. Am părăsit familia, am fugit de acasă, am venit la grup, am lăsat prima dată medicamentele și pă urmă după o lună am lăsat alcoolul.

Asta s-a întâmplat în 2004. 2004, da. Am intrat în programul de tratament, și mă simțeam excepțional fără medicamente. Mi-o mai dat o internare în spital la care am refuzat medicamente, am spus că eu nu mai vreau să fiu sub medicamente. Și doamna doctor Răzvan mi-a spus: ”Extraordinar! Ești schimbată!” Zic, “Nu mai consum nici alcool, vin la grup și starea mea este extraordinar de bună din cauză că nu mai folosesc nici medicamente, nici alcool.” Cam acuma doi ani am avut o recădere la alcool – la medicamente n-am avut deloc. Când am mai intrat în sevraj așa, de medicamente, intram în farmacie – foarte rar mi s-o-ntâmplat – ceream un medicament, un Nitrazepam și îmi dădea. Spuneam că am fost dependentă și că îmi trebuie neapărat un medicament. Și îmi dădea. Sînt un miracol pentru că și medicul de familie se miră la diagnosticele pe care le-am primit eu în urma alcoolismului să nu beau, și să nu folosesc medicamente.

Mi-am pierdut familia, am divorțat de fostul meu soț, care este alcoolic și el, și am doi băieți. Unul este alcoolic și dependent de droguri. Celălalt este bolnav. Aș vrea să-i ajut. Nu pot. Au o încăpățânare și ei ca mine, și mă rog la Dumnezeu. Vin la grup în fiecare zi pentru că aicea e locul meu, aicea mi-am regăsit liniștea, pacea în suflet, am regăsit oameni ca mine care sunt toți bolnavi de alcoolism și io mulțumesc la Dumnezeu în fiecare zi pentru că mi-a schimbat viața. Efectiv sînt alt om, gândesc altfel, sînt cu capu` limpede în fiecare zi. Am avut o dependență și de țigară: am lăsat-o și țigara tot aicea la grup. De aproape unșpe luni am lăsat țigara. Și io mulțumesc la Dumnezo că ne mai dăruiește în fiecare zi câte o zi. Dimineața îi mulțumesc la Dumnezo că îmi mai dă o zi și îl rog să mă păstreze abstinentă.

Sînt mai în vârstă, sînt bolnavă, nu mai pot să lucrez. Nu știu cum am funcționat, cu medicamente, cu alcool. Mi-o dat o putere extraordinar de mare. Acuma nu mai am putere. Sînt slăbită. Organismul mi-e slăbit.

Sîntem foarte multe alcoolice, dar mândria, bineînțeles, nu le lasă nici pe una. Vin, dar se întorc înapoi iarăși la băutură. E greu, este extraordinar de greu. Însă io am avut și voință, și m-am rugat la Dumnezo să-mi dea putere tot timpu`. N-aveam nici unde locui, am locuit unde-am putut ca să vin la program. Deci m-am sacrificat. Am văzut că îmi dă o stare de bine care mi-am dorit-o de mult însă n-am putut.

Am prietene foarte multe care le-am adus eu aicea în program și s-au întors la vechiul obicei de a consuma alcool. Și nu știu cum să scape. Eu mă mai duc pe la ele, le chem și cică vin, da` le aștept... Ce să spun? Este enorm de greu. Da` nu poți să explici la nimenea care este starea în abstinență. Că este o stare de bine, că-i extraordinar, oamenii te respectă, te iubesc pentru faptul că nu consumi. Și eu m-am împăcat cu familia, m-am împăcat cu frații, cu surorile, deși taică-meu încă nu are încredere în mine, zice că probabil că o să mă întorc iarăși la... De aceea vin zilnic aicea, pentru că aicea-i locu` unde mă-ntăresc, parcă aș lua o pastilă de sănătate. Și merg mai departe.

Mai ales la serviciu eram foarte bine apreciată. Eu ca alcoolică eram o fire timidă, dar știam că lumea se uită la mine urât în momentul când vedea că mă apropii de alcool. Aveam colege care mă rugau să nu mai pun mâna pe alcool. Vroiau să m-ajute, dar refuzam ajutorul lor. Eram încăpățânată, nu puteam să ies din starea aceea. Eram doi alcoolici: și eu, și fostul meu soț. Ne băteam, ne certam amândoi, eram ca țiganii, efectiv. Treizeci și unu de ani am dus o viață extraordinar de grea. Am suferit enorm de mult din cauza alcoolului. Și io puneam vina pe el, el punea vina pe mine. De fapt nu eram de vină niciunul, că era de vină alcoolul.

Am avut locuință, am pierdut-o. Mi-am vândut locuința, ne-am mutat la țară. Acolo am crezut că n-o să fie așa, dar a fost mai rău și de acolo l-am părăsit. În momentul când am avut o recădere – că io nu eram băutoare în fiecare zi, io numa` la un an, un an și ceva consumam alcool – dar recăderile mele erau foarte urâte. Beam, nu mă puteam opri deloc, deloc, deloc. Cam și o săptămână, două, trei. Până când slăbea organismu` complet că numa` la spital mă putea ajuta. Am fost paralizată din cauza alcoolului. Nimenea n-a mai sperat ca eu să umblu, dar Dumnezeu m-a ajutat și-am scăpat. Și mi-am revenit și am spus că niciodată n-o să mai beau și iarăși când uitam iarăși puneam mâna pe pahar... Când cădeam în depresie atuncea mă apucam de alcool.

Și efectiv a fost extraordinar. Am colege, prietene, care acuma să uită la mine și m-admiră mult. Le povestesc, le spun: "Uită, nu mai consum alcool!” "Apăi”, zice, "noi am știut că tu beai da` totdeauna ne-a fo` rușine să-ți mai spunem.” Io credeam că numa` io știu, că nimenea nu știe care-i viața mea, că io consum și că am dublă dependență. Ce să vă mai spun?

Nu am nicio așteptare de la viață. În momentul când am așteptări de la program, de la oameni, îmi provoacă o suferință așa de mare. Și-atuncea nu mai am așteptări. Și Îl las pe Dumnezeu. El știe ce să-mi dea, El știe cum și totdeauna am încredere în Dumnezeu că El, El este singuru… La program vin cu drag. Nu vin pentru că mi-ar da ceva, că nimic nu-mi dă. Absolut nimic. Io vin pentru pacea și liniștea mea din suflet. Știu că aicea e locul unde o regăsesc. Aicea mă încarc cu ceva pozitiv de la fiecare de la grup și-atuncea am mers liniștită și nu mai am probleme. Și trebuie să vin la grup pentru că ceea ce am primit eu gratuit trebe să dau și la rândul meu gratuit. Sînt membrii noi in grup, care au nevoie, dacă eu nu vin, nu vine nici celălalt, nici ăla, nu mai este grup. Dar eu vin și pentru mine, dar vin și pentru membrii noi de grup, care au atâta nevoie de noi, ăștia mai vechi. Chiar am prieteni în grup foarte mulți, care mă așteaptă, mă caută, ”Că dacă nu mergi tu, nici eu nu mă duc!” și așa eu vin. Vin în fiecare zi. Am promis la Dumnezeu, că aicea L-am cunoscut pe Dumnezeu, aicea este locul care mi-e drag și vin cu drag. Fără nici-o așteptare. Mai `nainte aveam probabil. La început o porneam că mă duc că ne dă o cafea, că nu-știu-mai-ce, dar vin și fără cafea, și fără nimic.
Cetățenie cu noroc

De Ella Veres
6:30 dimineața. Sună telefonul: ‘Hello? Hello? Alo?’

‘Ce hello?! Zi alo! Auzi acolo, hello! Că nu suntem americani. No, să ai succes la interviu!’

E susținătorul meu, Florin Bursuc, șeful biroului tehnic de la Oficiul Național De Poduri Și Drumuri Cluj Napoca. Și pe rând alte voci îmi urează noroc: Anita, secretara, Vasile, proiectantul, Petrică, inginerul șef adjunct, toți își zic numele frumos și îmi urează succes la cetățenie că așa le-a zis șeful, domnul Bursuc. No tu, i-a luat cu arcanul!

‘Și un mărțișor frumos și ziua femeii cu noroc.’

Am rămas cu gura căscată! Mă bucur mult, că sunt stresată cu cetățenia americană. Aseară mi-am facut geanta pentru dimineața: pașapoarte vechi și noi, cartea verde, certificate de naștere, de căsătorii, de divorțuri, de deces, traduceri ștampilate la notariat, totul pus într-un dosar frumos bleumarin.

Numa’ să îndrăznească la interviu să zică nu, că îi mușc de nas, ce naiba!

Florin Bursuc zice mare și tare la telefon că dacă americanii nu-mi dau cetățenia, ‘să se duca’n paișpe, și gata. Hai acasă că nu ești tu a nimanui. Noi te sprijinim, toți în păr, la Drumurile Naționale Române.’

Corul Drumurilor Române zice zgomotos de răsună biroul că Da!

No, cu zâmbetul pe buze o pornesc la metrou. Așteptăm pe peron. Cinci minute! O să întârzii dacă nu vine metroul. Atâta îmi trebuie! Trebuie să fiu acolo la 8:00.

Mi-i somn că am dormit numai vreo patru ore. Îmi sprijin geanta pe banchetă, apoi o țin strâns, dacă o pierd? Mi-e toată viața în ea. Asta mi-ar lipsi acuma.

În metrou lumea merge la serviciu.

Un nene cu pălărie de cowboy, unei tinere trupeșe cu jeanși mulați îi iese muzica salsa din urechi, un domn cu păr alb și lung ca și Einstein rumegă gumă de mestecat. Are papion vișiniu. O doamnă cu fața lătăreață, poate din Kirghiztan, cu căciulă de blană sovietică citește biblia. O doamnă africană cu blană și eșarfă, părul pieptănat într-un coc ordonat de bunica doarme liniștită.

În ziar scrie că au făcut $1,4 milioane în amenzi de la călători fără bilet pe autobuze. Sindicatele protestează împotriva republicanilor. Oscarurile n-au fost o surpriză: Colin Firth și Natalie Portman. Și că starurile au purtat multe rochii bej la ceremonie. Și că Charlie Sheen și-a dat iar drumul la gură pe un talk show cum că adoră iubitele lui, staruri porno, și că urăște pe creatorul telenovelei lui 2 bărbați și ½ și ca atare nu va mai fi nici un episod de 2 și ½ și cum că Charlie acuma va primi un contract de $10 millioane ca să scrie o carte despre ce de rahat a fost pe platoul de filmat.

Horoscopul meu, leu, zice să fiu deschisă sugestiilor.

Ajung la stația Brooklyn Bridge și întreb un polițist unde e 26 Federal Plaza, US Department of Homeland Security, New York, New York 10278. Îmi zice, ‘Mergi la stânga și apoi două străzi la dreapta.’ Un domn pășind vârtos ca Walt Whitman, cu păr alb, lung și cârlionțat ieșind de sub pălăria de fetru mărșăluiește împreună cu mine. Și el cu cetățenia, dar lui nu-i pasă. A venit aici de 50 de ani. Își dă cu presupusul că nu eram născută eu acum 50 de ani. Eh, nu l-a preocupat cetățenia. Mă mir, dar știu mulți bărbați aici care nu-și fac cetățenia. Cartea verde e de ajuns.

Ajungem la intrare. Securitate, jos curelele, goliți buzunarele, botinele jos. Gata. Liftul. Etajul 7, camera 700.

Bine ați venit la Biroul De Preluare a Cetățeniei din New York.

Paznicul îmi cere să închid telefonul. Nu e voie celular si alte wifiuri.

Mă îndrumă la ghișeul #50.

‘Bună dimineața,’ zice doamna Orama. Îmi ia hârtia de invitație la interviu, ‘Luați loc si relaxați-vă, și așteptați să vă cheme la difuzor.’

‘Beatrice Renault, ușa #1,’ zice o voce prin pârâiturile microfonului.

O doamnă însărcinată așezată lângă mine se plânge că a avut programarea la 7:20, a adus-o soțul cu mașina la 6:30, ce se întâmplă?! E deja 8:30 și s-ar duce la toaletă.

‘Izo Lopez,’ zice difuzorul.

Trece o domnișoară cu verigă în buze și jeanși mulați, decolteu amețitor, mamă mamă.

Lumea studiază cărțulia cu cele 100 de întrebări, cu steagul înstelat și cu vulturul și cu strămoșii ancestrali sculptați în muntele Rushmore. A mea e facută ferfeniță de atâta citit. Nici n-am adus-o cu mine.

Scaune comfortabile, rânduri, rânduri. Spațios. Pereți bej.

Steaguri, multe steaguri.

‘Mona Hereras, ușa #2 în spatele camerei.’ ‘Chain Lalo, la ghișeul 51.’

Femeia gravidă se ridică și merge în spatele camerei.

‘Virginia Terreras, #2.’ ‘Ibo Yen, #1.’

Citesc numere vechi din revistele Real Simple pe care le-am adus cu mine, despre relații interpersonale, cum să învățăm să ascultăm ce ne spun copiii, soțul, nu să dăm din cap dar de fapt să nu înțelegem prin ce trec, ce doresc…

‘Georgina Bacal.’

Mă uit in jur. În spatele meu o doamnă cu palton alb și bluză cu sclipici așteaptă imposocata.

‘Ramona Alraciedo.’ ‘Natalia Messa.’

O doamnă tânără în jeanși cu coadă de cal austeră citește, No Collar: The Humane Work Place And Its Hidden Costs.

Adolescenți galopează pe lângă mine. Fiul meu ar trebui să-și înlocuiască cartea verde. A pierdut-o de două ori. De două ori! A doua oară a aruncat-o la gunoi din greșeală, împreună cu pașaportul, și toate actele. A făcut curat în sertare la căminul studențesc când a venit acasă în vacanța de vară.

‘Adison Castillio.’

‘Felix Gonzales,’ tuns la zero.

‘Keisha Giovanna Chen.’

Două sovietice oxygenate, pulovere gri și perle, se așază lângă mine.

‘Abraham Bach.’ ‘Lala Ching.’ ‘Piringiuk Cannon, #2.’

Adeseori vocile din difuzor au accente străine de abia înțeleg ce spun.

‘Fidelis Bombella.’ ‘Awa Take.’

Un grup de doamne țopăie de bucurie… Au primit cetățenia. Cine or fi? De unde or fi veni? Au primit cetățenia cu grupul.

‘Giovani Russo.’ ‘Linda Morris.’ ‘Winson Gore.’ ‘Steve Roy Morris.’

Deja e 9:15.

‘Jesu Kaja.’ ‘Rosa De Files Abruel.’ ‘Eileen Katrina Kaliolo.’ ‘Salama Efoda.’

O doamnă cu turban sclipitor alb care a venit după mine, țin minte că a venit după mine, uite că o cheamă înaintea mea!

E 9:30! Programarea mea a fost la 8:00!

‘Chin Ling.’ ‘Gabriel Gomez, usa #1.’

Despre mânie citesc, despre cum să trăim din plin în timpuri de restriște.

Despre cum să aducem culoare în viața de zi cu zi.

Sfârtec paginile din revistă.

‘Sylvia Lopez.’ ‘Jose Antonio.’ ‘Garcia Miniken.’ ‘Elsa Estra Beckhauster.’

‘Tatiana Barova.’ Blănuri, rusoaică or bulgaroaică șleampătă, mâncată de molii da’ îngâmfată.

‘Lisa Christine.’ ‘Ferell Voight.’ ‘Jane Fing Lieu.’ ‘Alexandra Mirabelle.’

Aud în sfârșit numele meu de pașaport românesc. Stâlcit.

‘Mariela Corana. Usa #2.’ Mă avânt cu paginile rupte din reviste, înhaț paltonul. Un domn îmi urează noroc. Zâmbesc fericită. În sfârșit!

Funcționara mea, o tanti cu șuvițe oxigenate, îmbrăcată albastru într-o rochie de bumbac tricotată, doapă. Dna Perez zice eticheta. Îi spun, ‘Vai ce emoții am! Ce m-am agitat, nu mai îmi vine rindul, oameni care au venit dupa mine se ridică de pe scaun și merg la uși și eu…’ ‘Oh,’ zâmbește dânsa, ‘e vina mea. Calculatorul. S-a stricat calculatorul, și a durat până am reușit să imprim documentele.’

Okay. Mă întreabă adresa, numele, tot ce era scris în aplicație mă întreabă acum verbal și eu răspund prompt.

‘Ce alte nume ați avut?’ Înșir. ‘De câte ori ați fost căsătorită?’ Mda. ‘Copii?’ Unul. ‘Semnați, semnați, data, data. Semnați.’

Dacă am pretins vreodată că aș fi cetățean american? Nu. Dacă mi-am plătit impozitele? Da. Dacă am fost parte din Partidul Communist? NU! Oare de ce tot întreabă de astea?! Pe ce lume trăiesc?! 20 de ani dupa căderea comunismului! Dacă am persecutat pe cineva din cauza rasei, religiei, naționalității, ori înclinării politice? Nu. Dacă am fost arestată vreodată? Nu. Dacă am fost în închisoare? Nu. Dacă am fost o alcoholică? Nu. Prostituată? Nu. Dacă am ajutat persoane să intre ilegal in SUA? Nu. Dacă mă jur că voi apăra constituția și legile SUA? Da. Dacă voi purta arme ptr. SUA dacă va fi nevoie? Da.

Bun!

Urmeaza Testul de Citire în limba engleză: ‘Citiți!’ Îmi dă o bucată de hârtie cu trei propoziții. Citesc prima, ‘Când e ziua lui Columbus?’ ‘Bun! Semnați și puneți data.’

Testul de Scriere în limba engleză: ‘Scrieți următoarele: Ziua lui Columbus e în octombrie.’ Scriu. ‘Semnați și puneți data.’

Testul de istorie și geografie și cunoștinte civice: ‘Dacă președintele și primul ministru mor, cine preia conducerea guvernului?’ ‘Purtătorul de cuvânt al Casei Reprezentanților.’ ‘Ptr. câți ani e ales un senator?’ ‘6.’ ‘Câți judecători sunt la Curtea Supremă?’ ‘9.’ ‘Ce am câștigat prin Războiul de Independență?’ ‘Independența de Marea Britanie.’

Regula e să te întrebe 10 întrebări, și treci dacă răspunzi corect la 6. Nu știu, ori am uitat eu de zăpăceală două întrebări pe care mi le-a pus dna Lopez, și am răspuns corect la 6 deja și așa că nu a mai continuat să mă întrebe până la 10, ori au schimbat regula și sunt numai 4 întrebări corecte necesare.

Oricum am luat nota zece. A scris pe hârtia finală că am trecut.

Zice dna Perez cum că mă vor anunța în curând de rezultate. ‘Oh, dar nu pe loc?’ ‘Nu, șeful meu trebuie să aprobe petiția.’ ‘Oh, dar alții am văzut că țipau de bucurie.’ ‘Da, dar nu dosarele mele.’ Să aștept scrisoarea. Între două săptămâni și 90 de zile.

Și mi-i rău. Așteptarea. La orice pas lucrurile pot să se deterioreze. Când am venit aici la masterat nu se putea da în Europa de Est un test de GRE ce trebuia la facultate, așa că am venit cu o viză de prospective student, ceva așa student potențial, și după ce am luat testul GRE la Universitatea Louisiana au zis că bine, totul e în regulă. Așa că am început lucrul ca asistentă universitară, dar când să-mi dea Social Security number, nu știu care e echivalentul în română, mi-au zis că nu pot ptr. că viza mea nu e bună.

‘Și ce să fac?’ ‘Să plecați în Canada sau în Mexic la consulat acolo cu hârtiile pe care vi le dăm noi, și primiți viza corectă și reintrați în SUA și atunci totul va fi în regulă.’ ‘Doamnă dragă, eu nu mai am nici un leu. Dacă îmi ziceați acum o lună poate mergea, dar acum sunt epuizată. Unde să mă duc eu pe caldura asta tropicală cu băiețelul meu după mine în Mexic?! Eu am luat viza pe care ați zis dvoastră!’ ‘Nu putem face nimic, nu vă putem plăti salarul, că nu aveți SS, și nu vă putem da SS ptr că nu aveți viza buna.’ Tulai…

Au trecut așa 2 luni fără bani, fără soluție, până cumva cineva de la decanat a auzit de cazul meu, Dr. Fischer, să-I binecuvânteze Dumnezeu, a dat un telefon și m-am prezentat la un birou în New Orleans, și în cinci minute mi-au pus o ștampilă, și apoi imediat mi-au dat și SS și și salar. Fără să mă trămbălez în Mexic.

Așa că sunt cu inima cât un purece. Iar începe coșmarul. Dar doamna Perez a zis azi că totul e în regulă. Să aștept scrisoarea. Între două săptămâni și 90 de zile.

Aștept scrisoarea…. Stau lângă cutia poștală în fiecare zi. Îs ca o pensionară așteptând poștașul în prag să vină odată pensia aia....

Dnul Bursuc m-a sunat la 11:27, dar eram pierdută prin metrouri, nu am auzit. Și ce să-i zic? Aștept scrisoarea…. Între două săptămâni și 90 de zile.

Pe hârtia pe care mi-a dat-o dna Perez zice ca ceremonia de cetățenie e solemnă, să facem bine să nu venim în jeanși, pantaloni scurți ori șlapi!

Va urma.

www.ellaveres.com