O toaleta a la Liz Taylor

"Nu chiar totul, draga mea, dar domnul maior n-are de unde să ştie. Ce a fost mai de preţ ai salvat. Fii atentă acum, mulţi şi-au frânt gâtul ameţiţi de succes, iar din câte ştiu, laurii nu sunt florile tale preferate."

Îşi ridică faţa înlăcrimată.

— Unde am să mă întorc? Poate că prietena mea, Florence, va fi dispusă să-mi acorde azil. Au o odaie la mansardă care s-ar putea amenaja. Din păcate, nu m-am înţeles niciodată prea bine cu Serbănică, soţul ei. Nu are conversaţie şi îşi bagă toată ziua nasul în oale. Detest bărbaţii care mişună în bucătărie. Nu are preocupări intelectuale, iar la radio ascultă doar buletinul meteorologic.

Lăcrima, frântă în faţa lui, ţinându-şi la ochi batista perfect împăturită. Cristescu, plictisit, iritat, îşi plimba ochii pe zigza­gurile stridente ale rochiei.

"Ce dracu' i-o fi venit să-şi facă toaleta asta isterică? Apoca­liptică. Dar parcă ea e altfel?"

— Şi Mirciulicà? Ce s-a întâmplat cu Mirciulică?

Maiorul tresări, fulgerat de un gând! Da! Motanul, slăbi­ciunea incontestabilă a bătrânei şi pe care nu l-ar fi sacrificat în ruptul capului. E o idee!

— Voi da dispoziţie să fie căutat.

"Îşi bate joc de tine, fetiţă. Mirciulică nu i se pare un per­sonaj îndeajuns de important, încât să mobilizeze o echipă de domni miliţieni care să încerce să-l descopere."

De astă dată se înşela.

80
"Soţul meu se afla de mai multă vreme circa doi ani în relaţii cu Dolga. Surprinsesem câteva convorbiri telefonice; cifrate, desigur, căci păreau fără sens, dar numele era pronunţat clar. Ştiam că raporturile lor se reduc strict la afaceri şi că Marian apela la el doar în situaţii limită. Aşa cum v-am declarat, după asasinarea soţului meu aveam nevoie stringentă de bani. M-am gândit să vând unele lucruri. Am încercat întâi prin intermediul lui Cristea, apoi mi-am amintit de Dolga şi i-am telefonat."

Maiorul îşi scoase ochelarii. Îşi rezemă tâmpla în degetul gros şi se uită la femeia din faţa lui.

— De unde-i ştiaţi numărul? Un individ ca Dolga îşi ascunde până şi umbra, în orice caz nu-şi face afiş din adresă şi telefon.

— Lui Marian i l-a dat. Am trăit cu el şapte ani. Ştiam unde-şi notează numerele secrete. Sunt patru în total şi fără nume. Am încercat la toate patru, până am dat de o femeie, probabil nevastă-sa. Prin ea l-am contactat pe Dolga. Am stabilit o întâlnire la mine şi i-am arătat obiectele pe care voiam să le vând. Chiar în pierdere, dar cât mai repede.

— Din nou vă întreb: de ce această grabă? Nu mi se pare justificată de o criză temporară de bani, când practic aveţi comori în casă care pot fi altfel valorificate. De ce? Şi iarăşi nu mă convinge mercantilul, vindicativul "să nu le ia baba!"

O privi din nou atent, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama cât cântăreşte, cât valorează ca om, ca femeie. La treizeci şi cinci de ani, părea de cel puţin patruzeci. O prezenţă neînsemnată, pe care n-o observi chiar căţărată pe un soclu. Desigur, machiată, bine dispusă, elegantă, ar fi însemnat mai mult. Avea o siluetă bine desenată, iar chipul putea fi retuşat.

— Din experienţa mea.

Cristescu se opri brusc şi un zâmbet nostalgic îi înflori pe bune. Observase dintr-o dată că, în ultima vreme, expresia reve­nea tot mai frecvent în conversaţia lui. "Nici nu ne dăm seama când, din şeful, ajungem pentru subalterni, bâtrânul." Oftă şi o luă de la capăt:

— Da. Din experienţa mea, am constatat că oamenii recurg la riscante acrobaţii financiare doar în câteva situaţii determinate. Un viciu extrem de costisitor, cum ar fi stupefiantele, un şantaj dur, acoperirea unor fraude, sau o dragoste nesăbuită. Mă întreb ce rubrică vi se potriveşte.

— Nici una.

Maiorul, cu ochii subţiaţi, calcula de parcă ar fi fost singur.

— Viciu. Hm, adevărat, beţi, dar pentru o sticlă de vodcă nu te apuci, totuşi, să comercializezi molarul lui Sinan Paşa. Şantaj? Poate în legătură cu crima. Altfel, funcţia dumneavoastră nu oferă material, şi aceasta este valabil şi pentru capitolul eventuale fraude. Rămâne o dragoste nesăbuită... Nu, nu vă văd... L-aţi iubit pe soţul dumneavoastră. Această ură înverşunată este doar re­versul puternicului sentiment iniţial. Dacă v-aţi îndrăgostit de altcineva, nu l-aţi mai fi detestat pe Dragu cu atâta ferocitate. Elementar şi verificat. Pur şi simplu nu v-ar mai fi păsat de el.

Ridică brusc capul şi începu din nou s-o fixeze concentrat. Avu impresia pe care o încercase şi în discuţia cu Melania Lupu, că ţine în mână un cristal pe care-l răsuceşte în bătaia luminii. Mereu alte faţete. Culorile se schimbă, ba chiar şi conturul.

— Dragostea, şopti. De ce neapărat vizavi de un bărbat... Sunt şi altfel de... O privi în ochi: Există vreun copil în viaţa dumneavoastră? Spuneţi-mi adevărul. Dacă există sau nu, o pot veri­fica în câteva ore.

Anca Dragu îi azvârli o privire rătăcită.

— De ce mă chinuiţi?

— Există deci, şopti Cristescu impresionat.

Femeia dădu din cap. Respiraţia sacadată îi ridicase buza superioară, lăsând să se vadă dinţii rari.

— Câţi ani are?

— Nouăsprezece. L-am avut la cincisprezece ani. Izbucni aproape urlând: Şi tot din cauza maică-mii, această dobitoacă sinistră, această piază-rea uscată, avară şi obtuză! M-a ţinut sub obroc! Nu filme, nu prieteni, nici un divertisment, lectură supra­vegheată. La cincisprezece ani eram cea mai imbecilă adolescentă din toată România. Bineînţeles, nu mai credeam în basmul cu barza, dar eram atât de neştiutoare şi atât de dornică de tandreţe, de un gest, de o prăjitură de cofetărie... Se întrerupse şi începu să râdă sinistru: Dulciurile noastre de casă! "Economice şi proaspete, fără chimicale, făcute de mâna ta, baremi ştii ce pui acolo!" Ăsta era sloganul care camufla o zgârcenie dezgustătoare. Simt şi azi pe gât gustul uleiului din checurile noastre ieftine, din cozonacii făcuţi cu două ouă şi esenţă de rom. Esenţa asta o să mă urmărească până la capătul vieţii. Era prea scumpă o sticlă de Jamaica. Treizeci de lei !

Se uită la maior cu privire fixă, de nebună.

— Ştiţi cu ce m-a păcălit? Cu un bilet la cinema şi o cutie de bomboane de şaptesprezece lei cincizeci. Văd şi azi poza: un coş de răchită cu garoafe albe şi roşii pe un fond albastru. Mă sim­ţeam pur şi simplu ameţită de atâta generozitate.

— Ce s-a întâmplat cu bărbatul acela'?

— Era student în anul I, venit în vacanţă. Tânăr şi inconştient. Presupun că nici nu s-a mai gândit la mine, că ideea de abandon nici nu i-a trecut prin minte. O seară de vară, o singură seară, petrecută cu o fată în braţe, într-un crâng de la marginea oraşului. Nimic dramatic, nimic tragic. Iar eu, de frica maică-mii, am tăcut. Dacă ea mi-ar fi fost prietenă, dacă m-aş fi putut apropia de ea să-mi mărturisesc "crima", viaţa mea ar fi fost alta. Când a descoperit însă "nelegiuirea ticăloasă", era prea târziu pentru o intervenţie. M-a retras de la şcoală şi m-a ascuns la Vlazi, un sat din Mara­mureş. Nimeni n-a aflat nimic, iar eu mi-am continuat studiile la seral.

— Desigur, soţul dumneavoastră, sugeră Cristescu imaginându-şi că astfel explică multe din atitudinea lui Dragu faţă de ne-vastă-sa, cunoştea situaţia.

— Nu. Iar eu am încercat vizavi de el un permanent senti­ment de culpă. De unde şi răbdarea mea de mucenic, puterea de a-i îndura comportarea.

— Înţeleg... Ce s-a întâmplat cu copilul?

— A făcut şcoala elementară la Vlazi, pe urmă l-am băgat intern la Liceul Gheorghe Şincai din Cluj. A terminat anul trecut.

— Mă întreb, spuse încet maiorul, cum aţi izbutit să-i camu­flaţi existenţa atâţia ani? Sunt situaţii care nu se pot ascunde într-o cutiuţă.

Anca Dragu râse amar:

— Mie-mi spuneţi? Am făcut pur şi simplu acrobaţii. Cel mai greu mi-a fost însă cu banii. Marian era un zgârcit antologic, cunoştea toate preţurile mai al dracului decât cea mai a dracului cumătră şi, oricum, din ciupelile de coşniţă nu creşti un copil.

— Şi cum v-aţi descurcat?

— Am efectuat ore suplimentare şi proiecte pentru studenţi. Dar şi aici era nevoie de multă exhibiţie, pentru că lucram acasă; camuflând sumele reale încasate, Marian mă trata de cretină şi se oferea să-mi facă el rost de clienţi mai generoşi. Adevărat, m-a ajutat mult mama, punându-mi la dispoziţie jumătate din salariu, mai târziu din pensie. Pot să vă spun că această existenţă m-a răpus. Când mă gândesc, toată tinereţea mea a fost un slalom isteric printre zeci şi sute de minciuni mai mari sau mai mici, printre interminabile probleme de conştiinţă. Remuşcări faţă de băiat n-a avut copilărie, n-a ştiut ce-i o vacanţă petrecută cu maică-sa, o jucărie pe care s-o găsească sub pomul de Crăciun, pomul lui şi numai al lui griji materiale, complexe în ceea ce-l priveşte pe Marian, teama, obsedanta teamă de a nu se descoperi situaţia.

— Dacă i-aţi fi mărturisit înainte de căsătorie.

Femeia îl întrerupse scurt:

— Nu m-ar fi luat niciodată de nevastă. Niciodată! Eram şi influenţată de teoriile maică-mii "cine-i prostul să te ia vacă cu viţel?" iar eu mă îndrăgostisem nebuneşte. Hotărâsem că, dacă Marian mă părăseşte, mă sinucid. Şi aş fi făcut-o, categoric. Tăcu o vreme, apoi reluă: Dobândisem oarecare curaj... Îmi ziceam că, dacă atâta vreme am izbutit să ascund existenţa lui Şerban când m-am căsătorit avea zece ani, voi izbuti cu oarecare abi­litate s-o ascund şi mai departe. Şi, ca dovadă că nu m-am înşelat, Marian a murit fără să ştie că am un copil.

— A fost o şansă unică.

— Şansă, poate. Eu i-aş zice o prudenţă de antologie. Dacă mi-aş imagina măsurile noastre de precauţie sub forma unei ţesă­turi să zicem, atunci ea ar atinge performanţele de migală ale broderiilor chinezeşti. Serban n-a călcat în viaţa lui nici măcar la Caracal, habar n-avea că locuiesc în Bucureşti, legătura o ţineam prin mama, care se ducea la Cluj o dată, de două ori pe lună. Iar maică-mea este categoric o capodoperă de discreţie. Nu i-a măr­turisit nici măcar soră-sii secretul nostru. În schimb, eu mi-am ruinat nervii. Tresăream la orice telefon, la orice sonerie. Din acest punct de vedere, moartea lui Marian mi-a adus un sentiment de eliberare.

Maiorul dădu din cap: "Da, n-a fost prea veselă viaţa pentru amărâta asta. Un copil din flori tăinuit, o dragoste nefericită pentru un ticălos, economii sângeroase, toate pe un constant fond de teamă! Teama partener fidel, neîndurat, al nopţilor fără somn, al zilelor neguroase sau aurii, al fiecărui ceas. Şi azi, şi mâine, şi luna viitoare. "

— Deci, conchise Cristescu, băiatul a terminat liceul anul trecut. Ce face acum?

— N-a intrat la facultate, după cum era şi de aşteptat. De unde să iau şaizeci-şaptezeci de mii pe an să-i plătesc meditatori sa­vanţi? Când mă gândeam că era de ajuns o singură zdreanţă din casă pentru a rezolva totul, că de o icoană ori un petic de pânză ilustrisim semnat atârnă viitorul băiatului, îmi venea să urlu, să mă dau cu capul de pereţi. Doamne! Cât urăsc toate boarfele alea! Vreţi să ştiţi ceva? Eu am distrus inventarul. I-am dat loc.

— Eram încredinţat. De ce sumă are nevoie fiul dumneavoastră?

Formulase anevoie întrebarea, cu inima strânsă. Intuia ce se întâmplase. Femeia tresări. Răspunse în şoaptă:

— De cincisprezece mii. Imediat.

— Delapidare?

— Cam aşa ceva. Lucrează la un GAS. Gestionar. S-a în­hăitat cu nişte derbedei. A dat de gustul banilor. Începu să plânga: Un copil nefericit. Abia azi înţeleg că n-a avut nici o bucurie, cel toţi aceşti ani a tânjit. Din prima chenzină şi-a cumpărat douăzeci de prăjituri "să mă satur şi eu odată!" trandafiri de douăzeci de lei şi un urs galben de catifea. Cât l-o fi dorit sărmanul.

— Aţi făcut rost de bani până la urmă?

— Da. Mi i-a dat Dolga.

— Ce i-aţi vândut?

— O cană de argint cu capac. Auzisem de la Marian că-i de mare preţ. O lucrare de un italian Ceni. Cerini. Nu ţin minte.

— Cellini, sugeră Cristescu.

— Da, cred că da... Ştiam cu aproximaţie cât valorează, dar Dolga n-a vrut să-mi ofere mai mult de douăzeci de mii în două rate. Am acceptat, eram forţată de termen. Vă daţi seama ce se petrecea în sufletul meu! Marian mort de câteva zile, Serban ame­ninţat cu puşcăria.

Cristescu o privi fix:

— Dar pe Laura Dragu de ce-aţi vrut s-o lichidaţi?

— Jur că nu-i adevărat! Ticălosul ăla minte!

Maiorul avu un gest de oboseală. Cristea n-avea nici un interes să improvizeze pe temă. Adevărul diamant pur nu-l va cunoaşte niciodată, dar ce importanţă mai avea? Dosarul Ancăi Dragu era îndeajuns de consistent, pentru a-i mai adăuga şi o instigare la crimă.

— N-am vrut s-o omor! N-am omorât pe nimeni! Mergeţi la mine acasă, hohoti, şi ascultaţi caseta a treia din stativ. N-am vrut să vorbesc din cauza lui Dolga. Aţi fi descoperit că există Şerban. Banii.

Îşi pierduse răsuflarea şi maiorul îi întinse un pahar cu apă.

— Despre ce casetă este vorba?

— O să vedeţi. Nu mai pot. Lăsaţi-mă.

Cristescu rosti cu blândeţe:

— O ultimă lămurire, vă rog. Cererea de bani a fiului dumnea­voastră a intervenit înainte sau după asasinarea inginerului Dragu?

Femeia rămase cu gura căscată. Apoi se cutremură ca biciuită:

— Ce vreţi să spuneţi? Că l-am omorât pe Marian ca să-i pot vinde lucrurile?

— Deci înainte, conchise încet maiorul. Completă în gând: "E simplu de verificat."

Anca Dragu îşi înfipse unghiile în gulerul bluzei.

— Nu! urlă. Nu eu l-am asasinat. Vă jur!

Cristescu închise dosarul şi înşurubă capacul stiloului.
81
— Cum vă simţiţi? se interesă automat maiorul.

În acelaşi moment, se simţi jenat de imbecilitatea întrebării. Nanu arăta atât de rău, încât te surprindea clipitul ochilor pe obra­zul cadaveric.

— Aţi vrut să-mi vorbiţi.

— Da, făcu stins Octavian Nanu.

— Continuaţi să susţineţi că sunteţi asasinul inginerului Dragu?

— Da. Nu de asta v-am chemat.

Îşi umezi buzele şi ridică anevoie braţul scheletic. Scoase un plic de sub pernă şi i-l întinse cu mâini tremurânde.

— Vă rog să-l expediaţi dumneavoastră... E pentru ea.

Maiorul descifră: D-nei Cecilia Vintilescu, strada. Plicul era nelipit şi Cristescu îşi muie degetul în gură. Bolnavul surâse chinuit:

— Puteţi să citiţi.

— Doar dacă ţineţi cu tot dinadinsul.

— Oricum v-ar fi spus ea despre ce este vorba. Citiţi.

Cristescu descifra cu oarecare dificultate grafismul. Literele erau şovăitoare, neisprăvite, rândurile pierdeau linia orizontală. "Clar! îşi zise. Adresa i-a scris-o probabil asistenta..."

Poţi fi mândră Cecilia. Ai distrus doi oameni. Pe mine, de­mult, sunt zece ani de-atunci, acum pe Dragu. L-am considerat totdeauna autorul diabolic al prăbuşirii mele. dar am greşit: adevărata piază rea tu ai fost. Din pricina ta am devenit azi asasin, iar el e în pământ. Gândul acesta să te apese toată viaţa. Până la ultima suflare. Să nu uiţi. Să nu poţi uita.

Nanu urmări chipul maiorului până ce acesta împături scri­soarea, apoi închise ochii. Nu mai răspunse la nici o întrebare şi toate stăruinţele lui Cristescu asaltară zadarnic un chip şi o inimă încremenite.

82
— Iar transpiri'?! Parole, eşti senzaţional! Până şi statuile tremură de frig şi tu parcă vii de la baia de aburi. Fantastic!

Expresia maiorului era aceea a individului care nu izbutea să-şi revină din uimire. Azimioară, şi aşa handicapat de ceea ce considera el că ar fi marea lui infirmitate, se simţi brusc fântână arteziană. În mâinile parcă atunci scoase de sub robinet, raportul se umezise.

Cristescu avu un hm! semnificativ, dar nu mai comentă. Răsfoi paginile şi le abandonă. Ridică ochii spre locotenent.

— Am să le citesc mai târziu. Acum glăsuieşte, fiule! Ce-ai făcut, în formulă concentrată!

Azimioară îşi duse mâinile la spate şi Cristescu ştia că, pe măsură ce se va apuca să enumere, îşi va strânge câte un deget în căuşul celeilalte palme.

— Unu! Cristea n-a minţit. În seara asasinării lui Dolga a zăcut în pat. Martora, portăreasa care-i mai deretică prin casă şi are cheia de la apartament, a venit de două sau de trei ori să vadă cum se simte şi l-a găsit în stare de inconştienţă. De aceea probabil Cristea nu s-a prevalat de mărturia ei, habar neavând că în timpul leşinului a fost vizionat.

— Corect! aprecie maiorul. De fapt, tot balamucul Cristea, draga noastră Leliţa, Tropicalu şi ăilalţi exotici or să danseze în alt dosar. Aici n-au făcut decât să ni se încurce printre picioare, făcându-ne semn cu batistele şi ţopăind: "Alo! Fraţilor! Existăm!" Deci, tot ne-am ales cu ceva. Zi mai departe!

— Doi! Ţinând seama de sugestia dumneavoastră, am fost la cimitir. Într-adevăr, persoanele sunt rude apropiate. Cele două nume de familie, cu diverse prenume, fireşte, umplu peretele din interior al cavoului.

— Splendid!

— Trei! L-am găsit pe Doru RFG. Declară că doctorul Mircescu l-a solicitat în chestiunea unei treceri frauduloase de graniţă. Amicul Doru nu se mai ocupă de mult de cărăbăneli şi ştim că aşa stau lucrurile. O spunea cu nostalgie: "Am îmbătrânit, tinere domn, sunt de două ori bunic şi Delfinul m-a asigurat că, dacă îi mai stric dosarul, mă pune sub interdicţie. Da' ce client barosan Mircescu ăsta! Ştiu că-l procopseşte pe ăla de-i rostuieşte un carnet de bal vert-bouteille. "

Cristescu râse.

— Îl ţin minte pe Doru Coman. Eu eram pe atunci un puşti cu un an-doi de meserie. Tipul avea o prestanţă de ministru. Go­mos, pantofi de antilopă cu scârţ lucraţi la Raul, melon cenuşiu, baston... Fieful lui era Capsa. Acolo negocia. Impresiona, dom­nule, ce mai! Anchetatori bătrâni şi-i vorbeau cu dumneavoastră. Continuă.

— Patru! L-am găsit pe Mirciulică. L-a adoptat o vecină, doamna Wanda, şi o duce excepţional.

— Eşti sigur că-i el?

Azimioară îşi puse mâna roşie pe piept.

— Îl cunosc mai bine decât pe frate-meu. Şi, pe urmă, maică-sa asta nouă i-a lăsat lănţişorul la gât. Are un mic necaz.

— Adică?

— Şi-a fracturat lăbuţa stângă din faţă.

— Ciudat... N-am văzut pisici şchioape în viaţa mea.

— Depinde! surâse cu tâlc locotenentul. Cât o fi de acrobată, dacă o arunci de la etajul doi fără paraşută, se mai întâmplă şi accidente.

— Ce vrei să spui?

— Doamna Wanda pretinde că a văzut cu "oroare, cum bietul motan" a fost azvârlit pe geamul bucătăriei care, ştiţi bine, dă în spaţiul verde din spatele blocului.

Maiorul îl privi fix. Ochii îi străluceau.

— Bravo, băiete!

83
— Dublu asasinat! Ca să fiu sincer, nu vă credeam în stare de asemenea performanţă.

Maiorul îşi ţinea mâinile în buzunare şi-l privea atent, cu o curiozitate de profesionist. Mircescu, palid, cu pielea extrem de întinsă pe trăsăturile frumoase, afişa un calm desăvârşit.

"Domnule, îşi propuse Cristescu, trebuie să studiez mai îndea­proape care-i chestia cu yoga. Personajul, categoric, prin construc­ţie e de tipul isteric. Eu îi aduc acum o acuzaţie de dublă crimă şi se uită la mine de parcă ar vedea un film despre realizările noastre din siderurgie."

— Aveţi probe că aş fi comis măcar una singură?

— Probe! se strâmbă maiorul. Toată lumea mă întreabă dacă am probe. Mi-ar plăcea să trăiesc şi situaţia inversă. Vinovatul să-mi aducă dovezi că-i nevinovat.

— Juridic, încă de la romani citire, anchetatorul trebuie să demonstreze culpabilitatea învinuitului. Parcă aşa reţin eu.

— Aţi reţinut perfect. Oftă: Vă voi aduce probe. Probe certe despre vinovăţia dumneavoastră. Dosarul însă prezintă şi unele aspecte unde voi emite simple supoziţii, dat fiind că unul din personajele centrale ale piesei azi nu mai există. Mă refer la Anton Cernat. El este autorul moral al asasinării lui Dragu. Mă înşel?

— Dacă vă referiţi la bătrânul acela care locuia împreună cu Dragu, trebuie să vă spun că nu cred să-l fi văzut de două ori în viaţa mea...

— Ajunge o singură dată.

— Şi atunci razant.

— Razant sau în picaj, mi-e egal. Afirmaţia face parte dintre prezumţii. Din punctul meu de vedere, constituie însă o certitu­dine. Mă gândesc mai ales la poziţia strategică pe care o ocupa în casa inginerului. Nutrind împotriva acestuia o ură crâncenă, desigur motivată, pensionar şi tot timpul cu urechea la pândă, era un adevărat spion. În sensul acesta, Dragu a fost imprudent. Când duci o existenţă nu prea ortodoxă, îţi asiguri spatele. Un Cernat e primejdios chiar şi pentru cel mai inocent individ. Dragu însă nu s-a gândit la bătrân decât ca la un parazit incomod care-i ocupă o cameră. "Dă-l încolo de moşneag impotent! Ce o să-mi facă?" Spuneam, dară, că, datorită împrejurărilor şi resentimentelor, Cernat devenise un martor redutabil al existenţei lui Dragu. Îi asculta convorbirile cu nevastă-sa ori cu terţi, pândea telefoanele, ţinea în evidenţă toate intrările şi ieşirile din casă, inventarul amantelor. Astfel a descoperit că inginerul e un colecţionar de resentimente, a aflat numele, identitatea celor care le nutresc. Nu, cei cinci sus­pecţi nu se cunoşteau între ei, dar Cernat îi cunoştea pe toţi. Sunt convins că intenţiona să ucidă el, dar poate încerca un sentiment de nesiguranţă asupra potenţialului său fizic. Şi dacă mâna lui nu ar fi fost îndeajuns de puternică, între ceilalţi patru s-ar fi găsit desigur altcineva care să acţioneze în locul lui. Cernat v-a infor­mat pe toţi asupra mişcărilor lui Marian Dragu, v-a sugerat că sâmbătă, având SRL e ziua ideală pentru a trece la fapte.

Se uită la Mircescu. Îl asculta în tăcere, cu aceeaşi expresie de linişte pe chip.

— Bineînţeles, m-a şocat de la bun început că toţi cei cinci vrăjmaşi pentru achitarea conturilor au ales acelaşi moment, au simţit puseul criminal în aceeaşi zi. M-a derutat al naibii însă faptul că aparent, şi chiar adâncind cercetările, inamicii inginerului nu se cunoşteau între ei. De aici, exclusă şi ideea de complicitate. Mircescu îşi drese glasul:

— Scuzaţi-mă, dar nici acum nu ştiu la cine vă referiţi. Habar n-aveam câţi colegi am şi nici azi nu ştiu cum îi cheamă.

— Asupra chestiunii voi mai reveni, spuse maiorul. Pe cel puţin una dintre colege o cunoaşteţi.

— Cum doriţi. Din nou iertare, dar vreau să elucidez o pro­blemă. Mă interesează prea puţin memoria bătrânului Cernat, dar, apropo de poziţia strategică, una la fel de avantajoasă o avea soţia lui Dragu.

— Numai pentru că împărţeau acelaşi dormitor. Anca Dragu nu stătea toată ziua acasă, nu asista cu urechea lipită de gaura cheii la toate întâlnirile şi convorbirile bărbatului său, era sfâşiată de probleme personale cumplite care-i cheltuiau energia în altă direcţie şi, deşi îl detesta pe Dragu, n-ar fi avut niciodată nervii, răbdarea, capacitatea de a organiza o crimă, în asemenea condiţii.

— Şi ce urmărea în fond Cernat?

— Lichidarea cu orice preţ a lui Marian Dragu şi, bineînţeles, derutarea anchetei. Ghinionul meu a fost printre altele, că dintre toţi cei cinci suspecţi nici un personaj nu era cu adevărat normal: Anca, soţia, o isterică măcinată, cum spuneam, de frământări cărora cu greu le-ar fi putut face faţă altcineva, Octavian Nanu, un ratat aflat pe patul morţii, nemaiavând nimic de pierdut, o Olga Gabre-lotti, fantastă a existenţei şi cu sânge care gâlgâie vijelios în vine, un doctor Alfred Mircescu handicapat, complexat de o mamă tiranică. Toţi ţăcăniţi, toţi mărturisindu-şi crima. Şi culmea cir­cului!, eu trebuia să le demonstrez că mint! Că, în ciuda intenţiilor şi resentimentelor, nu ei au ucis.

Medicul se interesă fără să zâmbească:

— Şi aţi izbutit?

Maiorul se uită la fărâma de om care încerca să stea ţeapăn între braţele fotoliului. Picioarele, prea scurte, nu ajungeau la parchet.

— Am izbutit. Esenţialul era să descâlcesc motivele pentru care toţi îşi asumă o crimă imaginară. De bătrânul Cernat nu mai avem ce discuta. Şi-a simţit moartea aproape şi ne-a lăsat un bileţel precum că el e criminalul. Nu-i mai păsa.

— Hm, pomeneaţi înainte de un... Nanu dacă nu mă înşel, care s-a autoacuzat aflându-se tot pe patul morţii. Izbitoare similitu­dine, nu credeţi? Intâlnită mai cu seamă între coperţile aceluiaşi dosar.