Omul nostru din Panama

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 2.07 Mb.
səhifə13/31
tarix30.12.2018
ölçüsü2.07 Mb.
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   31


Harry se pregătea să dea foc casei! strigă Louisa în sinea ei, cutremurându se şi sorbind votca şi ascultând muzica clasică ce se auzea de dincolo de curtea interioară. A cumpărat o brichetă şi o să dea foc întregii familii! Veni în pat, Louisa îl violă şi el păru recunoscător. A doua zi de dimineaţă, nimic din toate astea nu se petrecuse cu adevărat. Întotdea­una era aşa a doua zi de dimineaţă. Şi pentru Harry, şi pentru Louisa. Aşa supravieţuiau împreună. Maşina lui se stricase şi Harry trebui să împru­mu­te Peugeotul ca să i ducă pe copii la şcoală. Louisa se duse la lucru cu un taxi. Femeia care spăla pe jos găsi un şarpe în bufet şi făcu o criză de isterie. Hannei îi ieşea un dinte. Ploua. Harry nu fu trimis la puşcărie pe viaţă şi nici nu dădu foc casei cu bricheta cea nouă. Dar veni târziu, dând vina pe un alt client noctambul.

Osnard? repetă Louisa, nevenindu i să şi creadă urechilor. Andrew Osnard? Cine Dumnezeu este domnul Osnard şi de ce l ai invitat să vină cu noi la picnicul de duminică pe insulă?

— E englez, Lou, ţi am mai spus. Lucrează de două luni la ambasadă. E cel care mi a comandat zece costume, mai ţii minte? E singur aici. Până şi a aranjat un apartament, a stat săptămâni întregi la hotel.

— Ce hotel? întrebă ea, gândindu se, Doamne, fă să fie Paraiso.

— La El Panama. Vrea să cunoască o familie adevărată. Poţi să înţe­legi asta, nu i aşa? Câinele bătut, mereu fidel, mereu neînţeles.

Şi, cum ea nu găsea nimic de zis, continuă:

— E simpatic, Lou. Ai să vezi. Plin de antren. E iute ca focul, nu stă o clipă locului, pun pariu că ăştia mici o să l placă grozav.

Alegerea neinspirată a comparaţiei fu urmată de acel nou râs fals din ultima vreme.

Cred că rădăcinile mele engleze încep să şi spună cuvântul. Patriotis­mul. Se pare că ne apucă pe toţi, chiar şi pe tine.

— Harry, nu înţeleg ce are dragostea ta de ţară său a mea cu invitarea domnului Osnard la o ieşire în familie de ziua Hannei, când, cum am observat cu toţii, şi aşa ai prea puţin timp pentru copii.

La aceste cuvinte, Harry îşi lăsă capul în jos şi o imploră ca un cerşe­tor bătrân, în pragul uşii.

— Bătrânul Braithwaite îi cosea costumele tatălui lui Andy, Lou. Eu mă învârteam în jurul lor şi ţineam metrul.

Hannah voia să şi sărbătorească ziua de naştere la orezărie. La fel şi Louisa, din motive diferite, pentru că nu putea înţelege de ce orezăria dispăruse din repertoriul conversaţiei lui Harry. În momentele cele mai proaste, se convinsese că instalase acolo o femeie, şmecherul ăla de Angel era un codoş perfect. Dar, de îndată ce sugeră orezăria, Harry îşi luă un aer superior şi spuse că acolo aveau loc schimbări mari şi că era mai bine să le lase pe seama avocaţilor, până când afacerea va fi reglată.

Porniră deci cu maşina lui spre Anytime, o casă fără pereţi, cocoţată ca un chioşc din lemn pentru muzică pe o insulă ceţoasă cu un diametru de şaizeci de metri, într o vale plină de tufişuri, inundată, numită Lacul Gatun, la treizeci de kilometri de coasta Atlanticului, spre interior, pe creasta traseului Canalului, mar­cată de un culoar ondulat de balize colo­ra­te, ce dispăreau două câte două în bruma umedă. Insula era situată la marginea de est a lacului, în mijlocul unui labirint de golfuri, de mlaş­tini cu manglieri şi de alte insule cu vegetaţie de junglă înăbuşitoare, cea mai mare dintre ele fiind Barro Colorado şi cea mai puţin sem­nificativă Any­time, numită astfel de copiii Pendel în amintirea marmeladei Ursului Paddington, insulă închiriată în fiecare an pe o nimica toată de la patronii lui de către tatăl Louisei şi lăsată acum la mila ei.

Aburii se ridicau deasupra Canalului la stânga lor şi ceaţa se vălătu­cea peste el ca o rouă eternă. Pelicanii plonjau în ceaţă şi aerul din interio­rul maşinii mirosea a ulei de vapor, nimic nu se schimbase pe lume şi nu se va schimba vreodată, amin. Aceleaşi ambarcaţiuni care treceau pe aici când Louisă avea vârsta Hannei treceau şi acum, la fel ca siluetele întu­necate ce îşi propteau coatele goale de bastingajul murdar, aceleaşi dra­pele umede atârnau de catarge şi nimeni pe lume nu ştia ce anume repre­zen­tau — cum îi plăcea tatălui ei să spună, în glumă — cu excepţia unuia, un pirat bătrân şi chior din Portobelo. Pendel, ciudat de stingher în pre­zen­ţa lui Osnard, conducea într o tăcere încăpăţânată. Louisa se instalase lângă el la insistenţele lui Osnard, care jurase că prefera să stea în spate.

Domnul Osnard, îşi repetă ea somnoroasă. Corpolentul domn Osnard. Cu cel puţin zece ani mai tânăr decât mine şi totuşi, n am să fiu niciodată în stare să i spun Andy. Uitase, dacă ştiuse vreodată, cât de dezarmant de politicos putea fi un gentle­man englez, dacă şi punea în gândul lui nesin­cer să fie. Umorul şi politeţea puse laolaltă, obişnuia s o avertizeze mama ei, dau un farmec nebun, dar primejdios. Acelaşi lucru e valabil şi pentru cei care ştiu să asculte, îşi zise Louisa, cu capul răsturnat pe spate, zâm­bind când o auzea pe Hannah arătându i lui Osnard priveliştile ca şi cum i ar fi aparţinut. Mark o lăsă, pentru că era ziua ei de naştere, dar era şi el la fel de subjugat de musafirul lor. La orizont apăru unul dintre vechile faruri.

— Cum poate să fie cineva într atât de prost încât să vopsească un far negru pe o parte şi alb pe cealaltă? întrebă domnul Osnard, după ce ascul­tase la nesfârşit povestirile Hannei despre apetitul teribil al aligatorilor.

— Hannah, trebuie să te porţi frumos cu domnul Osnard, o dojeni Louisa când Hannah pufnise în râs şi i spusese că era prost.

— Povesteşte i despre bătrânul Braithwaite, Andy, sugeră Harry morocănos. Spune i despre amintirile tale din copilărie despre el. O să i facă plăcere.

Vrea să l pună în valoare în faţa mea, îşi zise ea. De ce oare?

Dar aluneca deja din nou în ceţurile copilăriei ei, lucru care i se în­tâmpla ori de câte ori mergeau la Anytime, o experienţă care semăna cu un fel de decorporalizare: întoarcerea la rutina mortală a vieţii de zi cu zi în Zonă, la dulceaţa ca de crematoriu lăsată nouă moştenire de visătorii noştri strămoşi, nouă, care nu aveam nimic altceva de făcut decât să ne plimbăm printre florile pe care Compania le făcea să crească pentru noi tot timpul anu­lui şi pe peluzele mereu verzi, a căror iarbă Compania o tundea pentru noi, şi să înotăm în piscinele Companiei, să ne urâm suro­rile fru­moase, să citim ziarele Companiei, închipuindu ne că eram o societate perfectă de socialişti americani, în parte coloni, în parte colonizatori şi în parte pastori predicând pentru băştinaşii lipsiţi de Dumnezeu din Lumea de Dincolo de Zonă, când, de fapt, nu eram capabili să ne ridicăm deasu­pra unor certuri mes­chine şi unor gelozii tipice pentru orice garnizoană străină, să punem la îndoială prejudecăţile Companiei, fie ele etnice, sexu­ale sau sociale, să îndrăznim să ieşim din perimetrul ce ne fusese alocat, dar avansând docil şi inexorabil, etapă cu etapă, de a lun­gul îngustului bulevard imuabil care era făgaşul gata trasat al vieţii noastre, ştiind că fiecare ecluză, lac sau rigolă, fiecare tunel, robot sau baraj şi fiecare ram­bleu amenajat cu grijă de o parte şi de alta reprezenta izbânda inalterabila a morţilor şi că datoria noastră imperioasă aici, pe pământ, era să i proslă­vim pe Dumnezeu şi Compania, să păstrăm cârma în linie dreaptă între cei doi pereţi, să ne menţinem credinţa şi castitatea, în ciuda las­civei noastre surori, să ne masturbăm până ni se face rău şi să lustruim placa de alamă dedicată celei de a opta minuni a lumii de azi.



Cine primeşte casele, Louisa? Cine va avea pământul, piscinele, şi terenurile de tenis, gardurile vii tăiate cu mâna şi ate­lajele din plastic cu reni ale lui Moş Crăciun, cadou din partea Companiei? Louisa, Louisa, spune ne cum să facem să crească veniturile, să scadă cheltuielile, să mulgem vaca sacră a stră­inilor! Vrem să aflăm chiar acum, Louisa! Acum, cât mai suntem la putere, acum, când investitorii străini ne curtează, acum, înainte ca naivii aia de ecologişti să înceapă să ne ţină predici despre preţioasele lor păduri tropicale.

Zvonuri despre comisioane, despre manevre, despre înţele­geri secrete circulau pe coridoare. Canalul va fi modernizat, lărgit ca să permită trece­rea unor nave mai mari... Se prevăd noi ecluze... Antreprenorii internaţio­nali oferă sume uriaşe pentru consultanţă, sprijin politic, comisioane, con­tracte... Între timp, noi dosare de care Louisa nu are voie să se ocupe şi noi şefi, care se opresc din vorbă de cum intră ea în orice cameră, cu excepţia camerei lui Delgado: săracul, bravul şi cinstitul ei Ernesto, care încearcă în zadar să măture lăcomia lor insaţiabilă.

Sunt prea tânără! urlă ea. Sunt prea tânără şi prea plină de viaţă ca să mi văd copilăria prădată sub ochii mei!

Se îndreptă brusc pe banchetă. Probabil că îi alunecase capul pe umărul neprimitor al lui Pendel.

— Ce spuneam? întrebă ea îngrijorată.

Nu spusese nimic. Abilul domn Osnard, din spate, fusese cel care vorbise. Cu infinita lui politeţe, o întreba pe Louisa dacă i ar face plăcere să i vadă pe panamezi preluând Canalul.

În portul Gamboa, Mark îi arătă domnului Osnard cum puteai să scoţi de unul singur prelata de pe barca cu motor şi tot singur să porneşti motorul. Harry conduse cât să iasă din cir­culaţia din Canal, dar Mark fu cel care duse barca la mal, o legă, coborî bagajele şi, cu ajutorul amabilu­lui domn Osnard, aprinse focul.

Cine e acest tânăr strălucitor, atât de tânăr, atât de frumos urât, atât de senzual, atât de amuzant, atât de politicos? Ce reprezintă acest om senzual pentru soţul meu şi ce reprezintă soţul meu pentru el? De ce pare omul acesta senzual că ne dă o viaţă nouă — cu toate că Harry, după ce ni l a băgat cu sila pe gât, dă acum impresia că regretă? Cum de ştie atâtea lucruri despre cum de e atât de familiarizat cu prăvălia şi cu Marta, cu Abraxas, Delgado şi cu toţi oamenii din viaţa noastră, numai fiindcă tatăl lui a fost prieten cu domnul Braithwaite?

De ce îmi place mult mai mult decât îi place lui Harry? E prietenul lui Harry, nu al meu. De ce nu se mai desprind de el copiii mei, în timp ce Harry e înţepat, îi întoarce spatele şi nu vrea să râdă la nenumăratele lui glume?

Primul ei gând fu că Harry era gelos şi se bucură. Al doilea gând fu în acelaşi timp un coşmar şi o jubilaţie teribilă, plină de ruşine: Ah, Isuse, mamă, tată, Harry vrea să mă îndrăgostesc de domnul Osnard, ca să fim chit.

Pendel şi Hannah frigeau cotletele. Mark pregătea undiţele. Louisa distribuia bere şi suc de mere, privind cum copilăria ei se îndepărta printre balize. Domnul Osnard o întreba despre stu­denţii panamezi — dacă cunoş­tea vreunul, dacă erau militanţi?

— Şi despre cei ce trăiau de partea cealaltă a podului.

— Mă rog, avem orezăria, spuse Louisa pe un ton amabil. Dar nu cred că cunoaştem pe cineva care să locuiască acolo!

Harry şi Mark stăteau spate în spate în barcă. Peştii, ca să l cităm pe domnul Osnard, se lăsau prinşi dintr o vie dorinţă de eutanasie. Hannah, lungită pe burtă la umbra casei de pe Anytime, întorcea cu ostentaţie paginile cărţii scumpe despre ponei, pe care domnul Osnard i o făcuse cadou de ziua ei. Iar Louisa, încurajată de Osnard şi de o gură de votcă băută pe furiş, îl delecta cu povestea vieţii ei de până acum, pe tonul depravatei surori Emily, când o juca pe Scarlett O'Hara, înainte de a cădea pe spate.

— Problema mea — sunt obligata s o recunosc — chiar pot să ţi spun Andy? Eu sunt Lou — deşi îl iubesc din toată inima, pro­blema mea — şi i mulţumesc lui Dumnezeu că n am decât una, pentru că aproape fiecare fată pe care o cunosc în Panama are câte o problemă pentru fiecare zi a săptămânii — cred că problema mea e tata.

CAPITOLUL ZECE


Louisa îşi pregătea soţul pentru pelerinajul la general cum îşi pregă­tea de obicei copiii pentru catehism, dar cu şi mai mult entuziasm. Cu pete de roşeaţă în obraji, vorbind cu multă animaţie, bună parte din elanul ei provenind de pe fundul unei sticle.

— Harry, trebuie să spălăm maşina. Eşti. pe cale să îmbraci un erou în viaţă al timpurilor noastre. Generalul are mai multe medalii decât orice alt general american de acelaşi grad şi de aceeaşi vârstă. Mark, tu du găle­ţile cu apă caldă. Hannah, tu te ocupi de burete şi detergent şi încetează imediat cu bombănitul.

Pendel ar fi putut să apeleze la spălătoria automată de la garajul din apropiere, dar, în această zi a vizitei la general, Louisa hotărâse că drumul adevăratei curăţenii trebuia să treacă prin penitenţa. Nu înceta să repete că niciodată nu fusese atât de mândră că era americancă. Era atât de emoţionată, încât se împiedică şi fu gata să cadă. După ce spălară maşina, îi controla cravata lui Pendel, aşa cum mătuşica Ruth îi controla cravatele lui Benny. De aproape, apoi de la distanţă, ca atunci când priveai un tablou. Şi nu se declară satisfăcută până nu o schimbă cu una mai puţin ţipătoare. Răsuflarea ei mirosea puternic a pastă de dinţi şi Pendel se întrebă de ce, în ultima vreme, s o fi spălând atât de des pe dinţi.

— Harry, după câte ştiu, tu nu eşti un soţ adulter în plină procedură de divorţ, aşa că nu văd de ce ai arăta exact aşa arunci când îl vizitezi pe Comandantul şef al Forţelor Statelor Unite în Emisfera Sudică.

După care, cu vocea secretarei lui Ernie Delgado, sună la coafor şi îşi fixa oră pentru zece dimineaţa.

— Jose, te rog, fără zulufi şi cârlionţi. Domnul Pendel vrea să l tunzi foarte scurt. Se duce la Comandantul şef al Forţelor Statelor Unite pentru Emisfera Sudică.

După care, îi explică lui Pendel ce rol urma să joace.

— Harry, să nu faci bancuri şi să fii respectuos, îi recomandă ea aranjându i afectuos umerii hainei, deşi stăteau perfect. Să i transmiţi generalului toate cele bune din partea mea şi mai ales să nu uiţi să i spui că întreaga familie Pendel, nu doar fiica lui Milton Jenning, aşteaptă cu nerăbdare, ca în fiecare an, grătarul în aer liber şi focul de artificii pentru familiile americane de Ziua Recunoştinţei. Iar înainte să pleci de la magazin, mai lustruieşte ţi o dată pantofii. Nu există soldat care să nu judece oamenii după pantofi şi Comandantul Şef al Emisferei Sudice nu face excepţie. Condu cu grijă, Harry, te rog.

Recomandări inutile, căci, ca de obicei, Pendel respectă cu scrupulozi­tate limita de viteză atunci când urcă panta sinuoasă spre Ancón Hill. La punctul de control american luă poziţia de drepţi şi afişă un zâmbet cris­pat în atenţia santinelei, căci se simţea şi el pe jumătate soldat. Trecând pe lângă vilele albe bine întreţinute, observă cum rangul ocupanţilor acestora creştea, fapt care i dădu impresia că şi el creştea în grad, prin procură, în dru­mul spre rai. Iar ca să urce treptele impresionante din Quarry Heights numărul unu, adoptă, în ciuda valizei, mersul tipic al soldatului american, care şi ţine partea de sus a corpului ţeapănă, în timp ce şoldurile şi genunchii acţionează independent.

Dar, din momentul în care intră în casă, Harry Pendel simţi, ca de fiecare dată, că era îndrăgostit fără speranţă.

Asta nu mai era doar putere, era privilegiul puterii: un palat de pro­consul pe înălţimile unui deal cucerit, apărat de o gardă pretoriană foarte amabilă.

— Generalul vă aşteaptă, domnule, îl informă sergentul, debarasân­du l de valiză dintr o singură mişcare automată.

Pe pereţii holului de un alb strălucitor atârnau placi de alamă în memoria fiecărui general care servise aici. Pendel le salută ca pe nişte vechi prieteni, căutând neliniştit cu privirea vreun semn de schimbare. N avea de ce să se teamă. În afară de câteva vi­tralii nereuşite de pe verandă, de aparatele de aer condiţionat şi de un număr cam mare de covoare — în trecut, generalul cucerise Orientul — interiorul arăta aproape aşa cum l ar fi putut găsi Teddy Roosevelt în turneul de inspecţie a marilor lucrări ale epocii lui. Lipsit parcă de greutate, simţindu şi existenţa total nesemnificativă, Pendel îl urmă pe sergent printr o serie de cori­doare, saloane, biblioteci şi galerii. Fiecare fereastră se deschidea spre un univers diferit: acum vedea, în vale, meandrele maies­tuoase ale Canalului conges­tionat, acum terasele violete de păduri drapate într un abur cald, acum arcurile Podului celor Două Americi, întinzându se ca inelele cozii unui uriaş monstru marin de a curmezişul golfului, şi cele trei insule conice îndepărtate, suspendate parcă pe cer.

Şi păsările! Animalele! Numai pe dealul acesta găseai mai multe soiuri decât în întreaga Europă, aflase Pendel dintr una din cărţile tatălui Loui­sei. Pe ramurile unui stejar enorm, iguane mari se scăldau visătoare în soarele de dinaintea prânzului. Maimuţe mici, cafenii şi albe, alunecau rotindu se de a lungul trunchiului unui alt copac, ca să apuce o bucată de mango pusă acolo de fer­mecătoarea soţie a generalului. După care se căţărau din nou pe trunchi, cu o mână după alta, îngrămădindu se în joacă spre insula lor de siguranţă. Şi, pe peluzele cu gazonul perfect tuns, câţiva neques maro ca nişte hamsteri mari îşi vedeau de treabă. Asta era o altă casă în care Pendel îşi dorise mereu să trăiască.

Cu valiza la babord, sergentul urcă scările în faţa lui Pendel. Vechi portrete de luptători în uniformă, cu mustăţi amenin­ţătoare. Afişe în favoarea recrutării, cerându i să se implice în războaie uitate. În biroul generalului, o masă din lemn de tec atât de bine lustruită, încât Pendel jura că putea vedea prin ea. Dar camera de probă era cea care îl ridica pe Pendel în al nouălea cer.
Cu nouăzeci de ani în urmă, cele mai strălucite spirite ale arhi­tecturii şi ale armatei americane îşi uniseră forţele ca să creeze primul sanctuar panamez al eleganţei. În zilele acelea, tropicele nu erau prea blânde cu hainele domnilor şi cele mai bine croite costume puteau mucegai peste noapte. În spaţii închise, umidi­tatea era şi mai mare. De aceea, cei ce concepuseră camera în care se îmbrăca generalul proiectaseră, în locul garderobului, o capelă înaltă şi aerisită prin ferestre ingenios dispuse, astfel încât să capteze şi cea mai slabă adiere de vânt. Iar în interiorul ei avuseseră ideea genială de a instala o imensă bară din lemn de mahon, montată pe scripeţi, astfel că şi simpla atingere a unei mâini de femeie era suficientă ca s o ridice la tavan sau s o coboare la podea. De bară agăţaseră numeroasele costume de oraş, haine de casă, smochinguri, fracuri, uniforme şi ţinute de ceremonie ale primului general la post. Acestea atârnau libere, se puteau roti şi legăna la adierea zefirului captat de ferestre. Pendel nu auzise de vreun omagiu mai mare adus artei sale.

— Şi dumneavoastră, domnule general, o păstraţi, o folosiţi! strigă el entuziasmat. Dacă îmi permiteţi, nu e genul de atitudine pe care noi, englezii, îl asociem cu mult respectaţii noştri prieteni americani.

— Ei bine, Harry, uneori aparenţele înşală, nu crezi? întrebă generalul cu o satisfacţie sinceră, studiindu se în oglindă.

— Desigur, domnule. Dar ce se va întâmpla cu toate astea când vor cădea în mâinile curajoaselor noastre gazde panameze e un mister, adăugă el, în cele din urmă, în rolul lui de post de ascultare. Dac ar fi să mă iau după clienţii mei alarmişti, e rost de anarhie, ba chiar şi mai rău.

Cu o minte încă tânără, generalului îi plăcea să spună lucrurilor pe nume.

— Harry, cei de aici sunt ca un fel de giruetă. Ieri voiau să plecăm, pentru că suntem nişte colonialişti rapace şi nu pot respira cu noi pe cap. Azi vor să rămânem, pentru că le oferim cele mai multe locuri de muncă din ţară şi, dacă Unchiul Sam pleacă, vor suferi o criză de încredere pe pieţele financiare internaţionale. Fă ţi bagajele, desfă ţi bagajele. Desfă ţi baga­jele, fă ţi bagajele. Nu ţi mai spun cât e de plăcut. Ce mai face Louisa?

— Mulţumesc, foarte bine, domnule general. O să fie încântată când am să i spun că aţi întrebat de ea.

— Milton Jenning a fost un inginer excelent şi un bun ameri­can. O mare pierdere pentru noi toţi.

Proba un costum din trei piese din alpaca antracit, la un rând, pentru care urma să încaseze cinci sute de dolari, acelaşi preţ pe care Pendel i l ceruse primului lui general, cu nouă ani în urmă. Îl îngustă un pic în talie. Generalul avea un corp de atlet, fără urmă de grăsime.

— Mă aştept ca pe viitor să vină să locuiască aici un domn japonez, se lamentă postul de ascultare, îndoind braţul gene­ralului din cot, în timp ce se uitau amândoi în oglindă. Plus familia, servitorii şi bucătarul. Nu m ar mira. Ai zice că unii dintre ei nici n au auzit de Pearl Harbour. Sincer să fiu, domnule general, îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că pe mine schim­barea ordinii stabilite mă deprimă.

Răspunsul generalului, dacă merse într atât de departe încât să se gândească la unul, fu înăbuşit de intervenţia veselă a soţiei lui.

— Harry Pendel, te rog să mi laşi imediat soţul în pace, protestă ea voioasă, intrând ca din senin în cameră, cu un vas mare de crini în braţe. E numai al meu şi nu cumva să schimbi o cusătură la costumul ăsta superb. E cel mai sexy costum pe care l am văzut vreodată. Am de gând să fug din nou cu bărbatu meu chiar acum. Ce mai face Louisa?

Se întâlniră într o cafenea cu becuri de neon, deschisă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, lângă staţia termi­nus delabrată a vechiului tren de coastă, azi transformată în debarcader pentru excursiile de o zi pe Canal. Osnard şedea tolănit la o masă din colţ, cu o panama pe cap. În faţa lui, un pahar gol în care fusese ceva. De o săptămână, de când nu l mai văzuse Pendel, se îngrăşase şi îmbătrânise.

— Ceai sau ce am băut şi eu?

— Prefer ceai, Andy, dacă nu te deranjează.

— Ceai, îi comandă Osnard sec ospătăriţei, trecându şi o mână prin păr. Şi încă un pahar din chestia asta.

— O seară grea, Andy.

— Treaba i treabă.

Prin fereastră puteau contempla infrastructurile pe cale de a putrezi ale epocii de aur a ţării. Vechi vagoane de călători cu banchetele sfâşiate de şobolani şi vagabonzi, dar cu lămpile de alamă intacte. Locomotive cu aburi ruginite, plăci turnante, furgoane, tendere lăsate să putrezească, de parcă ar fi fost jucăriile unui copil răzgâiat. Pe trotuar, excursioniştii cu rucsacul în spinare se înghesuiau sub copertină, îi alungau pe cerşetori, îşi numărau dolarii umeziţi, se străduiau să descifreze panourile în spa­niolă. Plouase cea mai mare parte a dimineţii. Mai ploua încă. Restauran­tul duhnea a benzină caldă. Sirenele vapoarelor mugeau deasupra vacar­mului.

— Ne am întâlnit întâmplător, spuse Osnard, înăbuşindu şi un râgâit. Tu făceai cumpărături, eu venisem să consult orarul navelor.

— Ce anume cumpăram? întrebă Pendel uluit.

— Puţin îmi pasă, răspunse Osnard, înainte de a lua o înghiţitură de coniac, în timp ce Pendel îşi sorbea ceaiul.

Pendel conducea. Se hotărâseră să ia maşina lui, din cauza numerelor cu CD de pe maşina lui Osnard. Câteva troiţe de pe marginea drumului marcau locurile în care spioni sau alţi automobilişti îşi găsiseră moartea. Ponei agitaţi, cărând poveri uriaşe în spinare, erau mânaţi cu răbdare de familii de indieni cu boc­cele pe cap. O vacă moartă zăcea la o încrucişare de drumuri. Un stol de vulturi negri se luptau pentru cele mai bune bucă­ţele din ea. O împuşcătură asurzitoare anunţă că un pneu explodase la una dintre roţile din spate. Pendel schimbă roata în timp ce Osnard, cu panamaua pe cap, stătea morocănos pe vine pe un taluz. Un restaurant de la marginea drumului, afară din oraş, mese din lemn neşlefuit sub coperti­ne din plastic, câţiva pui frigându se la rotisor. Ploaia încetă. Lumina violentă a soarelui izbi peluza de culoarea smaraldului. Papagalii urlară ca din gură de şarpe din colivia lor în formă de clopot. Pendel şi Osnard erau singuri, în afară de doi bărbaţi solizi cu cămăşi albastre, de la o masă din cealaltă parte a pontonului din lemn.

— Îi cunoşti?

— Nu, Andy. Îmi pare bine că nu i cunosc.

Şi două pahare din vinul alb al casei, ca să meargă puiul mai bine pe gât — stai, dă ne o sticlă şi pe urmă şterge o şi lasă ne în pace.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   31
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə