Omul nostru din Panama



Yüklə 2.07 Mb.
səhifə26/31
tarix30.12.2018
ölçüsü2.07 Mb.
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   31

— Propunerile astea ţi se par valabile, Andrew? insista Mel lors, sugându şi dinţii. Ai cuvântul, tinere domn Osnard. Doar e realizarea ta, pentru numele lui Dumnezeu! Tu ai controlul aici, tu eşti vedeta — dacă o exceptez pe Excelenţa Sa. Nu e oare mai bine pentru omul de teren, ce spun eu, pentru omul din prima linie, să fie scutit de probleme adminis­trative supărătoare, Andy, spune ne sincer? Nimeni de la această masă nu vrea să dăuneze exemplarei tale munci.

Părere pe care Maltby o sprijini cu entuziasm, secondat, câteva mo­mente mai târziu şi cu mai puţin entuziasm, de Stormont — problema dezbătută fiind sistemul celor două chei pen­tru controlul finanţelor Opozi­ţiei Tăcute, sarcină care, toată lumea era de acord, era mai bine să fie încredinţată unor cadre superioare.

Atunci de ce pare Andy atât de abătut când i se ia o aseme­nea povară de pe umeri? De ce nu e recunoscător că Maltby şi Stormont fac pe dracul în patru să l scape de această sarcină?

— Voi decideţi, domnilor, mormăi el grosolan, cu o privire piezişă spre Maltby, după care recăzu în tăcerea adâncă dinainte.

Şi când se puse problema cum să i convingă pe Abraxas, pe Domingo şi pe ceilalţi Opozanţi Tăcuţi să trateze direct cu Stor­mont în problemele financiare şi logistice, Andy fu gata să şi iasă din fire.

— De ce nu preluaţi în întregime conducerea nenorocitei ăsteia de reţele, dacă tot aţi ajuns aici? explodă el, roşu ca focul la faţă. Conduceţi o din birou, în orele de serviciu, cinci zile pe săptămână, asta o să rezolve totul. Serviţi vă.

— Andrew, Andrew, fără vorbe grele, te rog! strigă Mellors, ţâţâind ca o găină scoţiană bătrână. Formăm o echipă, Andrew, nu i aşa? Tot ce ţi propunem e o mână de ajutor, sfatul unor oameni cu experienţă, o influ­enţă pozitivă asupra unei operaţiuni conduse cu strălucire. Nu i aşa, domnule ambasador?

Îşi suge dinţii, se încruntă cu tristeţe ca un părinte îngrijorat, tonul e liniştitor, aproape rugător.

— Tipii ăştia din Opoziţie vor juca tare, Andrew. Angaja­mentele definitive vor trebui luate pe moment, precum şi multe decizii imediate, cu urmări incalculabile. Un pariu primejdios pentru un tânăr ca tine. E mai bine să laşi problemele astea pe seama unor oameni cu experienţă.

Andy e ţâfnos. Stormont priveşte în gol. Dragul, amabilul Maltby se simte însă obligat să adauge câteva cuvinte de conso­lare.

— Dragul meu, nu poţi să te înhami singur la toată treaba asta, ce zici, Nigel? La mine în ambasadă toate sarcinile sunt făcute de toată lumea, nu i aşa, Nigel? Nimeni nu ţi ia spionii. Mai ai încă reţeaua să te ocupi de ea, să i pregăteşti, să i interoghezi, să i plăteşti şi aşa mai de­parte. Tot ce vrem noi e Opoziţia. Normal, nu?

Dar Andy refuză să accepte mâna care i se întinde şi Fran se simte jenată. Ochii lui mici şi strălucitori trec de la Maltby la Stormont şi revin la Maltby. Mormăie ceva, dar nimeni nu înţelege şi fără îndoială că e mai bine aşa. Are un rictus amar şi dă din cap cu aerul unui om profund înşelat.

Mai rămâne de îndeplinit o ultimă ceremonie simbolică. Mellors se ridică în picioare, plonjează sub masă şi reapare cu două sacoşe de umăr negre din piele, de genul celor pe care le transportă mesagerii Reginei, câte una pe fiecare umăr.

— Andrew, te rog să deschizi camera blindată, ordonă el.

Toată lumea e în picioare, inclusiv Fran. Shepherd se îndreaptă spre camera blindată, descuie lacătul de la grilaj cu o cheie lungă de aramă şi o deschide, expunând vederii o uşă solidă din oţel, cu un cadran negru în centru. La un semn din cap al lui Mellors, Andy face un pas înainte şi, cu o expresie de ură stăpânită pe care Fran e bucuroasă că n a mai văzut o niciodată înainte, roteşte cadranul într o direcţie şi în cealaltă, până când lacătul se descuie. Chiar şi atunci, e nevoie de un cuvânt de încu­rajare din partea lui Maltby înainte ca Andy să deschidă uşa şi, cu o plecăciune bat­jocoritoare, să i invite pe ambasador şi pe primul consilier să intre înaintea lui. In picioare lângă masă, Fran zăreşte, lângă un telefon roşu enorm, le­gat de un fel de aspirator reconstituit, un seif din oţel cu două broaşte. Tatăl ei judecătorul, avusese unul la fel în camera lui.

— Câte una fiecare, îl auzi pe Mellors, pe un ton lejer.

Pentru o clipă, Fran se află în capela fostei ei şcoli, în genunchi în primul rând, privind la un grup de preoţi tineri şi seducători, cu spatele întors pudic la ea, ocupaţi cu preparativele misterioase pentru prima ei comuniune. Treptat, revine la scena de faţă şi l vede pe Andy, sub privirea părintească a lui Mellors, predându le lui Maltby şi lui Stormont câte o cheie lungă, placată cu argint. Un scurt moment de amuzament de tip englezesc, pe care Andy nu l gustă, când fiecare încearcă broasca celuilalt, până când Maltby scoate un "Asta e!" vesel şi uşa seiful se deschide cu zgomot.

Dar Fran nu se mai uită la seif. Privirea ei e aţintită asupra lui Andy, care se zgâieşte la lingourile de aur pe care Mellors le scoate, unul câte unul, din sacoşele negre şi i le înmânează lui Shepherd ca să le aşeze ca pe nişte beţişoare de maroco. Chipul desfigurat al lui Andy o fascinează pen­tru ultima dată, căci îi spune tot ce voise sau nu voise să afle despre el. Ştie c a fost prins şi bănuieşte cu ce a fost prins, deşi nu are habar dacă cei care l au prins ştiu c au făcut o. Ştie că Andy e un mincinos, cu sau fără scuza profesiunii lui. Cunoaşte sursa celor cincizeci de mii de dolari cu care a mizat pe roşu. Stă în faţa ei, cu uşa deschisă. Înţelege perfect de ce e atât de furios că l au silit să le dea cheile. După care preferă să nu se mai uite, în parte pentru că ochii i se umeziseră din cauza umilinţei şi a dezgustului faţă de ea însăşi, şi în parte pentru că silueta dizgraţioasă a lui Malby se aplecă deasupra ei cu un rânjet de pirat, întrebând o dacă ar privi ca pe o ofensă adusă Creaţiei dacă ar invita o la Pavo Real să mă­nânce un ou fiert.

— Phoebe a hotărât să mă părăsească, îi explică el cu mândrie. Divor­ţul va fi pronunţat foarte repede. Nigel îşi face curaj s o anunţe. Dacă i aş spune o eu, nu m ar crede.

Lui Fran îi trebui un moment înainte să răspundă, căci prima reacţie fusese de a se cutremura şi de a spune nu, mulţumesc fru­mos. Doar când se mai gândi îşi dădu seama de o serie de lucruri pe care ar fi trebuit să le priceapă mai devreme. Şi anume că, luni de zile, fusese mişcată de devota­mentul lui Maltby faţă de ea şi recunoscătoare pentru prezenţa în viaţa ei a unui bărbat care tânjea după ea fără nici o speranţă. Şi că adoraţia ti­midă a lui Maltby devenise o sursă de sprijin inestimabil, când se lupta cu cunoaşterea faptului că şi împărţea viaţa cu un om amoral, a cărui lipsă de scrupule şi de ruşine o atrăsese la început, iar acum o respingea, şi al cărui interes pentru ea fusese doar oportunist, carnal, lucru care avusese ca efect apariţia dorului de devota­mentul neîndemânatic al ambasadorului ei.

După ce ajunse în felul acesta la o concluzie, Fran îşi spuse că de mult timp nu mai fusese atât de recunoscătoare pentru o invitaţie.

Marta şedea îndoită din spate pe masa de finisare, privind teancul de bancnote pe care i le pusese Pendel în mână: prietenul lui, Mickie, e mort, crede că el l a omorât, poate că a făcut o, poliţia îl urmăreşte, şi el vrea să stau pe o plajă la Miami şi să mănânc la bufetul de la Grand Bay, să mi cumpăr rochii şi să l aştept. Să fiu fericită şi să cred în el, să mă bronzez şi să mi refac faţa. Şi, dacă reuşesc, să mi găsesc şi un prieten, căci el s ar bucura dacă aş avea un prieten, un băiat frumos, un Harry Pendel cu pro­cură, care să mă iubească în locul lui, în timp ce el îi rămâne credincios Louisei. Aşa e el. Ai putea crede că e un spirit complicat, sau foarte sim­plu. Harry are câte un vis pentru fiecare. Harry ne visează vieţile în locul nostru, şi se înşală de fiecare dată. Pentru că eu în primul rând nu vreau să plec din Panama. Vreau să rămân aici, să i mint pe cei de la poliţie pentru el şi să stau lă căpătâiul patului lui, aşa cum a stat el la al meu, să aflu ce n a mai mers în viaţa lui şi să l vindec. Vreau să i spun să se ridice şi să meargă şchiopătând prin cameră, căci atâta timp cât zaci, nu te poţi gândi decât la următoarea bătaie. Dar când te ridici, redevii un mensch, cuvântul pe care îl foloseşte el pentru demnitate. Şi în al doilea rând, nu pot pleca din Panama pentru că poliţia mi a luat paşaportul, ca să mă determine să l spionez.

Şapte mii de dolari.

I a numărat pe masa de lucru, la lumina lucarnei de deasupra ei. Şapte mii de dolari scoşi din buzunarul de la spate, daţi ei în silă, ca şi cum ar fi fost bani murdari, în momentul în care a auzit de moartea lui Mickie — uite, ia i, sunt banii lui Osnard. Banii lui Iuda, banii lui Mickie, acum sunt ai tăi. Ai putea să crezi că un om care se expune făcând ce a trebuit să facă Harry ţine banii în buzunar, pentru orice eventualitate. Bani pentru pompele fune­bre. Bani pentru poliţie. Bani pentru chiquillas. Dar Harry nici nu pusese bine receptorul în furcă, că şi scotea teancul din buzu­narul de la spate, grăbit să se debaraseze şi de ultimul dolar mur­dar. De unde avea banii? o întrebase poliţia.

— Tu nu eşti proastă, Marta. Ştii să citeşti, poţi studia, poţi face bombe, poţi tulbura ordinea publică, poţi conduce marşuri. Cine i dă banii? Abraxas? Lucrează cumva pentru Abraxas şi Abraxas lucrează pentru englezi? Ce i dă lui Abraxas în schimb?

— Nu ştiu. Patronul nu mi spune nimic. Ieşiţi din aparta­mentul meu.

— Te regulează, nu i aşa?

— Nu, nu mă regulează. Vine să mă vadă fiindcă am dureri de cap şi vărsături, e patronul meu şi era cu mine când am fost bătută. E un om generos şi are o căsnicie fericită.

Nu, nu mă regulează. Cel puţin asta era adevărat, deşi o costase mai mult să le spună acest adevăr preţios decât oricâte minciuni. Nu, domnule ofiţer, nu mă regulează. Nu, domnule ofiţer, nu i cer s o facă. Stăm culcaţi pe patul meu, îmi pun mâna la căldura dintre picioarele lui, dar numai pe dinafară, el îşi pune mâna sub bluza mea, dar un sân e tot ce îşi permite să atingă, cu toate că ştie că mă poate avea toată în orice clipă, pentru că deja îi aparţin, dar îl roade vinovăţia, în el există mai multă vinovăţie decât păcate. Şi îi spun poveşti despre cine am putea fi dacă am fi tineri şi curajoşi din nou, înainte ca faţa mea să fie făcută zob cu bâtele. Şi asta se cheamă iubire.

Simţi din nou împusături în cap şi i veni să verse. Se ridică, strân­gând banii cu amândouă mâinile. Nu mai rezista să stea o clipă în atelierul femeilor cuna. O luă pe coridor până la uşa biroului ei şi, ca un turist în timpul unei vizite cu ghid, peste un secol, rămase în prag şi privi înăuntru, în timp ce şi spunea:

Iată biroul unde metisa Marta ţinea contabilitatea pentru croitorul Pendel. Acolo, pe rafturi, vedeţi cărţile de sociologie şi de istorie pe care le citea Marta în timpul liber, în efortul ei de a urca pe scara socială şi de a îndeplini astfel visele răposatului ei tată, tâmplarul. Ca autodidact, croito­rul Pendel ţinea ca întreg personalul său, dar mai ales metisa Marta, să se perfecţioneze cât mai mult. Asta e bucătăria unde Marta pregătea celebrele ei sandvişuri, toţi oamenii de vază din Panama vorbeau cu emoţie despre ele, inclusiv Mickie Abraxas, celebrul spion care s a sinu­cis, tonul era specialitatea ei, numai că de fapt şi ar fi dorit să le otrăvească pe toate, cu excepţia celor destinate lui Mickie şi lui Pendel. Iar acolo, în colţul din spatele biroului, în 1989, după ce a închis mai întâi uşa, croitorul Pendel s a simţit suficient de transportat ca s o ia pe Marta în braţe şi să i mărtu­risească iubirea lui veşnică. Croitorul Pendel propusese să meargă împre­ună într un motel, dar Marta preferase să l ducă la ea acasă şi pe drumul spre casa ei Marta fusese desfigurată pe viaţă şi Abraxas mituise un doc­tor, fost coleg de facultate, un laş care o marcase pe viaţă — doctorul era atât de îngrozit c o să şi piardă clientela bogată, că nu putea să şi opreas­că mâinile din tremurat. Acelaşi doctor avusese apoi prudenţa să l toarne pe Abraxas, act care dusese la distrugerea lui.

Închizând uşa peste propria ei fantomă, Marta merse mai departe pe coridor, spre camera de croit a lui Pendel. O să las banii în sertarul din stânga sus. Uşa era larg deschisă. În cameră ardea lumina. Marta nu fu surprinsă. Până nu de mult, Harry al ei fusese un om de o disciplină exemplară, dar în ultimele săptămâni trama complicată a prea multelor lui vieţi îl depăşise. Împinse uşa. Ne aflăm acum în camera de lucru a croito­rului Pendel, cunoscută de clienţi şi salariaţi ca sanctuarul lui. Nimeni nu avea voie să intre fără să bată la uşă sau în absenţa lui — cu excepţia, după cum se pare, a soţiei lui, Louisa, care şedea la biroul soţului ei, cu ochelarii pe nas şi cu un teanc de carnete vechi ale lui Pendel, cu o mulţi­me de creioane, un registru de comenzi şi un spray de insecticid în faţa ei, deschis în partea de jos, în timp ce se juca alene cu bricheta ornamentată pe care el spunea că o primise de la un arab bogat, deşi P&B nu avea nici un arab bogat în registrele ei.

Era îmbrăcată într o rochie de casă subţire, din bumbac roşu şi, după câte se părea, nu purta nimic pe dedesubt, pentru că atunci când se aple­că în faţă, i se văzură sânii în întregime. Aprindea şi stingea bricheta zâm­bind la Marta, în spatele flăcării.

— Unde e soţul meu? întrebă Louisa.

Clic.


— S a dus la Guararé, răspunse Marta. Mickie Abraxas s a sinucis în timpul festivităţilor.

— Îmi pare rău.

— Şi mie. Şi soţului dumneavoastră.

— În fine, era de prevăzut. S au făcut cam cinci ani de când am fost preveniţi, remarcă Louisa.

Cuc.

— Era distrus.



— Mickie?

— Nu, soţul dumneavoastră, spuse Marta.

— De ce are soţul meu un carnet special de facturi pentru cos­tumele domnului Osnard?

Clic.


— Nu ştiu. Mă mir şi eu, spuse Marta.

— Eşti amanta lui?

— Nu.

— Are o amantă?



Clic.

— Nu.


— Banii pe care îi ţii în mână sunt ai lui?

— Da.


— De ce?

Clic.


— El mi i a dat, spuse Marta.

— Pentru că te ai culcat cu el?

— Ca să i ţin. Îi avea în buzunar când a aflat vestea.

— De unde sunt banii ăştia?

Clic, şi o flacără lumină ochiul Louisei atât de aproape, încât Marta se miră cum de nu i luase foc sprânceana, împreună cu rochia subţire de casă.

— Nu ştiu, răspunse ea. Unii clienţi plătesc cu bani gheaţă. Nu ştie întotdeauna ce să facă în cazurile astea. Vă iubeşte. Îşi iubeşte familia mai mult decât orice pe lume. L a iubit şi pe Mickie.

— Mai iubeşte şi pe altcineva?

— Da.


— Pe cine?

— Pe mine.

Louisa examină o foaie de hârtie.

— Asta e adresa de acasă a domnului Osnard? Torre del Mar? Punte Paitilla?

Clic.

— Da, spuse Marta.



Convorbirea luase sfârşit, dar Marta nu îşi dădu imediat seama, fiindcă Louisa continuă să aprindă şi să stingă bricheta, zâmbindu i flăcării. Mai trecură câteva clicuri şi câteva zâmbete până când Marta îşi dădu seama că Louisa era beată, aşa cum obişnuia să se îmbete fratele Martei când viaţa i se părea prea grea. Nu o beţie veselă, cu cântece, nu o beţie care te făcea să te clatini pe picioare, ci o beţie care ţi lăsa capul limpede ca cristalul, perfect lucid. Louisa era beată, conştientă de tot ce voise să înece în alcool. Şi goală puşcă sub rochia de casă.

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU


În aceeaşi noapte, la ora unu şi douăzeci, se auzi soneria de la uşa lui Osnard. În ultima oră, Osnard fusese cât se poate de treaz. La început, turbat încă din cauza înfrângerii, se gândise la tot felul de metode violente prin care să scape de oaspetele pe care l ura atât de mult: să l arunce de pe balcon, ca să se prăbuşească prin acoperişul de la Club Union, cu douăsprezece etaje mai jos, stricându le tuturor seara, să l înece sub duş, să i pună detergent de vase în whisky — Mă rog, Andrew, dacă insişti, dar nu mai mult de un deget, te rog — zgomot de dinţi supţi, când scoase aerul din piept. Furia lui nu se limita la Luxmore:

Maltby! Ambasadorul şi partenerul meu de golf, fir ar să fie! Reprezen­tantul Reginei, floarea ofilită a serviciului diplomatic britanic, şi mă escro­chează ca un profesionist, fir ar să fie!

Stormont! Probitatea întruchipată, unul dintre cei născuţi să piardă, ultimul exponent al civilizaţiei, căţeluşul fidel al lui Maltby, cu durerile lui de stomac cu tot, care şi încurajează stăpânul încuviinţând din cap şi mormăind, în timp ce Eminenţa Sa episcopul Luxmore îi binecuvăntează pe amândoi!

Era oare o conspiraţie sau o lovitură sub centură? nu înceta să se întrebe Osnard. Oare Maltby făcuse o aluzie când vorbise despre "împărţire echitabilă" şi zisese că "nu poţi păstra totul pentru tine"? Maltby, pedantul rânjit, să fi pus şi el botul? Nenorocitul ăla nici n ar şti cum s o facă. Nici nu te gândi la una ca asta. Şi Osnard, într o oarecare măsură, chiar nu se mai gândi. Pragmatismul lui înnăscut se trezi din nou la viaţă, părăsi gândurile de răzbunare şi se strădui să salveze ce mai rămăsese din marea lui întreprindere. Vasul e găurit, dar nu s a scufundat, îşi spuse el. Sunt încă cel care l plăteşte pe CORSAR. Maltby are dreptate.

— Aţi dori altceva, domnule, sau preferaţi să rămâneţi pe whisky?

— Andrew, te rog. Te implor. Scottie, dacă nu te superi.

— O să încerc, promise Osnard şi, trecând dincolo de glasvandul deschis, în salon, îi turnă o nouă porţie babană de whisky, pe care o duse pe balcon. Decalajul orar, whisky ul şi lipsa som­nului sfârşiseră prin a l dobor îpe Luxmore, decise el, observând cu răceală silueta pe jumătate prăvălită a şefului, în şezlongul din faţa lui. Ca să nu mai vorbim de umi­ditate — cămaşa de flanel udă leoarcă, şiroaie de sudoare prelingându i se în barbă. Şi ca să nu mai vorbim de groaza de a fi blocat aici, pe teritoriu inamic, fără nevastă sa care să aibă grijă de el — ochii speriaţi, lărgin­du se la fiecare zgomot de paşi, la fiecare sirenă de poliţie sau strigăt obs­cen ce ajungea în zigzag până la ei, trimis de canioanele din Punta Paitilla. Cerul era limpede ca apa şi întreţesut de stele strălucitoare. O lună de braconier desena o cărare de lumină între navele ancorate la gura Canalu­lui, dar, cum se întâmpla adeseori, nici o adiere nu se făcea simţită din­spre mare.

— M aţi întrebat dacă Biroul Central ar putea face ceva care să le uşureze viaţa celor de aici, domnule, îi aminti Osnard lui Luxmore, neîncrezător.

— Zău, Andrew? spuse Luxmore, ridicându se, cu o tresărire, în şezut. Dă i drumul, Andrew, dă i drumul. Cu toate că mi face plăcere să constat că te ai aranjat foarte bine aici, adăugă el pe un ton nu chiar plăcut, cu un gest larg al braţului care îmbrăţişa priveliştea şi apartamen­tul luxos. Te rog să nu crezi că te critic. Ridic paharul în cinstea ta. Pentru îndrăzneala ta. Pentru flerul tău. Pentru tinereţea ta. Calităţi pe care le admirăm cu toţii. În sănătatea ta!

Sorbi cu zgomot.

— Ai o carieră frumoasă în faţă, Andrew. Vremurile sunt mai uşoare ca pe timpul meu, aş putea adăuga. Un pat mai moale. Ştii cât costă aşa ceva acum, acasă? Ai putea să te consideri noro­cos dacă ţi se dă restul la o bancnotă de douăzeci de lire.

— E vorba de casa aceea conspirativă, despre care v am vor­bit, dom­nule, îi aminti Osnard, ca un moştenitor îngrijorat la căpătâiul tatălui mu­ribund. E timpul să nu mai folosim motelurile şi hotelurile cu ora. M am gândit că unul dintre apartamentele refăcute din oraşul vechi ar da un sens mai larg întregii operaţiuni.

Numai că Luxmore era pe transmisie, nu pe recepţie.

— Cum te au susţinut toţi înfumuraţii ăia în seara asta, Andrew. Dumnezeule, nu vezi prea des atâta respect acordat unui tânăr. Când totul se va termina, cred că te aşteaptă o decoraţie. S ar putea ca o anumită doamnă de dincolo de fluviu să se simtă obligată să şi arate mulţumirea.

Urmă o pauză, cât se uită la golf cu o privire perplexă, lăsând im­pre­sia că îl confunda cu Tamisa.

— Andrew, spuse el brusc, trezindu se.

— Domnule?

— Tipul ăla, Stormont.

— Ce i cu el?

— S a băgat într o chestie tare neplăcută la Madrid. A avut o legătură cu o femeie, o târfă de lux. A luat o de nevastă, dacă îmi amintesc bine. Fereşte te de el.

— O să mă feresc.

— Şi de ea, Andrew.

— Foarte bine.

— Ai vreo femeie aici? întrebă el privind în jur glumeţ. Pe sub sofa, pe după perdele? O sud americancă fierbinte, ascunsă pe undeva? Nu trebuie să mi răspunzi. Noroc. Bine faci c o păstrezi numai pentru tine.

— Drept să vă spun, am fost prea ocupat, domnule, mărturisi Osnard cu un zâmbet plin de regrete.

Refuza însă să renunţe. Avea impresia că reuşea să întipărească unele lucruri în memoria subliminală a lui Luxmore, pentru mai târziu.

— După părerea mea, într o lume ideală ar trebui să vizăm două case conspirative. Una pentru reţeaua, de care, evident, voi răspunde în exclu­sivitate. Cea mai bună soluţie ar fi să trecem drept un holding din Insulele Cayman — şi o altă casă — cu drept de acces foarte restrâns şi mai repre­zentativă ca stil — la dispoziţia echipei lui Abraxas şi, eventual, dacă nu dăunează comparti­mentării, lucru de care pentru moment mă îndoiesc, studenţilor. Şi ar trebui, probabil, să mă ocup tot eu şi de ea — în ce pri­veşte detaliile legate de cumpărare şi de acoperire, chiar dacă până la urmă doar o vor folosi ambasadorul şi Stormont. Sincer să fiu, nu cred că au experienţa noastră. E un risc pe care nu ni l putem permite. Mi ar plă­cea să ştiu ce părere aveţi. Nu neapărat acum. Mai târziu.

Un zgomot întârziat de dinţi supţi îi spuse lui Osnard că directorul său regional era încă prezent, chiar dacă în mică măsură. Întinse braţul, luă paharul gol din mâna lui Luxmore şi l aşeză pe masa de ceramică.

— Ce părere aveţi, domnule? Un apartament ca acesta pen­tru Opo­ziţie — modern, anonim, aproape de comunitatea finan­ciară, nimeni nu se va simţi în afara elementului său — şi o a doua casă în oraşul vechi, care va fi folosită în tandem.

Se gândea de câtva timp să pună un picior pe piaţa imobiliară înflo­ritoare din Panama.

— În Unii mari, în oraşul vechi găseşti ce ai bani să cumperi. Sunt amplasări diferite. Pentru un apartament ca lumea — un duplex refăcut de un arhitect — trebuie să socoteşti în jur de cinci­zeci de mii. Dacă vrei ce i mai bun, poţi avea un conac cu douăsprezece camere, cu o grădină mică, intrare de serviciu, vedere la mare — le oferi o jumătate de milion şi ai bătut palma cât ai zice peşte. În doi ani ţi ai dublat banii, atâta timp cât nimeni nu se atinge de clădirea vechiului Club Union, pe care Torrijos a transformat o în club pentru gradaţi, de ciudă că nici clubul nu l primise ca membru. O să fac în aşa fel încât să aflu în ce stadiu se află proiectul înainte să ne lansăm.

— Andrew?

— Sunt aici.

Îşi supse dinţii. Ochii i se închiseră, apoi se deschiseră brusc.

— Hm, Andrew, spune mi ceva.

— Dacă pot, Scottie.

Luxmore îşi întoarse capul, până ajunse să l privească în faţă pe subordonatul său.

— Sfânta fecioară englezoaică, aia cu sâni mari şi cu vino ncoace, care ne a onorat cu prezenţa reuniunea din seara asta...

— Da, domnule?

— E cumva ce numeam, pe vremea noastră, o fâşneaţă? Pen­tru că n am mai văzut în viaţa mea o tânără care să acapareze în halul ăsta atenţia unui... Andrew! Pentru numele lui Dumnezeu! Cine naiba poate fi la ora asta?

Osnard nu avea să afle niciodată părerea lui Luxmore despre Fran. Soneria de la uşa din faţă deveni insistentă, apoi insu­portabilă. Ca un rozător speriat, Luxmore şi barba lui se retraseră în colţul cel mai adânc al fotoliului.

Instructorii nu se înşelaseră când lăudaseră aptitudinea lui Osnard pentru arta secretelor. Câteva pahare de whisky nu i adormiseră defel reflexele şi perspectiva unei scene cu Fran le ascuţise. Dacă venise să l sărute şi să se împace, greşise adresa şi alesese cel mai prost moment posibil. Lucru pe care era gata să i l spună în termenii cei mai vulgari. Şi, pentru început, ar fi făcut bine să nu mai apese pe butonul nenorocitei ăleia de sonerii.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   31


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə