Operaţiuni pe pieţele internaţionale de capital

Dacă preţul pieţei ar fi de 20 $, numărul total al acţiunilor cerute ar fi de 3.000, adică s-ar putea executa toate ordinele "la piaţă". La un preţ de 19 3/4 $, cererea se ridică la 3.100 (ordinele "la piaţă" plus primul ordin limitat de cumpărare din tabel); la 19 1/2 $ cererea se ridică la 3.300 ş.a.m.d. Pe de altă parte, numărul acţiunilor oferite este la 20$ maxim de 5.000, adică 2000+3000 (suma celor din tabel). La preţul de 19 3/4 $ vor fi oferite 4.900 (5.000-100 acţiuni cu ordin limitat la 20 $) etc.

Plecînd de aici, putem sintetiza cererea şi oferta pieţei ca în tabelul de mai jos:

Cererea de acţiuni	Preţuri posibile în $	Oferta de acţiuni
3000 3100 3300 3600 4000 4400 4700 4900 5000	20 19 3/4 19 1/2 19 1/4 19 18 3/4 18 1/2 18 1/4 18	5000 4900 4700 4400 4000 3200 2600 2200 2000

După cum se observă, la preţul de 19 $ cererea de acţiuni egalează oferta de acţiuni. Acesta este preţul de echilibru al pieţei, adică acel preţ la care ar trebui să se ajungă dacă toţi vânzătorii şi cumpărătorii de titluri ar negocia liber între ei.

Preţul de echilibru permite efectuarea volumului maxim de tranzacţii din ordinele transmise pentru această şedinţă de bursă. Într-adevăr, la cursul de 19 $ se pot contracta 4.000 de acţiuni, în timp ce la cursul de 19 1/4 $ se execută ordine numai pentru 3.600 de acţiuni, iar la cursul de 18 3/4 $ numai pentru 3.200 de acţiuni.

Procesul formării preţului la bursă poate fi ilustrat şi prin utilizarea procedeului reprezentării grafice a cererii şi ofertei.

Să presupunem că un investitor dă un ordin de cumpărare "la piaţă" a 100 de acţiuni ale firmei A. Ordinul poate fi reprezentat prin curba cererii (C) din Figura 6.1.

Ordin de cumpărare "la piaţă" Ordine limită combinate

5

6
Figura 6.1 - - Figura 6.2 -

Aceasta înseamnă că, în momentul transmiterii ordinului, investitorul doreşte să cumpere 100 de acţiuni indiferent de nivelul preţului; totuşi, el are în acel moment în vedere un anumit preţ de referinţă al pieţei, în cazul nostru 19 $ (acesta putând fi preţul zilei precedente la pieţele intermitente sau preţul curent al bursei la pieţele continue). Cu alte cuvinte, curba clasică a cererii (reprezentată în figură de linia întreruptă) devine pentru momentul execu­tării ordinului dreapta (C).

Pentru aceeaşi acţiune (A), brokerul din sala de negocieri primeşte şi ordine de cumpărare limită. În Figura 6.2 sînt reprezentate două ordine limită: de cumpărare a 100 de acţiuni A la 19 1/4 $ sau mai bine, şi de cumpărare a 100 de acţiuni la 18 3/4 $ sau mai bine. Combinarea lor dă curba cererii indicată cu linia îngroşată. Deci: la un preţ de vânzare al pieţei de 18 3/4 $ brokerul va putea executa ambele ordine, cumpărînd 200 de acţiuni; la un preţ de 19 1/4 $ va putea executa numai un ordin, cumpărând 100 de acţiuni; în ambele cazuri se adaugă însă ordinele date "la piaţă". Cu cât preţul scade, cu atât se pot executa mai multe ordine de cumpărare.

Pe piaţă se cumulează toate aceste ordine (deci ofertele şi comenzile pentru titluri care se negociază în incinta bursei), rezultând cererea totală a pieţei pentru acţiunea A, reprezentată în Figura 6.3.

Pe de altă parte, brokerii vor concentra ofertele care se prezintă în bursă, iar prin cumularea ordinelor de vânzare "la piaţă" şi a celor cu limită de preţ, va rezulta oferta totală a pieţei reprezentată în Figura 6.4. Cu cât preţul pieţei creşte, cu atît cantitatea oferită va fi mai mare, cu atît se pot executa mai multe ordine de vînzare.

7

8
Figura 6.3 - - Figura 6.4

În aceste condiţii, determinarea preţului se reduce la aflarea acelui curs pentru care cererea se echilibrează cu oferta, deci a punctului de echilibru al pieţei (vezi Figura 6.5); în cazul nostru, preţul respectiv este de 19 $.

9
Cum se ajunge practic la acest preţ? Să presupunem că şeful de negocieri anunţă un preţ de 18 3/4 $ pe acţiune. Brokerii vor prezenta ofertele lor de vânzare şi cererile de cumpărare la acest preţ, precum şi cantităţile respective. În urma negocierilor rezultă că un număr de cereri rămân nesatisfăcute. Preţul a fost prea scăzut. Ca urmare, se va propune un nou preţ, să zicem 19 1/4 $. Din nou au loc negocieri, în urma cărora un număr de oferte rămân nesatisfăcute. Preţul a fost prea mare. Şeful de negocieri va propune un nou preţ şi aşa mai departe, până cînd se ajunge la un preţ de echi­libru (în cazul nostru, 19 $). După cum reiese din Figura 6.5, la acest preţ cantitatea oferită şi cea cerută la bursă sunt egale.

Exemplele de mai sus evidenţiază un adevăr fundamental: dincolo de particularităţile pe care le cunoaşte o bursă sau alta în ceea ce priveşte sistemul de negociere, procesul de formare a preţului corespunde unui model general, care reflectă mecanismul oricărei pieţe libere. Preţul se determină la intersecţia curbei cererii cu curba ofertei, astfel încât să se asigure echili­brul pieţei şi să se realizeze volumul maxim posibil de tranzacţii.

Într-adevăr, dacă, plecând de la situaţia de mai sus, considerăm că există ordine de vînzare şi de cumpărare pentru orice fracţi­une de preţ (trecînd din abordarea discretă în abordarea continuă), vom avea imaginea clasică a pieţei libere (Figura 6.6).

10
După cum se observă, la preţul de 19 $ se realizează volumul maxim de tranzacţii, respectiv se execută ordine pentru 4000 de acţiuni; la 18 3/4 $ ar fi o cerere în exces şi nu ar putea fi executate decât ordine pentru 3200 de acţiuni; la un preţ de 19 1/4 $ ar fi ofertă în exces şi s-ar executa numai ordine pentru 3600 de acţiuni.

Figura 6.6 -

Orice creştere a ofertei - deplasare a curbei O spre dreapta - va duce la reducerea cursului (la 19 3/4 $), după cum orice creştere a cererii - deplasare a curbei C spre dreapta - va duce la creşterea cursului (la 18 1/4 $). Dacă cele două curbe sunt stabilite pe baza ordinelor cumulate la un moment dat al zilei de bursă, ne aflăm pe o piaţă intermitentă, cu un singur preţ al zilei. Dacă ordinele vin continuu la bursă în timpul programului de negocieri, atunci punctul de echilibru se deplasează necontenit, în funcţie de influenţa predominantă (cerere sau ofertă) şi ne aflăm pe o piaţă continuă, cu preţuri diferite în fiecare moment.

Prin activitatea agenţilor de bursă se realizează deci colectarea în bursă a ordinelor de cumpărare/vânzare şi formarea preţului, ca expresie a dinamicii raportului între cererea şi oferta de titluri.
6.2. Factorii determinanţi ai cursului bursier

O caracteristică a evoluţiei bursei este gradul ridicat de fluctuaţie a cursurilor, fie că este vorba de fluctuaţii pe perioade mari de timp, pe intervale medii sau pe perioade scurte. Sursa acestei variabilităţi a cursurilor se află atât în factori fundamentali (spre exemplu, dezvoltarea ciclică a economiei), cât şi în factori specifici, de o mare diversitate.

Dintre factorii care pot exercita o influenţă asupra cursului amintim:

1. 
   Cauze datorate unor evenimente politice; spre exemplu, teama şi incertitudinea în legătură cu viitorul naţiunii.
   
2. 
   Cauze datorate conjuncturii economice. Evoluţia indicatorilor economici (creşterea preţurilor, a dobânzilor, comerţul exterior), joacă un rol important în aprecierea mijloacelor financiare la bursă. Între aceşti indicatori, principalele variabile economice care determină evoluţia cursurilor în bursă sunt rata dobânzii şi nivelul inflaţiei. Cu cât nivelul dobânzilor şi al inflaţiei pe o anumită piaţă creşte, cu atât, în principiu, cursul titlurilor scade, deoarece valoarea actuală a veniturilor pe care acestea le aduc se reduce. Mai mult, sectoarele economice a căror activitate este satisfăcătoare sunt preferate celor care sunt în pierdere de viteză.
   
3. 
   Cauze legate de piaţa capitalurilor. Când volumul de capital gata să fie investit la bursă este mare, în timp ce oferta de titluri este slabă, cursurile au tendinţa de creştere şi invers. Pe de altă parte, mişcările internaţionale de capitaluri au o mare influenţă asupra cursului. Dacă din motive diverse (dobânzi atrăgătoare, moneda considerată interesantă, incredere în economia ţării), fonduri străine importante vin la o bursă dintr-o anumita ţară, se înregistrează o creştere a cursului.
   
4. 
   Cauze legate de operaţiunile financiare ale societăţii cotate. Spre exemplu, creşterea capitalului unei societăţi va avea ca efect pe termen scurt reducerea cursului la bursă.
   
5. 
   Cauze legate de psihologia pieţei. În materie de cursuri bursiere, ca şi în materie de cursuri de schimb, fenomenele psihologice joacă un rol de prim plan.
   
6. 
   Evoluţia generală a pieţei bursiere. Dacă cursurile bursiere au tendinţa crescătoare, acţiunea va putea urca în mişcarea generală de creştere, şi invers.
   
7. 
   Evoluţia sectorului economic al societăţii. Anumite activităţi sunt în plină expansiune, altele sunt în declin, încât o examinare atentă se impune sub acest aspect. Chiar dacă se găseşte într-un sector considerat mai puţin rentabil, o societate bine condusă poate avea rezultate bune şi un curs în creştere pe piaţă.
   
8. 
   Aprecierea făcută de analiştii financiari, experti, jurnalişti asupra gestionării firmelor şi a perspectivelor de viitor. Această apreciere constă în criterii diferite: dinamismul managementului, organizarea generală, mediul economic, analiza de marketing, stabilirea previziunilor legate de vânzări, de rezultate pe un an sau mai mulţi.
   

6.3. Indicii bursieri
Indicii bursieri sunt expresia numerică, măsurată în puncte, a trendului cursurilor celor mai reprezenattive titluri pe o piaţă, fiind consideraţi din această cauză o oglindă a evoluţiei pieţei de referinţă în ansamblul ei. Indicii bursieri sunt cei mai sintetici indicatori ai unei economii, în condiţiile în care pe această piaţă sunt cotate majoritatea companiilor reprezentative ale acelei economii ei reflectând punctul de echilibru între cerere şi ofertă la un moment dat pe piaţa respectivă.

Indicii bursieri sunt de fapt portofolii compuse din acţiuni cu proporţii diferite de participare.

În practica bursieră există două categorii de indici:

• 
  Indici din prima generaţie ca Dow Jones sau Nikkei 225. Principala caracteristică se referă la faptul că în componenţa acestor indici se includ valori mobiliare numai din ramuri industriale sau, chiar dacă titlurile componente prezintă o diversificare pe ramuri, alcătuirea indicelui e simplă, fără ponderea titlurilor, în funcţie de capitalizarea bursieră, ceea ce face ca nivelul de reprezentativitate al indicelui să fie restrâns.
  
• 
  Indici din a doua generaţie (compoziţi) ca NYSE Composite Index, Financial Times 100, TOPIX. Caracteristică pentru generaţia a doua de indici este diversificarea largă a valorilor mobiliare ce intră în compoziţa indicelui, precum şi alcatuirea acestuia cu respectarea anumitor criterii ca:
  
  • 
    Selectarea eşantionului de firme incluse în structura indicelui - din acest punct de vedere se aleg valori mobiliare emise de societaţi din toate ramurile de activitate, inclusiv sectoare bancare, de asigurări şi servicii necomerciale.
    
  • 
    Dispersia valorilor mobiliare incluse în structura indicelui - ceea ce înseamnă că difuzia acestora în rândul investitorilor să fie foarte mare, astfel încât nimeni să nu deţină controlul total asupra uneia din valorile mobiliare incluse.
    
  • 
    Gradul de capitalizare bursieră - în structura indicelui vor fi cuprinse valori mobiliare ce asigură un grad ridicat de capitalizare bursieră, atât din punctul de vedere al valorilor tranzacţionate, cât şi prin prisma nivelului dividendelor/acţiune repartizate de emitent.
    
  • 
    Gradul de lichiditate al titlurilor incluse în structura indicelui - se aleg cele mai lichide valori mobiliare, cele pentru care interesul investitorilor e mare şi constant.
    
  • 
    Reprezentativitatea (ponderea) valorilor mobiliare în structura indicelui. Aceasta poate fi:
    

* o pondere egală pentru toate valorile mobiliare luate în considerare;

* o pondere diferită, funcţie de capitalizarea bursieră, caz în care se atribuie o importanţă mai mare acelor valori mobiliare pentru care dividendul/acţiune e mai ridicat;

* o pondere atribuită numai prin prisma evoluţiei preţurilor valorilor mobiliare, ceea ce înseamnă că se acordă o importanţă mai mare titlurilor care au un curs în creştere pe un interval de timp suficient de mare considerat astfel încât să fie reprezentativ din punct de vedere al cererii pentru titlurile respective.

• 
  Procedura de calcul a indicelui, care poate fi:
  

* Medie aritmetică

* Medie geometrică.

• 
  Alegerea datei de referinţă ce presupune alegerea momentului de la care începe calculul indicelui respectiv.
  

• 
  Alegerea multiplicatorului indicelui care este fie 100, 1.000 sau 10.000 (factorul de multiplicare este cunoscut şi sub numele de bază). Prin urmare, nivelul iniţial al indicelui corespunde unui anumit moment, după care orice fluctuaţie a indicelui pune în evidenţă o creştere sau o scădere faţă de nivelul de bază.
  

Orice indice bursier se măsoară, aşadar, în număr de puncte de indice, iar în alcătuirea lui se ţine seama de eventualele modificări care intervin la nivelul societăţilor emitente ale titlurilor incluse în indice, precum şi de condiţiile nou apărute pe piaţa respectivă, condiţii care ar putea impune modificarea indicelui. Ca atare, pe orice piaţă, organismele reprezentative ale bursei îşi asumă dreptul de calcul, cu condiţia ca orice modificare să fie justificată şi comunicată în piaţă anterior producerii ei.

Principalii indici bursieri
Dow Jones 30 Industrial Average (DJIA)

Calculul acestui indice, cunoscut de asemenea şi ca "Dow" sau DJIA, are la bază cursurile acţiunilor a 30 companii americane de tip "blue chip", preponderent din sectorul industrial. A fost lansat pe data de 3 iulie 1884 de Charle H. Dow, fondatorul publicaţiei Wall Street Jownal, cu 11 acţiuni: 9 ale companiilor din domeniul transportului şi 2 a companiilor din domeniul industrial. Începând cu 26 mai 1896 acest indice conţinea 12 acţiuni industriale care s-a mărit până la 20 în 1916. La 1 octombrie 1928 conţinea deja 30 de acţiuni industriale.

Ca formulă de calcul, DJIA se obţine însumând preţurile acţiunilor celor 30 de companii ce compun indicele şi împărţind la divizorul DJIA.

Tabel Comparaţie între Major Market Index (MMI) şi Dow Jones Industrial Average (DJIA) ³ din punct de vedere al acţiunilor luate în calcul.

Compania	MMI	DJIA		MMI	DJIA
Allied Signal		*	Exxon	*	*
Alcoa		*	General Electric	*	*
American Express	*	*	General Motors	*	*
AT&T	*	*	Goodyear		*
Bethlekem Steel		*	IBM	*	*
Boeing		*	International Paper	*	*
Caterpillar		*	Johnson & Johnson	*
Chevron	*	*	McDonald’s	*	*
Coca-Cola	*	*	Merck	*	*
Disney	*	*	Minnesota, Mining, Mfg	*	*
Dow Chemical	*		JP Morgan		*
DuPont	*	*	Philip Morris	*	*
Eastman Kodak	*	*	Procter & Gamble	*	*
Union Carbide		*	Sears Roebuck	*	*
United Technologies		*	Texaco		*
Woolworth		*	Westinghouse		*

Aşa cum a fost construit, divizorul DJIA este folosit pentru a ajusta valoarea indicelui atunci când în compoziţia acestuia au loc modificări datorate emisiunii de acţiuni, divizării (splitarea) acţiunilor, a fuziunilor şi achiziţiilor sau a altor schimbări.

Major Market Index (MMI)

Indicele MMI a fost introdus în septembrie 1983 de AMEX constituind o bază pentru contractele cu opţiuni. Ca rezultat Dow Jones & Co. a intenţionat să creeze un contract futures având ca bază "numărul" DJIA, nevrând să facă parte din mecanismul tranzacţiilor speculative. MMI cuprinde 20 de acţiuni americane de tip "blue chip", din care 17 fac parte şi din setul de 30 de acţiuni folosite la calculul DJIA.

Ca formulă de calcul, MMI, ca şi DJIA, se obţine însumând preţul acţiunilor celor 20 de companii ce compun indicel şi împărţind la divizorul MMI.




Standard & Poor's 500 Composite Index

Acest indice, cunoscut ca S&P 500, cuprinde 456 de companii mari cotate la bursa din New York ce numără aproximativ 80% din totalul capitalizării bursei. S&P 500 include, de asemenea, aproximativ 36 acţiuni cotate pe piaţa extrabursieră OTC din cadrul NASDAQ şi 8 acţiuni AMEX. Acest indice se recalculează la fiecare 15 secunde folosindu-se preţul acţiunii din ultima tranzacţie. E un indice calculat ca medie aritmetică ponderată a preţului a 500 acţiuni, unde ponderea reprezintă capitalizarea bursieră. A fost lansat pe 1 martie 1957.

Formula de calcul a indicelui este:

unde: V.O. = valoare originală din perioada 1941 – 1943;

N_i,t = număr de acţiuni ordinare ale firmei i;

P_i,t = preţul unei acţiuni a firmei i.

Ponderea fiecărei firme se modifică concomitent cu mişcarea preţurilor relativ la celelalte firme ce compun indexul. Firme, ca de exemplu Exxon, AT&T, Coca Cola reprezintă mari părţi din index, în timp ce alte firme au doar o influenţă foarte limitată la modificarea indexului.

New York Stock Exchange Composite Index
Toate acţiunile tranzacţionate la NYSE (aproximativ 1.700) sunt incluse în acest indice. Acesta este un indice calculat ca medie aritmetică ponderată unde ponderea reprezintă capitalizarea bursieră. El acoperă aproape toate acţiunile ce fac parte din indicele S&P 500.

La fel ca la S&P 500 ponderea fiecărei acţiuni este proporţională cu valoarea, ceea ce face din NYSECI un index ponderat cu valoare (value weighted index).

Deci, la un moment t în timp, valoarea lui va fi:

u
nde: V.O.= valoarea originală a tuturor firmelor de pe NYSE la 31 decembrie 1965.

Ecuaţia de mai sus spune că indexul NYSE se calculează pornind de la valoarea curentă de piaţă a tuturor acţiunilor firmelor listate pe NYSE, care se împarte la valoarea de bază din decembrie 1965, rezultatul fiind înmulţit cu 50 ca un simplu artificiu de calcul.

Valoarea iniţială a indicelui a fost de 50 de puncte.

Value Line Composite Index (VLCI)
VLCI este un indice calculat ca medie geometrică cu ponderare egală şi cuprinde aproximativ 1.700 de acţiuni cotate la NYSE şi AMEX, unele acţiuni cotate pe OTC şi unele acţiuni canadiene. Acest indice e calculat de Value Line Incorporate şi a fost lansat pe 30 iunie 1961. Deoarece include 1700 de acţiuni şi acestea au o pondere egală, acest indice oferă o imagine mai clară asupra pieţei decât alţi indici (mai ales a imaginii preţurilor companiilor mai mici).
Tokyo Stock Price Index (TOPIX)

E un indice calculat ca o medie aritmetică ponderată a valorii de piaţă a tuturor acţiunilor (circa 1.200) cotate la Prima Secţiune a Bursei de la Tokio. E calculat folosindu-se preţurile din tranzacţii începând cu 1 iulie 1969 şi e recalculat în fiecare minut.

Nikkei Stock Average (NSA)

Acest indice era cunoscut ca Nikkei Dow 225. E un indice calculat ca medie aritmetică ponderată a preţurilor a 225 companii japoneze de tip "blue chip" listate în Prima Secţiune a Bursei de valori de la Tokio. Din 27 februarie 1987 se calculează în fiecare minut folosind preţurile din tranzacţii.

Hang Seng Index

E un indice al preţurilor a 33 din cele 300 de acţiuni cotate la bursa din Hong Kong. În octombrie 1991 acţiunile incluse în acest indice formau aproximativ 75 % din volumul (valoarea) bursei. Indicele Hang Seng e un indice calculat ca o medie aritmetică ponderată a valorii de piaţă şi a fost publicat începând din noiembrie 1969, deşi a fost calculat încă din 31 iulie 1964. Indicele e recalculat în fiecare minut.

Financial Times -Stock Exchange 100 Share Index (FT - SE 100 sau "Footsie")
Acest index, calculat pentru prima dată la 1 decembrie 1983, este cunoscut sub denumirea prescurtată de FT-SE 100 sau “Footsie”. Este format din primele 100 de companii din UK cotate, clasificare în funcţie de capitalizarea bursieră. A fost creat pentru a răspunde solicitării brokerilor englezi de a avea un activ financiar pe care să-şi bazeze construcţia unui contract futures şi a unuia cu opţiuni.

Este un index cu pondere aritmetică (arithmetic weighted index), în care ponderea este capitalizarea bursieră.

Valoarea indicelui FT-SE 100 la un moment t (I_t) se calculează astfel:

unde: C_i = numărul de acţiuni emise de compania i;

P_it = preţul acţiunilor companiei i la momentul t;

P_ib = preţul acţiunilor companiei i în perioada de bază;

 = factor de ajustare.

XETRA DAX (Deutscher Aktienindex)

E un indice ce se calculează ca medie aritmetică ponderată a pieţei a 30 de companii germane. Aceste companii reprezintă peste 65% din valoarea capitalizată a bursei de valori germane. E calculat din 30 decembrie 1987 şi se recalculează în fiecare minut folosind preţul ultimei tranzacţii.

CAC (Compagnie des Agents de Change) 40 Index

E un indice ce se calculează ca o medie aritmetică ponderată a preţurilor a 40 de acţiuni franceze ce foloseşte ca ponderare valoarea de pieţă a titlurilor. Acest indice a fost publicat de Bursa de la Paris începând din 15 iunie 1988 şi e recalculat la fiecare 30 secunde.