Organele, clasificarea si biologia plantelor horticole

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 104.45 Kb.
tarix31.10.2017
ölçüsü104.45 Kb.

ORGANELE, CLASIFICAREA SI BIOLOGIA PLANTELOR HORTICOLE

Majoritatea plantelor horticole cultivate provin din plantele spontane, salbatice, care in 


decursul timpului au suferit o serie de modificari, atat sub influenta mediului, cat si ca urmare a 
selectiei facute de om. Munca de selectie a urmarit in permanenta obtinerea unor organe mai 
valoroase pentru alimentatie (fructe mai mari, radacini modificate, tulpini, muguri, inflorescente, 
frunze etc.).

2.1.ORGANELE PLANTELOR HORTICOLE

Toate plantele horticole sunt constituite din doua mari parti distincte: partea subterana si partea aeriana.

Partea subterana este formata din totalitatea radacinilor, care fixeaza planta in sol si o 


asigura cu substante nutritive si apa. La unele specii radacina are forma unuitarus  (pivot) cu 
directie de crestere verticala (morcov, pastarnac), care serveste si pentru acumularea substantelor de 
rezerva si sunt comestibile; la altele, radacinile sunt foarte subtiri si rasfirate (ardei, castraveti, 
capsuni, coacaz etc.). Unele specii cum sunt cele pomicole cu radacini puternice, ramuroase, care au 
extindere laterala mai mare decat proiectia partii aeriene iar in adancime pot depasi 1-6 m.

Partea aeriana la plantele horticole este constituita din una sau mai multe tije ramificate sau nu, in functie de particularitatile speciilor. Unele tulpini sunt foarte scurte, modificate, avand forma unui disc (ceapa), la alte specii tulpina esteingrosata, suculenta si comestibila (gulia).

La majoritatea speciilor pomicole, tulpina este mult mai complexa, fiind formata dintr-o singura tija (trunchi) cu o coroana unica. La o coroana se disting doua categorii mari de ramificatii: unele puternice, groase, lungi, numite ramuri de schelet pentru ca formeaza scheletul pomului (axul coroanei,  sarpantele, subsarpantele  etc.),  iar  alte  ramificatii  de  dimensiuni  reduse  pe  care  seformeaza fructele si care se numesc ramuri sau formatiuni de rod.

Inflorescentele si florile sunt extrem de variate l 848j91i a speciile horticole, unde au fost modificate in procesul selectiei si se folosesc in alimentatia omului. Florile pot fi hermafrodite, unisexuat monoice si unisexuat dioice. In procesul fecundarii, unele plante se fecundeaza cu polen propriu de la aceiasi floare, planta sau soi (plante autogame), alte specii sunt insa autosterile si se fecundeaza numai cu polen strain de la alte soiuri.

Fructele si semintele sunt deosebit de variate in cadrul horticulturii. Unele se consuma in stare cruda, insa preparate (pastaile de fasole, castravetii, caisele si nucile verzi), altele insa numai la coacerea deplina (fructele speciilor pomicole, strugurii, pepenii).

2.2.CLASIFICAREA PLANTELOR HORTICOLE

Clasificarea   acestora se poate face dupa mai multe criterii si anume dupa: originea lor geografica, apartenenta (familia) botanica, durata de viata, organele folosite in consum, habitus, particularitatile fructelor, asemanarile privind cerintele fata de factorii de vegetatie etc.

2.2.1.Clasificarea dupa durata de viata.

Din acest punct de vedere se disting urmatoarele grupe mari de plante horticole:

a).plante anuale, la care ciclul de viata dureaza un singur an (tomate, ardei, vinete, bamele etc.); ele cresc si fructifica in acelasi an;

b).plante bianuale, la care ciclul de viata este de 2 ani (ex. morcovul, pastarnacul, telina, ceapa, varza etc.); ele cresc vegetativ in primul an, fructifica in anul al doilea si se usuca;

c).plante vivace sau perene, la care durata de viata este de mai multi ani, exemplul: sparanghelul, leusteanul, reventul, capsunii, vita de vie, coacazul, agrisul si toate celelalte specii pomicole.

2.2.2.Clasificarea plantelor horticole dupa particularitatile biologice.

Aceasta clasificare este considerata ca cea mai potrivita pentru practica, distingandu-se urmatoarele grupe:

a).specii de plante legumicole, care cuprinde de regula plante ierboase in majoritatea lor anuale sau bienale si care se cultiva pentru diferite organe (radacini, frunze etc.);

b).specii pomicole, la care plantele de regula au tesuturile lignificate sau nelignificate; acestea formeaza un schelet solid incat se autosustin si se cultiva pentru fructele lor;

c).specii viticole, care cuprind plante cu tesuturi lignificate, dar nu se pot autosustine si au nevoie de diferite mijloace de sustinere pentru o cultura rentabila.

In cadrul pomiculturii si viticulturii speciale se face clasificarea dupa habitus si dupa particularitatile fructului.

Dupa  habitus,  acestea  de  clasifica  in         6  grupe:  pomi  propriu-zisi,  arbusti,  arbustoizi,

subarbusti, plante ierboase si liane.

Pomii propriu-zisi sunt plante lemnoase cu o singura tulpina  (tije) puternica si coroana omogena, cu inaltime variabila (5-20 m) si radacini foarte viguroase, ramuroase. Se inmultesc prin seminte si samburi pentru obtinerea portaltoilor si prin altoire in vederea mentinerii particularitatilor soiurilor (ex: nucul, marul, parul etc).

Arbustii sunt plante lemnoase de talie mica (cca.l,5 m) cu numeroase tulpini (l0-20) care cresc si se ramifica din zona coletului avand aspect de tufa, traiesc 15-20 de ani, se inmultesc prin butasire si marcotaj (coacazul si agrisul).

Arbustoizii sunt plante lemnoase cu vigoare medie (intre pomi si arbusti),cu inaltime de 3-5 m, formeaza 2-4 tulpini din zona coletului, durata de viata este de 20-25 ani. Se inmultesc prin marcotaj si mai rar prin butasire (alunul, gutuiul spontan, cornul, ciresul arbustoid).

Subarbustii sunt plante lemnoase, care formeaza numeroase tulpini inalte de 1-3 m si subtiri 


de 1-1,5 cm. Tulpinile traiesc numai doi ani, dar in fiecare an apar noi tulpini sau lastari din radacini 
care regenereaza permanent tufa, asigurandu-i o longevitate de 12-15 ani. Capacitatea de emitere a 
lastarilor din radacina (drajonare) este foarte puternica si inmultirea se face pe aceasta cale (zmeurul 
si murul).

Dupa fruct speciile pomicole se clasifica in 5 grupe si anume:

Grupa semintoase sau pomacee care produc fructe false (poame, la formarea carora ia parte si receptaculul) si care formeaza seminte cum este cazul la mar, par, gutui, mosmon, paducel, scorus etc. Cresc sub forma de pomi si arbustoizi, au repausul de iarna mai lung, infloresc mai tarziu primavara, formeaza muguri floriferi micsti in varful ramurilor, iar sub punctele de insertie ale fructelor formeaza burse.

Grupa samburoase sau drupacee cuprinde speciile prun, cais, piersic, cires, visin, corcodus, 


porumbar etc. Acestea au fructele adevarate (drupa) formand un sambure. Ele au repausul de iarna 
mai scurt, infloresc mai devreme si pot fi afectate de ingheturile tarzii de primavara, mugurii 
floriferi au pozitie laterala pe ramuri, formeaza flori fara frunze, pe locul unde au fost fructele nu se

formeaza burse, ci raman puncte suberificate si ca urmare ramurile se degarnisesc mai rapid. Pomii intra mai devreme pe rod si au o viata relativ mai scurta.

Grupa plantelor nucifere cuprinde speciile ale caror fructe sunt achene sau nuci propriu zise, cum este cazul la alun, castan precum si specii care au fructul o drupa (migdal) sau drupa falsa (nuc). Unele din aceste plante sunt unisexuat-monoice (nuc, castan, alun) iar altele hermafrodite (migdalul). La toate speciile nucifere se consuma samanta propriu zisa care este inchisa intr-o coaja tare lignificata sau membranoasa care le face rezistente la transport.

Grupa bacifere cuprinde specii ale caror fructe sunt bace propriu zise (coacaz, agris, afin, actinidie) precum si pe cele care au fructe false numite poliachene (capsunul) ori polidrupe (zmeur si mur). Toate fructele acestor specii sunt sensibile la lovituri, manipulari si transport.

2.3.INMULTIREA PLANTELOR HORTICOLE

In horticultura inmultirea plantelor se face cu scopul obtinerii materialului biologic necesar infiintarii de noi culturi. In practica se disting doua cai de inmultire:

a)  sexuata sau prin seminte;

b)  asexuata sau vegetativa.

Inmultirea prin seminte sau sexuata este folosita pentru majoritatea speciilor horticole, in special a celor cu durata de viata de 1 si 2 ani. In procesul polenizarii si fecundarii speciile horticole se comporta fie ca plante autogame, fie ca plante alogame.

Prin incrucisarea a doua linii consangvinizate de obtin seminte hibride. La plantele rezultate 


din seminte hibride in prima generatie (F1) se manifesta fenomenul numit heterozis sau vigoare 
hibrida.

Plantele inmultite prin seminte au urmatoarele caracteristici generale: de la o singura planta se obtine un numar foarte mare de descendenti; acestia au plasticitate mare mai ales cand sunt de natura hibrida; in cazul speciilor alogame insa nu se transmit fidel caracterele la urmasi, iar la plantele multianuale inceputul fructificarii are loc tarziu; semintele insa se pastreaza mai usor si un timp mai indelungat.

Inmultirea vegetativa este folosita in general pentru specii si soiuri, dar in horticultura ea se foloseste mai mult decat in alte ramuri ale agriculturii.

Plantele  inmultite  pe  cale  vegetativa,  indiferent  de  metoda  folosita,  au  o  serie  de caracteristici cu deosebire cele provenite din samanta; mostenesc de la planta mama si transmit fidel la urmasi toate caracterele ereditare  (atat in cazul speciilor autogame, cat si a celor alogame); indivizii nou obtinuti pe cale vegetativa nu incep ciclul biologic de la inceput, ci continua ciclul de viata de la nivelul de la care a provenit organul vegetativ.

Metodele de inmultire vegetativa sunt urmatoarele:

Inmultirea prin bulbi se foloseste la ceapa, usturoi si o serie de plante floricole. Bulbii sunt 


tulpini subterane foarte scurte de forma unui disc din care la partea inferioara se formeaza radacini, 
iar la partea superioara au unul sau mai multi muguri imbracati in frunze modificate, carnoase si 
groase.

Inmultirea prin tuberculi si radacini sau tulpini tuberizate se utilizeaza la cartof, batat, precum si la unele plante floricole.

Inmultirea prin rizomi se practica la revent, sparanghel, tarhon, hrean si la o serie de plante floricole ca stanjenelul, floarea miresei, gerbera.

Inmultirea prin despartirea tufei se utilizeaza la unele legume (tarhon, leustean), la unele specii floricole (bujor, nemtisor), precum si la unele plante pomicole (coacaz, agris etc.). 


            Inmultirea prin stoloni se practica la capsun si frag. Stolonii sunt niste firisoare subtiri care 
iau nastere la subtioara frunzelor  si se alungesc pe suprafata solului.

Inmultirea prin drajoni se foloseste pe scara mare la zmeur, mur si mai putin la visin arbustoid, unele tipuri de prun locali etc.

Inmultirea prin marcotaj se bazeaza pe proprietatea unor specii de a emite radacini adventive cu oarecare usurinta daca ramurile sau lastarii lor sunt introduse in pamant nedespartiti de planta mama,  unde  li  se  asigura  conditii  optime:  umiditate  mare,  aerisire  buna pentru  respiratie  si temperatura moderata.

Inmultirea prin butasire consta in detasarea unei portiuni de planta (ramura, lastar, frunza) si pusa apoi intr-un mediu umed, aerat si cu temperatura optima pentru a forma radacini si tulpini. 


            Inmultirea prin altoire consta in imbinarea intima a doua plante sau doua portiuni de plante 
care formeaza un individ nou, capabil de viata independenta.

2.4.CICLUL DE VIATA AL PLANTELOR HORTICOLE

Dupa cum se stie de la clasificarea plantelor horticole, in cadrul acestora exista o mare diversitate in privinta duratei de viata.Unele isi desavarsesc ciclul de viata in decurs de un an (plante anuale), altele in timp de doi ani (plante bianuale), iar altele au durata de viata de cativa ani sau chiar cateva decenii (plantele perene).

2.4.1.La plantele legumicole in ciclul de viata se disting trei perioade mari: de samanta, de crestere vegetativa si de reproductie (fructificare).

Perioada de samanta dureaza de la fecundare pana la sfarsitul germinarii. Ea cuprinde trei subfaze:

a).faza embrionara, care incepe de la fecundarea ovulelor pana la coacerea semintei, timp in care se formeaza embrionul, cotiledoanele si tegumentele semintei;

b).faza de repaus a semintei care dureaza de la coacerea semintei pana la germinare; 
lungimea acestei faze fiind in functie de specie pana la limite cand se pierde facultatea germinativa;

c).faza  de  germinatie  incepe  dupa  repaus  numai  in  anumite  conditii  de  umiditate  si temperatura, specifice fiecarei plante si dureaza pana la aparitia primei frunze adevarate. 


            Perioada cresterii vegetative se caracterizeaza prin predominarea fenomenelor de crestere, 
formarea organelor vegetative ale plantei (radacinile si tulpina cu ramificatiile ei si frunzele). In aceasta perioada sunt cuprinse doua fazepentru plantele anuale si trei faze pentru plantele bianuale si perene si anume:

a).faza de rasad incepe cu aparitia primelor frunze adevarate si continua cu sporirea masei vegetative aeriene si a sistemului radicular. In aceasta faza plantele au nevoie de multe ingrasaminte cu azot pentru a creste;

b).faza acumularii substantelor de rezerva se caracterizeaza prin depozitarea in anumite organe ale plantelor (bulbi, tuberculi, radacini, rizomi, frunze) a unor mari cantitati de substante de rezerva care au fost sintetizate in frunze;

c).faza de repaus a plantei este intalnita numai la plantele bienale si perene si reprezinta un mod de adaptare a plantelor fata de conditiile de clima cu anotimpuri calde si reci. Plantele intra in repaus numai dupa depozitarea substantelor de rezerva care vor asigura pornirea in vegetatie in primavara urmatoare.

Perioada de maturitate sau reproducere incepe la plantele
faze:

a).faza cresterii tulpinilor florale are loc pe baza rezervelor depozitate in organe dar   si a celor sintetizate de frunza;

b).faza fructificarii care reprezinta incheierea ciclului de viata pentru plantele anuale si bienale.

2.4.2.La plantele pomicole si viticole care au organisme mult mai complexe, ciclul de viata este mult deosebit. Durata de viata mate la aceste plante, cat si delimitarea neta dintre anotimpuri in cursul anului determina modificari morfologice si fiziologice ireversibile in ciclul ontogenetic, dar si schimbari cu caracter periodic care se repeta in fiecare an, cum sunt de exemplu starea de repaus si starea de vegetatie care constituie ciclul anual. Deci, ciclul de viata (ciclul ontogenetic) este o insumare a ciclurilor anuale.

Ciclul de viata al plantelor pomicole si viticole se imparte in patru mari perioade de varsta: 
embrionara, de crestere vegetativa sau de tinerete, de fructificare sau maturitate si de uscare sau 
declin.

Perioada  embrionara  sau  de  samanta  este  caracteristica  numai  plantelor  inmultite  prin 


seminte si samburi. Ea incepe de la formarea zigotului si continua cu maturarea si postmaturarea 
semintei; aceasta din urma are nevoie de 60-180 zile, in functie de specie, pentru ca sa poata incolti.

Perioada de tinerete sau de crestere incepe de la germinarea semintelor sau de la pornirea in crestere a mugurilor altoi si dureaza pana la aparitia primelor frunze si fructe. Durata perioadei de tinerete este de  2-10 ani si depinde de factorii ereditari ai speciei, portaltoiului, soiului si de agrotehnica aplicata.

Perioada de maturitate sau de fructificare incepe cu aparitia primelor fructe si se incheie cu 
incetarea fructificarii; procesul de fructificare devine predominant dar paralel are loc si procesul de 
crestere.

Perioada declinului (batranete) se caracterizeaza prin aparitia uscarii la exteriorul coroanei 


care cuprinde ramurile terminale si prin aparitia de lastari lacomi in zonele de uscare ale varfurilor 
ramurilor. Procesul uscarii inainteaza spre centrul coroanei cuprinzand si valul de lastari lacomi.

2.5.CICLUL ANUAL LA PLANTELE HORTICOLE

La plantele horticole anuale, ciclul anual se suprapune cu ciclul de viata (tomate, ardei etc.). 
La plantele bianuale se disting doua cicluri anuale: primul ciclu in care plantele cresc activ 
formandu-si organele vegetative si depunand substante de rezerva in diferite organe si al doilea 
ciclu anual in care plantele infloresc si formeaza fructele si semintele. La plantele multianuale care 
au o durata mare de viata, de zeci sau chiar sute de ani, se intalnesc tot atatea cicluri anuale cati ani 
traiesc.  In  zona  temperata  schimbarile  periodice  ale  conditiilor  de  vegetatie,  determina  doua 
perioade distincte: una de activitate fiziologica activa numita perioada de vegetatie si alta de viata 
latenta numita perioada de repaus. Aceste doua perioade constituie impreuna ciclul anual de viata la 
pomi si vita de vie.

Perioada de repaus este determinata de o serie de factori ca: scaderea temperaturii, durata zilei etc. In cursul acestei perioade unele procese fiziologice inceteaza (cresterea si fotosinteza), altele se reduc simtitor (respiratia, transpiratia).

Perioada  de  repaus  cuprinde  doua  faze:  repausul  adanc           (profund)  si  repausul  fortat

(facultativ).

Repausul profund, denumit si obligatoriu are loc dupa caderea frunzelor si dureaza 1-3 luni, 
in functie de specie si de temperatura. Daca toamna temperatura a scazut treptat si plantele s-au 
calit, rezistenta la ger in aceasta faza este cea mai mare (de la +16oC la smochin la peste -33oC la 
mar).

Repausul  facultativ  sau  fortat  urmeaza  dupa  cel  profund,  cand  plantele  pot  porni  in vegetatie, dar sunt fortate de conditiile de clima (temperaturi scazute) sa ramana in stare latenta - de aici si denumirea de repaus fortat. Daca in aceasta faza la sfarsitul iernii apar "ferestre" cu zile calduroase, plantele se decalesc, rezistenta lor la ger scade si pot fi distruse cu usurinta de gerurile care survin ulterior.Acest lucru se intampla adesea la speciile cu repaus obligatoriu scurt (cais, migdal, piersic etc.).

Perioada de vegetatie activa dureaza de la miscarea sevei sau umflarea mugurilor pana la caderea frunzelor toamna. Ea incepe dupa ce temperatura depaseste "pragul biologic" al speciei care poate fi de 5-10oC si chiar mai mult in functie de specie. Perioada de vegetatie se caracterizeaza prin intensificarea tuturor proceselor fiziologice si biochimice, formandu-se organe noi  (lastari, frunze, muguri, radacini) si cresc in grosime cele vechi; in acelasi timp plantele infloresc, leaga fructe pentru anul in curs, dar formeaza si muguri floriferi pentru anul urmator.

Fazele cresterii.

Din mugurii formati pe ramurile anuale la pomi I pe coarde la vita de vie pornesc in crestere lastari la care se disting patru faze principale de crestere, in special la lastarii mai lungi.

a). Faza dezmuguririi si inceputul cresterii lastarilor. Aceasta se manifesta prin intensificarea circulatiei sevei, umflarea mugurilor, deschiderea lor, si prin cresterea lastarului pana la formarea primelor 5-6 frunze.

b). Faza cresterii intense sau accelerate a lastarilor. Pe masura ce suprafata foliara creste prin 
aparitia de noi frunze, sporeste procesul de fotosinteza si cantitatea de asimilate, determinand un

ritm mai accelerat de crestere a lastarilor de la o zi la alta. In aceasta faza plantele au cerinte mari fata de azot si fata de apa. De aceea trebuie administrate ingrasaminte azotate inca de la sfarsitul iernii pentru a ajunge in forma asimilabila la nivelul radacinilor active in timp util.

c). Faza incetinirii si incetarea cresterii. Aceasta faza incepe cand adausul de crestere de la o 
zi la alta este in scadere si se termina cand in varful lastarului se contureaza mugurele terminal. In 
aceasta faza numarul de frunze este inca in crestere, iar suprafata fotosintetica atinge dimensiunile 
maxime odata cu incetarea cresterii. In acest caz cresterea fiind mai redusa, consumul scade si se 
creeaza disponibilitati pentru alimentarea procesului de fructificare, ca si de diferentiere a mugurilor 
floriferi pentru anul viitor, iar mai departe de acumulare a substantelor de rezerva. Incetarea 
normala a cresterii lastarilor are loc in cursul lunilor iulie-august in functie de zona si conditii 
meteorologice.

d). Faza maturarii tesuturilor si pregatirea pentru iernat. Principalele procese care au loc in 


aceasta faza sunt ingrosarea membranelor celulare, acumularea substantelor de rezerva sub forma 
de amidon in tesuturi, formarea suberului pe lastari etc. faza se incheie la caderea frunzelor care este 
precedata de migrarea substantelor organice si a unor substante minerale  (NPK) din frunze in 
tulpina,  radacini  etc.  Caderea  frunzelor  are  loc  dupa  ce  ziua  se  micsoreaza  sub 12  ore,  iar

temperatura din cursul noptii scade sub 15oC.

Fazele fructificarii.

Procesele fiziologice si biochimice care duc la formarea unei recolte la pomi se desfasoara nu intr-o singura perioada de vegetatie, ci se intind pe un ciclu anual si jumatate. In toate cazurile, rodul unui an se formeaza din muguri diferentiati in anul precedent. In cadrul procesului de fructificare se disting patru faze importante si anume:

a). Faza diferentierii mugurilor floriferi. Aceasta faza incepe pe la mijlocul verii si este rezultatul unor procese fiziologice deosebit de complexe care sunt determinate de o serie de factori interni si externi.

Inceputul schimbarii in aceasta evolutie este determinata de un proces intim si deosebit de complex numit "inductie florala".

In tara noastra inductia florala are loc in general in a treia decada a lunii iunie, fiind in functie de specie, soi, conditiile meteorologice ale anului, altitudine, etc. In unele cazuri poate incepe chiar mai devreme, iar la altitudinile mari abia in iulie-august. Procesele de diferentiere morfologica a mugurilor dureaza cateva luni, uneori definitivandu-se abia in primavara.

b). Faza dezmuguritului, a infloritului si legarii fructelor. Aceasta faza are loc primavara 


dupa incalzirea timpului, cand se realizeaza o anumita suma de grade de temperatura activa, adica 
peste pragul biologic de 7oC si anume de la 290oC pana la 700oC in functie de specie si soi. Ea 
incepe cu umflarea mugurilor, aparitia florilor si se termina cu caderea petalelor. Speciile pomicole 
infloresc in ordinea urmatoare: migdal, cais, piersic, cires, visin, prun, par, mar, gutui. La unele 
specii inflorirea se face inaintea aparitiei frunzelor (cais), la altele insa, fie concomitent, fie dupa 
aparitia frunzelor. In procesul polenizarii, plantele pomicole se comporta diferit in functie de 
particularitatile genetice. Astfel, se intalnesc soiuri autofertile (cele care se fecundeaza cu polen 
propriu din aceeasi floare, acelasi pom sau de la pomi din acelasi soi) si soiuri autosterile la care 
fecundarea nu se poate face cu polen propriu, ci este necesar polen strain de la alte soiuri.

c). Faza cresterii si dezvoltarii fructelor urmeaza dupa legarea fructelor si dureaza pana la 


intrarea lor in parga. Viteza de crestere a fructelor, calibrul, greutatea si numarul de fructe ajunse la 
recoltare  depinde  de  numerosi  factori  ca:  vigoarea  ramurilor  de  rod,  originea  polenului, 
aprovizionarea cu elemente nutritive si apa a pomilor, raportul frunze-fructe, etc. O parte din 
fructele legate cad la inceputul lunii iunie - fenomen cunoscut sub numele de cadere fiziologica.

d). Faza maturarii fructelor. Aceasta faza incepe la intrarea in parga a fructelor si este caracteristica prin schimbarea culorii verzi a fructelor in galben, portocaliu sau rosu, specifice soiului, pulpa se inmoaie treptat, scade aciditatea, creste procentul de zahar, apare aroma, iar gustul devine din ce in ce mai pl



REPRODUCEREA PLANTELOR

Reproducerea asexuata la plante:


Acest tip de reproducere se realizeaza cu ajutorul germenilor asexuati.Cand acesti sunt specializati (spori ) este vorba despre reproducere asexuata specializata. Cand germenii asexuati sunt nespecializati, reproducerea se numeste vegetative.



Reproducerea asexuata specializata:

Unele plante terestre se inmultesc prin spori . Ei sunt germeni asexuati unicelulari specializati care se formeaza in organe numite sporogon (la muschi) sau sporange (la ferigi) . Formarea lor este precedata de o diviziune reductionala (meioza) , de aceea ei sunt haploizi.

- La muschi: dupa fecundatie ia nastere zigotul. Din acesta se dezvolta sporogonul in care se formeaza sporii haploizi. Prin germinare, din spor ia nastere un tal filamentos – protonema, pe care se formeaza noi tulpinite de muschi ce vor purta organele sexuale.

- La ferigi : dupa fecundatie, din zigot (care nu se desprinde de portal) se dezvolta o plantula, un sporofit tanar, pe care se formeaza la maturitate, pe fata inferioara a frunzei, sporangi grupati in sori. In sporangi, in urma meiozei, se formeaza sporii. La maturitate sporangii se deschid si elibereaza acesti spori.

Prin germinare, sporul da nastere unei plantule haploide- protalul, pe care se formeaza organelle producatoare de gamete.

Reproducerea vegetativa la plante:

Reproducerea vegetative la plante este de tip asexuat, in care descendentul este generat de un singur parinte.Noul individ rezulta dintr-un fragment al corpului parental.Astfel, la unii muschi , pe frunzisoare se formeaza propagule pluricelulare, care prin diviziune genereaza un gametofit nou.

La unele plante acvatice toamna se formeaza muguri de iarna , care se desprind de planta mama si ierneaza in namol.

La majoritatea plantelor, reproducerea vegetative se realizeaza prin organe vegetative: tulpini, radacini, frunze.

Celulele redevin “ meristematice” (se intorc la stadiul embrionar) si se divid intens , mitotic; dau astfel nastere la o noua planta.

Inmultirea vegetative se poate realize prin: muguri adventivi de pe radacini (drajoni), tulpini taratoare (stoloni), tulpini subterane (bulbi, rizomi, tuberculi), fragmente de tulpini sau frunze (butasi).

Oamenii folosesc pentru cultivarea unor plante(ceapa, usturoi,pansele, allele, cartof),organele subterane amintite. Ei au elaborate metode artificiale de multiplicare a plantelor utile, de exemplu : marcotajul, butasirea si altoirea.

MARCOTAJUL: consta in ingroparea unei portiuni dintr-o ramura, lasandu-I varful afara. Portiunea ingropata trebuie sa prezinte cel putin un nod la care lastarul (numit marcota) sa poata inradacina.

BUTASIREA: este taierea unui fragment dintr-o ramura si fixarea sa in pamant cu capatul bazal in jos. Butasul trebuie sa aiba cel putin doua noduri cu muguri viabili.De la cel de jos se formeaza radacini, iar de cel superior un nou lastar.

ALTOIREA: se practica la pomii fructiferi si unii arbusti. Se detaseaza un fragment mic de ramura (sau numai un mugure), altoiul care se articuleaza care se articuleaza la tesuturile conducatoare ale unei plante inradacinate (portaltoi)

La ora actuala, multiplicarea vegetative este o tehnica de mare interes.

Reproducerea sexuata la angiosperme:

Reproducerea sexuata presupune contopirea a doi gamete de sex opus( haploizi-n) in procesul de fecundatie. Rezulta celula-ou sau zigotul (diploid -2n) care continua ciclul de dezvoltare a noului organism.

Acesta, spre deosebire de cel rezultat in urma reproducerii asexuate, contine trasaturi commune cu cele ale parintilor, dar are si caractere noi, care asigura variabilitatea in cadrul speciei.

La plantele cu seminte- spermatofite, reproducerea sexuata se realizeaza cu ajutorul florilor si semintelor (la gimnosperme) si cu ajutorul florilor, semintelor si fructelor (la angiosperme) . La angiosperme, fructul protejeaza semintele si asigura raspandirea lor.



Procesul de fecundatie la angiosperme:

Graunciorul de polen ajuns pe stigmatul florii ( in urma polenizarii prin vant,apa sau insecte) germineaza. Formeaza un tub polinic in care patrund cei doi nuclei spermatici ( gamete barbatesti ), proveniti din diviziunea mitotica a nucleului generativ al graunciorului de polen.

Un nucleu se contopeste cu oosfera ( gametul femeiesc) si formeaza celula-ou sau zigotul principal(2n). Al doilea nucleu spermatic (n) se contopeste cu nucleul secundar al sacului embrionar (2n) si formeaza zigotul accesoriu (3n), de aceea la angiosperme fecundatia este dubla.

Dupa fecundatie urmeaza procesele care conduc la transformare ovulelor in seminte si a ovarului in fruct. ALGE,verzi,rosii,brune Flagelatele:-sunt plante unicelulare


-au reprezentant euglena verde:-aceasta traieste in balti si lacuri
-vara, cand se inmultesc foarte mult,da apei o culoare verde
Euglena:-este formata dintr-o celula cu aspect de fus
-are in unterior un flagel, cu care se misca in apa
-in citoplasma se gasesc un nucleumare si niste formatiuni care contin pigmenti verzi
-se hraneste ziua cu autotrof,iar noapte cu heterotrof 
Toate plantele cu nucleul individualizat se numesc EUCARIOTE.

ALGELE VERZI:-sunt talofite unicelulare si pluricelulare 


-majoritatea sunt plante de apa
Verzeala-zidurilor:-este o alga verde unicelulara, care traieste pe scoarta copaciilor, ziduri si stanci
-celula este sferica, iar in citoplasma are un nucleu central si un cloroplast mare in forma de potcoava
-hranirea se face prin fotosinteza
Inmultirea se face prin diviziune: mai intai se divide nucleul, iar apoi, printr-un perete despartitor, citzoplasma.Astfel se formeaza doua celule care se mai divid inca o data, rezultand patru celule.Din fiecare ian nastere o noua alga.
Matasea-broastei:-este o alga verde pluricelulara,formata din celule care alcatuiesc un filament lung si subtire
-in citoplasma lor exista un cloroplast in forma de panglica spiralata
Vara, inmultirea se face asexuat, prin diviziune transervala, datorita careia filamentul se alungeste continuu
Spre toamna, are loc inmultirea sexuata. Astfel, doua filamente de sex diferit(unul feminin si altul masculin) se apropie si emit un canal prin care continutul unei celulese unneste cu continutul celeilalte.Rezulta o singura celula numita celula-ou (zigot), care se desprinde si cade pe fundul apei.
Primavara, ea va da nastere unei noi alge.
In Marea Neagra traieste o alga verde usor de recunoscut numita salata de mare.
ALGELE BRUNE:-traiesc in mari si oceane, mai ales in zona litorala, la adancimi care permit patrunderea razelor de soare
-talul este ramificat saulatit si are o parte bazala cu care se prinde de un suport
-celulele au clorofila, insa si un pigment brun, care le dau culoarea specifica
ALGELE ROSII :-traiesc, mai ales, in mari
-talul este ramificat, de culoare rosie, datorita unui pgment rosu

Importanta algelor :


•In apele dulci sau marine constituie hrana multor animale. De asemenea, ele sunt principala sursa de oxigen pentru respiratia vietuitoarelor din apa!
•Algele sunt importante si pentru om. In multe zone ale Globului, ele sunt recoltate si folosite in alimentatie sau ca nutret pentru animale, ori ingrasamant natural

Plantele textile

Bumbacul este o plantă tehnică ca şi inul, bumbacul face parte din familia Malvaceae care se prezintă sub formă de tufe, seminţele bumbacului sunt toxice, prin conţinutul de 1,5 % Gosypol. Bumbacul este un material foarte folositor pentru a obţine îmbrăcăminte. Bumbacul are mai multe proprietati printre care se numara si : luciul: bumbacul are luciu mat; culoarea: in general la bumbac culoarea este alba, galbuie; lungimea:fibre scurte:la bumbac, lana fibre lungi:in canepă, filament, higroscopicitatrea Ca şi bumbacul sunt mai multe materiale care au luciu. unele dintre ele ca si mătasea au luciul mai evident sau altele au un luciu slab (cânepa şi inul) Culoarea bumbacului depinde de felul pigmenţilor naturali.

  • hidroscopiccitatea: este o proprietate la firelor de a absorbi lichidele in mediul ambiant. exemplul cel mai caracteristic este lâna.

  • Plantă cultivată în zonele călduroase, cu rădăcină pivotantă. Tulpina este la început ierboasă, iar apoi devine lemnoasă. Frunzele sunt mari, lucioase pe partea superioară. La coacere, fructul se desface în 5 părţi, eliberând seminţele înconjurate de fire lungi, subţiri (fibre textile).Impotanta bumbacului:1.firele albe,2.vata,3.uleiul din seminte este folosit la sapun.

  • Încă din cele mai vechi timpuri cânepa a fost o plantă traditională a românilor obtinându-se productii record pe teritoriul tării noastre.Încercăm acum relansarea acestei vechi traditii combinând tehnologia modernă cu vasta experienta dobândită în trecut începâd de la cercetare, cultură, industrializre si până la comercializare.

  • Canepa pentru fibra "Cannabis Sativa" este o planta folosita din vechi timpuri pentru imbracaminte si alte articole gospodaresti. Dovezile arheologice o atesta din anii 7000 - 8000 I. Hr. Pe teritoriul Romaniei, cultura canepii a fost inlesnita de sciti incepand cu secolul VII I. Hr. Herodot mentioneaza indeletnicirea femeilor dace in realizara de imrcaminte si decoratiuni in gospodarie.
    Dacii au folosit canepa si la vindecarea ranilor si arsurilor cu cataplasma din inflorescenta. Traditia cultivarii si prelucrarii canepii in sistem gospodaresc s-a mentinut in unele zone pana in zilele noastre.

  • Pana in anul 1989 Romania ocupa primil loc in Europa cultivand 56-70% din productia totala si locul 4 in lume (45.000 ha) pentru ca sa ajunga in 1994 la numai 800 ha. Necesitatea relansarii acestui domeniu decurge din avantajele culturii si insusirile deosebite ale fibrei.



  • Canepa romaneasca are cel mai mic continut de substanta drog
    din lume - maxim 0,02%.
    - Este buna premergatoare multor culturi agricole (asolament).
    - Productie mare de planta: 7.000-10.0000 kg/ha.
    - Productie mare de fibra: 3.000 kg/ha.
    - Tehnologie simpla.
    - Cheltuieli relativ scazute.
    - Nu se erbicideaza si nu se praseste - determina distrugerea buruienilor prin inabusire.

- Are foarte putine boli, in cazuri foarte rare necesita tratamente.
- Fertilizeaza organic solul.
- Este o planta ecologica.
- Dupa epurarea apelor rezultate dupa topirea in bazine, acestea pot fi folosite in irigatii.
- Planta poate fi folosita in procent de 100%.
CEREALELE

Modelul alimentatiei sanatoase a fost sintetizat de catre nutritionisti in forma unei piramide, in care fiecare grupa de alimente isi regaseste locul mai spre varf sau mai la baza, in functie de importanta in alimentatia oamenilor sanatosi si care vor sa isi mentina starea de sanatate timp indelungat. Daca ne uitam la baza acestei piramide vom descoperi CEREALELE si vom constata ca avem nevoie de cantitati importante din aceasta grupa de alimente pentru a fi sanatosi si pentru a preveni bolile. Cu toate acestea, conform studiilor, consumul curent al alimentelor provenite din cereale este mult mai mic decat ar fi necesar. Haideti sa vedem de ce sunt cerealele atat de importante pentru alimentatia omului modern.

Partea comestibila a cerealelor este reprezentata de semintele sau fructele acestor plante. Boabele de cereale sunt alcatuite din mai multe straturi, care imbraca un miez. Acest miez (numit uneori si "germene") contine grasimi nesaturate, proteine, fier, vitamine din clasa B. El este inconjurat de catre endosperm, un strat de grasimi fixate intr-o matrice proteica. Urmeaza un strat format din fibre nedigerabile, dare care contine si fier, tiamina, niacina, riboflavina si chiar proteine. Stratul exterior are rolul de a proteja toata samanta.

Cuvantul "cereale" este derivat de la numele roman al zeitei care guverna granele, Ceres. Toata lumea cunoaste cel putin cateva dintre cereale: grau, porumb, orez, orz, ovaz, secara si alimentele care se fabrica din acestea, paine, faina, paste fainoase, cereale pentru micul dejun etc.

Atunci cand oamenii primitivi au inceput sa introduca cereale in regimul lor alimentar, ei consumau boabele intregi sau macinate, fara se piarda nimic din compozitia plantei. Astazi cerealele sunt procesate si din pacate ajungem sa consumam numai anumite parti din planta, nu neaparat cele mai hranitoare. Faina alba de grau si orezul decorticat nu reprezinta cea mai buna optiune pentru un regim alimentar sanatos. Prin tehnicile moderne de preparare s-a inceput sa se adauge fier, vitamine, calciu.

Pentru ca sunt bogate in glucide si sarace in grasimi, cerealele reprezinta combustibilul ideal pentru muschi. Atunci cand 55-60 % din energie provine din carbohidrati, rezervele de glicogen muscular sunt mentinute la capacitate maxima, in consecinta vom fi pregatiti pentru a face fata eforturilor sustinute. Recent, cerealele au inceput sa-si recapete popularitatea si locul lor in alimentatia omului modern, fiindca multi cercetatori au atras atentia asupra rolului lor in prevenirea unor boli. Fibrele alimentare care se gasesc in cereale previn constipatia si diverticulozele, care sunt asociate cu riscul de aparitie a cancerului de colon. De asemenea, ele au capacitatea de a reduce colesterolul si nivelul glicemiei, ceea ce contribuie decisiv ca controlul bolilor cardiovasculare si a diabetului. Produsele din cereale rafinate au de cele mai multe ori o mare parte din fibrele alimentare eliminate, in consecinta nu vom beneficia de efectele benefice ale acestora, deci este bine sa alegem produse de panificatie din cereale integrale.

Cerealele sunt surse importnante de proteine; ele asigura aproximativ jumatate din necesarul de proteine al populatiei lumii. In tarile dezvoltate mai mult de 90% din cereale sunt utilizate ca hrana pentru animale. Desi nici una dintre cereale nu asigura toti aminoacizii esentiali, combinatia de cereale eventual si cu alte surse vegetale de proteine (cum ar fi mazarea si fasolea), poate constitui o sursa completa de proteine.

Faptul ca cerealele se gasesc la baza piramidei alimentelor inseamna in principal doua lucruri: in primul rand ne arata importanta acestei grupe de alimente si in al doilea rand ne indica faptul ca in dieta noastra zilnica, cantitatea de cereale trebuie sa fie bine reprezentata. Se indica sa consumam zilnic intre 6 si 11 portii de cereale. O "portie" poate insemna 1 felie de paine, 30 g de cereale pentru mic dejun, o ceasca de orez etc. Asadar nu este chiar atat de dificil sa ne asiguram cantitatea optima de cereale. Chiar si intr-un regim de slabire, consumul a 1-2 felii de paine nu reprezinta o tragedie, ba din contra, un beneficiu, in special daca alegem paine integrala



Curiozitati din lumea plantelor

Sub actiunea factorilor caracteristici unor anumite medii de viata,functiile si structura unor plante se adapteaza in mod cu totul original,constituind curiozitati ale naturii.


Unele plante arborescente din Bombacaceae s-au adaptat la mediul secetos.Ele au ajuns la foreme neobisnuite prin acumularea rezervelor nutritive si a apei in tulpina principala.Printre mbacaceae),din podisurile aride ale Braziliei ,un arbore cu tulpina inalta de 40 m ,in forma unui butoi imens din varfurile caruia pornesc ramurile cu frunzele. Printre uriasii regnului vegetal sunt si arborii mamuti din California,Sequoia gigantea . o specie de gimnosperma inalta pana la 145 m,cu circumferinta tulpinii pana la 38 m.

Eucaliptul-Eucaliptus amigdalina (fam. Myrtaceae) din Australia si California detine recordul inaltimii printre ceilalti arbori.Caracteristic prentru eucalipti este marea lor inaltime de 140—160 m,dar si cresterea rapida,crescand de regula cu 7 m in 2 ani.Dupa 80 an iinceteaza cresterea in lungime si continua cresterea in grosime.

Curiozitati din lumea plantelor
Arborele calatorului –Ravenala madagascariensis(fam. Musaceae)- este o specie de palmier din Madagascar si Africa. Din varful tulpinii se deschide un evantai gigantic de frunze lungi de 3-4 m si late de 1m,la inceput intregi,apoi divizate in lacinii neregulate . Tecile frunzelor sunt concave , dispuse in acelas plan si stranse unele intr-altele,formand un rezervor in care se acumuleaza apa de ploaie.Ravenala traieste prin locuri mlastinoase, de aceea ramane legendara parerea ca apa din tecile frunzelor ar fi cautata de calatorii insetati , care in realitate nu duc lipsa de apa in acele locuri umede.

Curiozitati din lumea plantelor


Tumboa –Welwistchia mirabilis – este o gimnosperma care traieste in desertul Kalahari din Africa. Tulpina inalta de 50-60 cm are forma unei cupe.Planta poarta numai 2 frunze,opuse,liniare,lungi de 2 m si late pana la 1 m.Ele sunt pieloase si rezistente in tot timpul vietii aproape de 100 ani.Vintul sfasie frunzele in franjuri,pe cand de la baza ele cresc mereu.Rafflesia arnoldi(fam. Raffesiaceae) traieste in padurile tropicale din Sumatera ,Djawa si Calimantam,ca parazita pe radacinile unor liane.Aceasta planta ciudata nu are tulpina si nici frunze , ca rezultat al parazitismului.Intreaga planta se reduce la o radacina foarte scurta si la o floare solitara .gigantica ,cu diametrul de aproape 1 m,fiind cea mai mare floare din lume.

Baobabul –Adansonia digitala (fam. Bombacaceae) –este arborele renumit al Africi , prin marea grosime a trunchiului ,cu circumferinta de 30 m ,dar si prin detinerea recordului de varsta ,care la unele exemplare s-a gasit ca atinge in jurul a 5000 de ani.Dracontium Gigas (fam. Araceae), se aseamana cu un arbore inalt de cativa metri . Dar trunchiul acestei plante este in realitate un petiol de grosimea unui om si inalt de peste 4 m,petiol care are aparenta unei tulpini.In varful petiolului este o singura frunza gigantica ,cu limbul foarete crestat.



ulei_palmier

Uleiul de palmier

Originar din Africa, unde şi acum există plantaţii sălbatice de palmieri, fiind utilizat de peste 5.000 de ani pentru scopuri alimentare, uleiul de palmier ocupă locul trei în consumul mondial de uleiuri şi grăsimi, dupa grăsimile animale şi uleiul din soia.

Uleiul de palmier se obţine din partea cărnoasă care înconjoară sâmburele, prin zdrobire şi presare. Sâmburii sunt separaţi şi, după ce sunt sparţi şi decojiţi, pot fi procesaţi la rândul lor, rezultând uleiul din sâmburi de palmier, care reprezintă circa 10% din totalul producţiei de ulei obţinută din palmier. Uleiul din sâmbure este prelucrat separat deoarece compoziţia şi utilizările sunt diferite.

Uleiul de palmier şi fracţiunea sa lichidă (oleina) se utilizează pe plan mondial ca ulei de gătit şi pentru fabricarea margarinei. De asemenea, grăsimile din palmier se încorporează în amestecuri utilizate pentru fabricarea diverselor produse alimentare, ca şi în prepararea produselor casnice.

Uleiul de palmier este uşor absorbit, digerat şi utilizat în procesele metabolice normale, constituind un suport pentru dezvoltarea sănătoasă a organismului uman. Grăsimile şi uleiurile vegetale reprezintă 95% din lipide.

Uleiul de palmier conţine un amestec de acizi graşi în următoarele proporţii: 44% acid oleic, 10% acid linoleic, 40% acid palmitic, 5% acid stearic. Această compoziţie este similară cu cea a ţesutului adipos al persoanelor ce au o dietă obişnuită.

Sursă bogată în vitaminele A şi E, uleiul conţine foarte mult beta-caroten, care are rol important în adaptarea ochiului la întuneric, sănătatea mucoaselor, membranelor şi a pielii, creşterea oaselor. Rolul principal al vitaminei E este acela de antioxidant. Ea previne oxidarea acizilor graşi nesaturaţi şi a fosfolipidelor şi a vitaminei A.

De asemenea, ajută la menţinerea stabilităţii membranei celulare şi este esenţială pentru menţinerea în limite normale a funcţiilor neurologice.

Uleiul roşu de palmier (bogat în vitamina A) este folosit ca supliment nutritiv în alimentaţia copiilor. Combinat cu cel de peşte, micşorează riscul afecţiunilor cardiovasculare. Vitamina E este prezentă în toate ţesuturile. Datorită rolului său antioxidant, cercetătorii au investigat posibilele legături cu prevenirea cancerului, 472010m-202x0-w-32710a3d.jpg

Importanta zmeurei



  1. Ofera protectie antioxidanta, impotriva cancerului si a microbilor

Zmeurele ajuta la prevenirea deteriorarii membranelor celulare si a altor structuri din organism, neutralizand radicalii liberi, cu ajutorul acidului elagic. Acidul elagic nu este singurul fitonutrient din zmeura analizat de specialisti. Si flavonoidele au fost studiate: quercetina, kaempferol si moleculele bazate pe cianidina. Aceste molecule de flavonoide sunt clasificate drept antocianine si apartin grupului de substante care dau culoare rosie zmeurelor. Antocianinele ofera zmeurelor si proprietatile antioxidante unice, cat si unele antimicrobiene.

De asemenea, cercetarile efectuate pana in prezent sugereaza ca zmeura detine si proprietati anticancerigene.



  1. Antioxidantii unici din zmeura ofera protectie importanta

Zmeura are putere antioxidanta mai mare cu aproape 50% decat capsunele, de trei ori mai mare decat kiwi si de 10 ori mai mare decat tomatele, arata studiile efectuate de cercetatorii olandezi.

Cea mai mare contributie la activitatea antioxidanta a zmeurei este cea a elagitaninelor care, conform specialistilor, lupta impotriva cancerului. Vitamina C contribuie cu 20% la intreaga activitate antioxidanta, iar antocianinele 25%. O alta veste buna este ca inghetarea si depozitarea acestora nu afecteaza prea mult puterea antioxidanta.



  1. Scade nivelul zaharului din sange

Pe langa fitonutrienti, aceste fructe au un continut bogat de nutrienti, antioxidanti si vitamina B. Zmeura este o sursa excelenta de mangan si vitamina C, doi nutrienti antioxidanti importanti. De asemenea este o buna sursa de riboflavina, folati, acid nicotinic, magneziu, potasiu si cupru. Aceasta combinatie de nutrienti fac din zmeura o alegere grozava care te ajuta sa minimalizezi impactul asupra nivelului de zahar din sange.

  1. Protectie impotriva cancerului

Studiile efectuate arata ca dietele bogate in fructe ajuta la prevenirea cancerului: zmeurele si afinele inhiba enzimele metaloproteinaze. Desi sunt importante pentru dezvoltarea si remodelarea tesuturilor, daca sunt produse in cantitati ridicate aceste enzime joaca un rol important in aparitia cancerului. artritelor, aterosclerozei şi bolii Alzheimer.

  1. Protectie impotriva degenerescentei maculare

Poate ca mama ta ti-a zis, cand erai copil, ca mancand morcovi iti vei pastra ochii stralucitori. Se pare ca avea dreptate. Fructele iti pot fi de mare folos in pastrarea vederii. Un studiu publicat in "Arhivele de Oftalmologie" indica faptul ca 3 sau mai multe portii de fructe consumate pe zi duce la scaderea riscului (cu 36%) aparitiei degenerescentei maculare, principala cauza a pierderii vederii la persoanele in varsta.

In acest studiu, in care au fost implicati 110.000 femei si barbati, cercetatorii au analizat efectul pe care il are consumul de fructe, legume, vitamine antioxidante A,C,E si carotenoide asupra participantilor. In timp ce, in mod surprinzator, consumul de legume, vitamine antioxidante si carotenoide nu au avut un efect major in prevenirea degenerescentei maculare, consumul de fructe a jucat un rol foarte important in prevenirea acestei boli.

Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə