Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

Uniunea Europei Occidentale s-a născut din Tratatul de cooperare

în materie economică, socială şi culturală şi de apărare colectivă

legitimă, semnat la Bruxelles pe 17 martie 1948 (cunoscut sub numele

de „Tratatul de la Paris”), amendat şi completat de Protocolul semnat

la Paris la 23 octombrie 1954.

Semnat, în mare parte, ca reacţie la controlul Uniunii Sovietice

asupra statelor din Europa Centrală şi de Est, Tratatul constituie prima

încercare de concretizare a idealurilor mişcărilor europene. Elementul

fundamental al Tratatului îl reprezintă angajamentul statelor semna-

115

tare* de a se apăra reciproc dacă unul dintre ele ar fi victima unei agresiuni

armate în Europa.

O dată cu înfiinţarea, în 1949, a Alianţei Atlanticului de Nord,

exercitarea atribuţiilor militare ale Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles

au fost transferate în competenţa NATO. În octombrie 1954 au fost

semnate, la Paris, acordurile prin care organizaţia s-a extins prin aderarea

Republicii Federale Germania şi Italiei, fiind în acelaşi timp

rebotezată cu numele de „Uniunea Europei Occidentale”.

În preambulul Tratatului de la Bruxelles modificat, statele membre

enunţă principalele obiective ale Organizaţiei:

• constituirea, în Europa occidentală, a unei baze solide în ve-

derea reconstrucţiei economiei europene;

• acordarea de ajutor reciproc pentru a se opune oricărei poli-

tici de agresiune;

• promovarea unităţii şi încurajarea integrării progresive a Europei.

Până la începutul anilor ’80, UEO a contribuit la favorizarea

concertării şi cooperării în Europa occidentală după cel de-al doilea

război mondial.

Anii ’80 relansează dezbaterea asupra securităţii europene. Reuniunea

comună a miniştrilor de externe şi ai apărării din 26/27 octombrie

1984 a fost încununată de Declaraţia de la Roma, ale cărei obiective

sunt, între altele, definirea unei identităţi de securitate europeană şi de

armonizare progresivă a politicilor de apărare din statele membre,

recunoscându-se „necesitatea constantă de a întări securitatea

occidentală”, impunând o „mai bună utilizare a UEO” pentru a contribui

„nu doar la securitatea Europei occidentale, dar şi la ameliorarea apărării

comune a ansamblului ţărilor Alianţei Atlantice”.

Reunit la Haga, în octombrie 1987, Consiliul UEO, alcătuit din

miniştrii de externe ai ţărilor membre, a adoptat o „Platformă a intereselor

europene în materie de securitate” în care îşi afirmau în mod

solemn hotărârea de a consolida componenta europeană a Alianţei

Nord-Atlantice oferind, în acelaşi timp, o dimensiune de securitate şi

apărare pentru o Europă integrată. Această platformă definea relaţiile

dintre UEO şi NATO precum şi condiţiile pentru asigurarea întăririi

rolului său ca forum de dezbateri periodice asupra problemelor de

apărare şi securitate care afectează continentul european.

Uniunea Europei Occidentale dispune de un Consiliu şi un