Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa este cea

mai largă organizaţie de securitate de tip regional, numărând 55 de

state membre din Europa şi America de Nord şi singura din Europa

considerată un aranjament regional în sensul enunţat de Capitolul VIII

din Carta Naţiunilor Unite. Organizaţia are statut legal din punctul de

vedere al dreptului internaţional, iar deciziile sale leagă statele

membre doar la nivel politic, şi nu juridic. Toate statele membre au

statut egal, iar deciziile se iau prin consens*.

_______________

* Consiliul de la Praga, din 30 şi 31 ianuarie 1992, a instituit totuşi o

excepţie de la regula consensului, excepţie care stabileşte posibilitatea ca o

decizie sa fie luată fără participarea statului vizat de respectiva decizie, atunci

când se constată că acesta încalcă grav drepturile omului şi libertăţile fundamentale;

această regulă a „consensului minus unu” a fost invocată in iulie

1992 pentru a suspenda Iugoslavia din CSCE.

109

Activitatea sa presupune alerta timpurie, prevenirea conflictelor,

gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict.

Deşi OSCE are (sub această denumire) o istorie de aproape un

deceniu, rădăcinile ei trebuie căutate către anii ’70 sau chiar mai devreme,

existenţa sa fiind indisolubil legată de perioada Războiului Rece.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, în Europa

începe să se facă auzită ideea organizării unei securităţi paneuropene,

prima propunere concretă în acest sens fiind adresată de Uniunea Sovietică

în 1954 (aceasta propunea semnarea, de către statele europene, a unui

tratat şi crearea unei structuri instituţionale permanente). Statele din

Vest au respins însă această idee, iar în urma unor evenimente precum

invadarea Ungariei, degradarea situaţiei în Polonia sau construirea

Zidului Berlinului, concretizarea ei părea tot mai puţin posibilă.

Destinderea din anii ’60 permite sovieticilor să avanseze noi

propuneri asupra unei viitoare conferinţe a cărei încununare ar fi trebuit

să fie adoptarea unui text cu valoare juridică, menit să confirme

graniţele existente în Europa şi să pună bazele unei cooperări economice

Est-Vest.

După o perioadă de rezerve, NATO îşi anunţă, în 1969, disponibilitatea

de a participa la o astfel de conferinţă, impunând însă anumite

condiţii: participarea, cu drepturi depline, a SUA şi Canada, reconfirmarea

statutului legal al Berlinului, discuţii asupra dezarmării în Europa,

includerea unui capitol asupra drepturilor omului.

Începutul anilor ’70 pare fast acestui proiect şi, pe 22 noiembrie

1972, încep discuţiile de la Helsinki, încheiate pe 8 iunie 1973 şi a căror

consacrare a fost făcută prin documentul intitulat Recomandările finale