Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Evoluţii istorice

Apariţia organizaţiilor internaţionale (O.I.) este plasată, de majoritatea specialiştilor, în secolul XIX, acestea cunoscând însă o extraordinară dezvoltare în secolul XX. Urmărind evoluţia istorică a organizaţiilor internaţionale, putem identifica trei generaţii ale acestora. Primele organizaţii internaţionale au fost comisiile internaţionale,

constituite pentru a reglementa problemele de navigaţie pe fluviile internaţionale; aşa au apărut Comisia Centrală de Navigaţie pe Rin (creată de Congresul de la Viena, din 1915) sau Comisia Europeană de Navigaţie pe Dunăre (a cărei creare a fost decisă de Congresul de la Paris, din 1856).Tot din această primă generaţie fac parte şi „Uniunile Administrative”:

Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea Generalăa Poştelor (1874) transformată, în 1878, în Uniunea Poştală Universală,104Uniunea Căilor Ferate (1890), Uniunea Internaţională pentru PrtecţiaProprietăţii Industriale (1883).

După încheierea celui dintâi război mondial, o nouă generaţie deorganizaţii internaţionale ia naştere, în centrul acesteia plasându-seSocietatea Naţiunilor. Exprimând idealul de pace al Preşedintelui americanW. Wilson, Societatea Naţiunilor a fost creată la 28 aprilie 1919, prinadoptarea, de către Conferinţa de pace de la Paris, a Pactului SocietăţiiNaţiunilor. Alte organizaţii internaţionale apărute în aceeaşi epocă au fost:Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Curtea Permanentă de JustiţieInternaţională (CPJI), Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană.Cea de-a treia generaţie de organizaţii internaţionale corespundeperioadei de după cel de-al doilea război mondial. „Actul de naştere”

al noii generaţii apare o dată cu semnarea, la San Francisco, pe 26 iunie1945, a Cartei Naţiunilor Unite, acesteia succedându-i numeroase alteorganizaţii (NATO, Consiliul Europei, Liga Arabă, Organizaţia Unităţii

Africane, Comunităţile Europene etc). Multitudinea organizaţiilor internaţionale a antrenat, inevitabil,

diferite tipologii ale acestora; astfel, mai multe distincţii au fost propuse.Mai întâi, între organizaţii cu caracter universal şi organizaţii cu caracter regional. Organizaţiile cu vocaţie universală sunt cele din care toate statele pot face parte (de exemplu, ONU), în timp ce organizaţiile cu caracter regional se adresează unei participări limitate a statelor, privilegiind, în general, criteriul proximităţii geografice (Consiliul Europei, Uniunea Europei Occidentale, Acordul de liber

schimb nord-american etc). O altă distincţie a fost făcută între organizaţiile de cooperare şicele de integrare. Această distincţie are la bază natura puterilor şi a funcţiilor conferite organizaţiilor, cât şi natura efectelor juridice a actelor

pe care acestea le adoptă. Majoritatea organizaţiilor internaţionale sunt organizaţii de cooperare (sau coordonare), vizând facilitarea cooperării între statele membre şi coordonarea acţiunilor acestora în diferite domenii. Actele adoptate în cadrul acestor organizaţii au doar în mod excepţional valoare obligatorie şi chiar şi în acest caz aplicarea lor la nivel intern nu ţine decât de voinţa statelor membre. În ceea ce priveşte organizaţiile de integrare, acestea presupun un transfer de

competenţe dinspre statele membre spre organizaţie în anumite domenii şi o ordine juridică nouă, care se suprapune celei interne. În cadrul acestor organizaţii (cazul Comunităţilor Europene) se pot emite acte constrângătoare juridic, direct aplicabile pe teritoriul statelor membre (fără a trece prin structurile statale). 105

Dincolo de aceste distincţii, există însă câteva trăsături comune tuturor organizaţiilor internaţionale, care le permit acestora să fie calificate ca atare. Michel Villary a propus următoarea definiţie pentru organizaţiile internaţionale: „o asociere de state, stabilită prin acord între membrii săi şi dotată cu un aparat permanent de organe însărcinate să urmărească realizarea obiectivelor de interes comun prin cooperarea între ele” (Michel Villary, Définition et classification des organisations internationales: approche juridique, în Georges Abi-Saab, Le concept

d’organi-sation internationale, Paris, UNESCO, 1980). Pornind de la acest cadru teoretic general, cea de-a doua parte a

cursului vizează familiarizarea studenţilor cu principalele organizaţii europene şi euroatlantice, cu mecanismele instituţionale ale acestora precum şi cu modul în care aceste organizaţii contribuie la modelarea vieţii politice internaţionale.