Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

Direcţia presupune adeziunea sau refuzul, atracţia sau respingerea,

manifestarea „pro” sau „contra” ordinii politice, egalităţii sociale sau

altor fenomene politice. Intensitatea corespunde valorizării sau devalorizării

obiectelor politice într-o măsură mai mare sau mai mică.

Aceste două caracteristici sunt corelate: indivizii care au atitudini extreme

au, în acelaşi timp, şi atitudini intense.

Aflat în raport de complementaritate cu atitudinea, comportamentul

este considerat un „traducător” de atitudini, o atitudine explicită.

Corelat cu interesele, ca motivaţie a sa, şi cu scopurile, ca modele

mentale ce-l prefigurează şi orientează anticipat, comportamentul

politic este o reacţie de răspuns al individului sau grupului social la

situaţiile, evenimentele, fenomenele politice. În societate, individul se

raportează la un anumit status şi joacă un anumit rol. Comportamentul

este acela care asigură intrarea persoanei în rol şi satisfacerea cerinţelor

statusului.

e) Funcţiile culturii politice

Cultura politică este un element al stabilităţii sistemului politic,

al ordinii politice, este rezervorul de susţineri şi resurse al acestora.

Rolul culturii politice se realizează prin funcţiile sale: comunicaţională,

axiologică şi normativă.

Prin funcţia comunicaţională, cultura politică transmite actorilor

sociali informaţii cu privire la sistemul politic, valori şi norme politice,

criterii de apreciere a acţiunilor.

Prin funcţia axiologică se realizează aprecierea, valorizarea fenomenelor

politice. Rezultatele acţiunilor politice sunt material de construcţie

pentru cultura politică.

Ca orice cultură, cultura politică tinde spre consens, spre constituirea

unui acord între membrii societăţii asupra valorilor, credinţelor

şi deprinderilor de viaţă existente. Normativitatea obiectivă în componentele

organizatorice, simbolice ale culturii politice contribuie la integrarea

socială a individului.

2. Socializarea culturii politice. Aculturaţia

a) Conceptele de socializare şi aculturaţie politică

Politologii sunt preocupaţi şi de procesul prin care indivizii şi

grupurile sociale preiau selectiv şi asimilează cultura politică, acceptă

94

şi interiorizează normele şi valorile politice, rolurile şi modelele de

comportament politic. M. Duverger propune termenul de „socializare

a copiilor” şi cel de „aculturaţie a adulţilor”. Socializarea politică începe

în copilărie şi continuă întreaga viaţă.

Socializarea politică a copiilor este procesul prin care se întipăresc

în mintea acestora cunoştinţe, valori, norme, atitudini, convingeri

cu privire la sistemul politic, putere, autoritate, legitimitate politică.

Aculturaţia adulţilor este atât un proces dinamic de desocializare

şi resocializare, de renunţare la vechile norme, valori şi roluri politice

şi însuşire a altora noi, cât şi un proces de menţinere a schemei de

legitimitate existentă, a codurilor operaţionale, a atitudinilor anterioare.

Se poate întâmpla ca noile elemente cognitive, afective, evaluative şi

atitudinale să intre în conflict cu cele vechi, iar socializarea să dureze

o perioadă mai îndelungată.

b) Formarea atitudinilor politice

Formarea atitudinilor politice trebuie analizată în termenii aculturaţiei,

ai raportului dintre cultura politică şi personalitate. Personalitatea

de bază este configuraţia psihologică particulară, proprie membrilor

unei societăţi şi manifestată printr-un anumit stil de viaţă, pe

care indivizii îşi brodează variantele lor singulare. „Personalitatea de

bază este creaţia instituţiilor primare (norme familiale de educaţie) şi

sursa instituţiilor secundare (sisteme de valori şi ideologii politice, juridice,

morale) în care ea se proiectează în fiecare moment” (A. Lancelot).

În interiorul unei societăţi pot exista mai multe personalităţi de bază,

ca reflex al prezenţei subculturilor politice, regionale sau sociale.

c) Agenţii socializării politice

Familia este primul agent al socializării pe care îl întâlneşte individul.

Influenţele latente şi manifeste care prevalează în cursul primilor

ani de existenţă au un efect puternic şi durabil, contribuind la formarea

atitudinilor faţă de autoritate.

Partidele politice realizează socializarea politicii fie prin întărirea

culturii politice existente, asigurând, astfel, continuarea funcţionării

sistemului politic, fie prin iniţierea unor modificări importante

ale schemelor culturii politice existente.

Contactele directe cu sistemul politic, cu anumite elite politice sunt

o puternică forţă de modelare a reacţiilor individului faţă de politic.

Procesul socializării sau aculturaţiei politice nu înseamnă uniformizarea

individului, ci dezvoltarea capacităţii acestuia de a înţelege

politicul şi de a-şi forma propriile criterii de apreciere a activităţii

politice.

95

XII. INTERESELE NAŢIONALE

În pofida apariţiei a numeroşi actori noi şi puternici pe scena

internaţională, se poate aprecia că statul naţional continuă să fie încă

cel mai important „jucător” în arena mondială. Statele reprezintă încă

elementul fundamental al sistemului internaţional actual. Studierea

relaţiilor internaţionale necesită, în mod firesc, descifrarea intereselor

naţionale ale statelor.

1. Definirea intereselor naţionale

Sintagma interes naţional îşi are originea cu mult în urmă şi este

asociată cu apariţia statului naţional în secolele XVII-XVIII. Giovani

Botero, la 1589, pare a fi fost primul care a folosit acest concept.

Termenul este greu de surprins într-o definiţie unanim acceptată,

ca orice concept utilizat politic. Elementul central pentru definire îl

constituie ideea de interes. Interesele reprezintă orientări selective,

relativ stabile şi active spre anumite domenii de activităţi. Ele presupun

organizare, constanţă şi eficienţă, în structura lor intrând elemente

cognitive, afective şi volitive.

Hans Morgenthau afirma că ceea ce numim, în general, interes

naţional e format dintr-un „sâmbure tare”, prezent în orice împrejurare

şi un „înveliş” format din elemente variabile ce se modifică în

funcţie de împrejurările istorice. La rândul său, James Rosenau înţelege

prin interes naţional „tot ceea ce este mai bun” pentru o societate

naţională.

Conform strategiei de securitate naţională a României, interesele

naţionale sunt definite ca acele stări şi procese bazate pe valorile asumate

şi promovate de societatea românească prin care se asigură prosperitatea,

protecţia şi securitatea membrilor ei, stabilitatea şi continuitatea

statului.

2. Clasificarea intereselor naţionale