Organizaţii europene şi euroatlantice prof univ dr. Andrei popescu obiective

PARTIDELE POLITICE

Existenţa partidelor politice, partidismul, ca fenomen politic,

reprezintă un element esenţial al unei vieţi democratice. Între partidism

şi democraţie există o relaţie directă biunivocă, în sensul că demo-

65

craţia începe să se manifeste cu adevărat o dată cu apariţia şi dezvoltarea

partidelor ca instituţii politice, acestea putând să desfăşoare o

activitate sistemică şi de amploare numai într-un climat democratic

autentic.

Pentru înţelegerea clară a partidismului ca fenomen politic, o

mare importanţă o are conceptul de partid politic. Încercările de

definire a partidelor politice au în vedere existenţa lor ca sisteme

grupale, care concentrează mase de indivizi polarizaţi prin interese

comune şi factori ideatici comuni, a căror rezultantă este o cauză

politică unitară raportată la puterea de stat existentă, la regimul politic

din cadrul comunitar dat.

Dificultatea elaborării conceptului de „partid” constă, în mare

măsură, în faptul că există o varietate de partide cu o diversitate de

programe şi orientări, care susţin că principalul lor scop îl constituie

servirea intereselor poporului, ale democraţiei, libertăţii. Înseşi

denumirile diferitelor partide sugerează că ele sunt în slujba poporului.

Există, de pildă, partide care implică în denumirile lor termeni ca:

democrat, naţional, muncitoresc, ţărănesc, popular, republican, al

dreptăţii sociale etc. La acestea se adaugă faptul că, în unele situaţii,

între programele partidelor şi modul cum sunt transpuse ele în practică

există serioase discrepanţe. Experienţa istorică a dovedit că multe

partide, afirmând ca ţel slujirea poporului, au dus, practic, o politică

antipopulară, în contradicţie cu interesele fundamentale ale cetăţenilor.

În literatura de specialitate au existat şi există preocupări permanente

pentru definirea conceptului de „partid politic”, preocupări care

au condus la conturarea unei definiţii cuprinzând trăsăturile esenţiale

ale partidului.

Prin partid politic se înţelege, deci, o grupare de oameni constituită

pe baza liberului consimţământ, care acţionează pragmatic,

conştient şi organizat pentru servirea intereselor unor clase, grupuri

sociale, comunităţi umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea şi

menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii societăţii,

în conformitate cu idealurile proclamate în platforma program.

Din definiţie rezultă o serie de trăsături specifice partidului şi

care îl deosebesc de alte instituţii politice:

– caracterul conştient pronunţat, deoarece partidul se constituie

prin liberul consimţământ al cetăţenilor care aderă la o concepţie, la

un program, la o ideologie. Un partid uneşte deci oameni care împărtăşesc

acelaşi crez politic, doritori să-l slujească şi capabili s-o facă;

66

– caracter organizat, partidul structurându-se în forme organizatorice

pe verticală şi orizontală, locale şi centrale, iar membrii partidului

supunându-se unor rigori şi discipline specifice partidului respectiv;

– caracterul de grupare socială – uneori declarat – în sensul că

partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale;

– caracter istoric, partidele apărând o dată cu organizarea politică

a societăţii şi evoluând împreună cu aceasta.

Rolul partidelor în organizarea şi conducerea democratică a

societăţii se manifestă prin anumite funcţii, precum:

– potenţarea procesului de conştientizare privind interesele fundamentale

ale unor grupuri tot mai largi de cetăţeni şi atragerea acestora

spre o activitate politică conştientă. Această funcţie se realizează

prin programele şi platformele partidelor, care înscriu afirmarea unor

idealuri de libertate şi progres, pe care le vor propaga în rândurile maselor;

– organizarea cetăţenilor pe temeiul unor principii şi reguli care

asigură desfăşurarea unei acţiuni conştiente, dirijate spre un anumit

scop. Cetăţenii pot fi grupaţi atât în partide şi alte formaţiuni politice,

acţionând pe baza platformelor-program ale acestora, cât şi în

organizaţii profesionale de tip sindical;

– formarea şi pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului

calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când

partidul ajunge să preia puterea politică în stat;

– asigurarea guvernării, în perioada exercitării puterii politice în

stat, prin elaborarea unor programe, norme şi orientări de dezvoltare,

în concordanţă cu interesele ţării respective, pe plan atât intern, cât şi

extern.

Cu toate că partidele politice îşi au originea în Antichitate, ele

nu au avut aceeaşi pondere şi semnificaţie în toate orânduirile sociale.

În prezent, majoritatea politologilor se situează pe poziţia unei delimitări

nete între partidele care s-au manifestat în viaţa social-politică a

orânduirilor sclavagistă şi feudală şi cele a căror existenţă este legată

de dezvoltarea societăţii moderne.

Ca răspuns la relaţiile dintre partide în epoca modernă a pluralismului

pluripartidist, în societate apare ceea ce M. Duverger a numit

un sistem de partide. Există, deci, în orice societate, un sistem de

corelaţii sociale în interiorul cărora se plasează partidul sau partidele

politice. În orice comunitate se fixează un grup de raporturi relativ

stabile, numit sistem de partide, exprimat prin relaţiile dintre: numărul

de partide, dimensiunile lor, sistemele de alianţe ale partidelor exis-

67

tente, strategiile lor politice (sau tacticile de acţiune), plasamentul lor

geografic (ca arie de influenţă şi de distribuţie politică în spaţiul

comunitar), tradiţiile, comportamentele politice specifice etc.

Pe lângă această clasificare poate fi citată (J. La Palombara, M.

Weiner) cea care împarte sistemele de partide în două categorii: sisteme

competitive şi sisteme noncompetitive. Se poate spune că această

clasificare pune, subiacent, o întrebare capitală pentru viaţa politică:

există concurenţă pe piaţa politică a partidelor?

Astfel, sistemele multipartizane (multipartidiste) sunt de două

categorii: multipartidism integral şi multipartidism temperat. Cele

bipartizane, de asemenea, se împart în bipartidiste imperfecte şi bipartidiste

perfecte. Iar cele cu partid dominant se disociază în sisteme cu

partid dominant şi sisteme cu partid ultradominant.

M. Duverger, referindu-se la regimurile electorale, menţiona, ca

într-un fel de lege sociologică, că: 1) regimurile de reprezentare proporţională

tind spre multipartidism; 2) scrutinul majoritar în două tururi

duce la un multipartidism temperat; 3) scrutinul majoritar cu un

singur tur duce spre bipartidism.

Partidele sunt organisme sănătoase, puternice, numai dacă înţeleg

profund dinamica politică actuală, mai ales particularităţile instituţiilor

politice, funcţionalitatea lor contemporană. Dacă nu acţionează

corect mecanismul adaptiv al acestora, dacă ele însele nu-şi aduc la zi

condiţia, se trăieşte într-o iluzie (şi doctrinară), sau se împing lucrurile

spre un colaps instituţional, sau spre inadaptări funciare.

Şi azi, ca şi în trecut, partidele se disting după criteriul, mai ales,

clasial sau grupal; stânga, dreapta şi centru. Partidele şi sistemele de

alianţe sunt de centru, centru-dreapta sau centru-stânga. Există această

tendinţă, exprimată voluntar de partide, a unei plasări speciale într-un

spectru mai larg, mai cuprinzător. O asemenea tactică nu ţine numai

de strategia formării coaliţiilor majoritare în parlament sau pentru

dobândirea puterii. Ea are, şi nu în subsidiar, o anumită relevanţă şi

din punct de vedere al conceperii partidelor în spaţiul mai puţin rigid

al structurilor grupale ale societăţilor contemporane, sau ale noilor

condiţii de status social. Partidele reflectă prin această opţiune centrudreapta-

stânga, mai ales prin cuplul centru-dreapta sau centru-stânga,

situaţia socială specifică a momentului, structura socială complexă

actuală.

Familiile de partide ar putea fi clasificate astfel: cele ale grupurilor

avute (în trecut, ale burgheziei), cu un spectru distribuit de la

68

centru la dreapta, şi partidele categoriilor neprivilegiate (numite în

trecut muncitoreşti sau ţărăneşti), cu o orientare de la centru spre

stânga. La rândul lor, partidele grupurilor neavute pot fi categorisite ca

partide comuniste, pe de o parte, şi partide socialiste şi social-democratice,

pe de alta.

O altă mare familie contemporană este cea a partidelor clericale.

Unele sunt partide de guvernământ (mai ales în coaliţii), puternice,

reprezentative, active.

Există astăzi, în peisajul viu al lumii partidelor, şi partidele

naţionale. Unite în jurul ideii şi spiritului naţional, aceste partide se

orientează în întreg spectrul doctrinar, dreapta, stânga şi centru,

formând „fronturi” sau uniuni naţionale. O altă familie, opusă acestora

din urmă, este cea a partidelor autonomiste, regionaliste sau federaliste,

etnice, contrare statului naţional-unitar, cu o filosofie politică

promotoare a separaţiei sau rupturii statale, sau de-a dreptul iredentistă.

Un alt grup de partide ar putea fi cel al protopartidelor europeniste.

Ele se exprimă mai mult doctrinar sau prin grupuri din interiorul

unor partide care militează pentru integrarea europeană. Alăturate

acestora sunt şi astăzi partide transnaţionale.

Am mai putea menţiona şi o altă familie, fără o bază socială

importantă: partidele care mai păstrează vie ideologia grupurilor fermierilor

(în special, în ţările nordice).

Toate aceste familii de partide (la care le adăugăm pe cele ecologiste)

au o tendinţă comună – aceea a unificării lor la scară euro-peană

sau universală. Se favorizează astfel nu numai un schimb politic

doctrinar, ci şi unul strategic-tactic, o creştere generală a eficienţei

activităţii partinice, un sprijin pentru împrejurări speciale sau pentru

punerea în practică a unor obiective ce ţin de anumite oportunităţi sau

de tendinţe de ordin general ale evoluţiei sociale. „Internaţionalele”

sunt şi azi active. Nu în spiritul secolului XIX sau al primei jumătăţi a

secolului XX. Interesant este că acestea au migrat din zona partidelor

muncitoreşti către tot spectrul doctrinar.

VI. GRUPURILE DE PRESIUNE.

DEFINIŢIE, CARACTERISTICI, TIPURI

Grupurile de presiune reprezintă unul din fenomenele cele mai

interesante ale societăţii politice contemporane. Ele sunt, mai ales,

instituţii politice ale actualităţii, deşi presiune politică, privită ca tip de

69

acţiune politică specifică, s-a făcut încă din ANTICHITATE; sau, cum

scria J. Meynaud, activitatea de presiune este o activitate universală.

Studiul teoretic al acestor grupuri este însă de dată recentă. El

apare, normal, în clipa în care fenomenul politic al presiunii capătă nu

numai o pondere semnificativă în viaţa socială, când devine evidenţiabil

ca adevărată instituţie care desfăşoară o activitate politică organizată,

vizibilă, eficace. Fenomenul se petrece la începutul secolului

XX şi îşi găseşte imediat corespondenţa conceptuală şi lingvistică în

lucrări de specialitate sau în formulări gazetăreşti, unde, de altfel, face

o carieră deosebită. De atunci încoace, fenomenul şi conceptul au

dobândit, treptat, o arie de influenţă tot mai mare.

Aceasta nu înseamnă că, din punct de vedere conceptual,

lucrurile ar fi definite clar. Dimpotrivă, atât ca fenomen, cât şi teoretic,

conceptul este destul de dificil de reprezentat. Evoluţia societăţii moderne,

până în faza celei actuale, a pus în faţa practicii politice grupuri

de o asemenea natură, tot mai numeroase şi mai variate. Această

continuă difuziune provoacă nu numai analize suplimentare, ci şi

dificultatea de a le înţelege. Avem de-a face, de exemplu, în această

structură în extensie, cu sindicate muncitoreşti sau patronale, mişcări

feministe, organizaţii ale marilor investitori, diverse asociaţii pentru

iniţiative sociale, organizaţii ale fermierilor, mişcări de protecţie a

mediului ambiant, grupuri religioase, mişcări ale tineretului, diverse

asociaţii ale intelectualilor, grupuri pentru protecţia familiei sau

planificare familială, diverse asociaţii de caritate sau pentru eradicarea

sărăciei, alte componente ale societăţii civile etc., toate putând acţiona

şi ca grupuri de presiune.

Într-un asemenea spectru de preocupări, cu finalităţi atât de

variate, se înţelege că travaliul definirii grupului de presiune devine

laborios. Există destule tentative de a defini grupurile de presiune.

Distincţia primară se face între grupul de presiune şi cel de interes. Se

poate considera că grupul de presiune este subinclus în cel de interes.

Astfel, grupul de interes este un ansamblu de indivizi, care, în virtutea

unor interese comune (materiale, morale, profesionale etc.), se organizează

într-un anumit grad cu scopul de a reprezenta, apăra şi promova

aceste interese în viaţa politică, economică, socială şi culturală.

Grupul de presiune este „grupul cu un grad relativ de organizare,

desigur neoficială, care urmăreşte influenţarea directă sau indirectă a

activităţii parlamentare şi guvernamentale în direcţia propriilor sale

interese”.

70

Există şi alte încercări de definire a unor asemenea grupuri de o

condiţie politică specială. Astfel, grupul de presiune este un „grup

social determinat cu un grad variabil de formalitate, care caută să

promoveze şi/sau să apere interesele specifice ale membrilor săi prin

exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau administraţiei”.

Într-un alt caz, conceptul se prezintă astfel: „Un grup de presiune

se poate defini ca o organizaţie constituită pentru apărarea intereselor

şi exercitarea unei presiuni asupra puterii publice cu scopul de

a obţine de la aceasta decizii conforme intereselor lor”.

Conceptual, grupul de presiune poate fi reprezentat prin reunirea

a cel puţin trei elemente: 1) organizarea; 2) apărarea (protecţia) sau

promovarea unor interese; 3) exercitarea unei presiuni (politice în chip

iminent, supusă deci unor finalităţi speciale).

Conceptul de grup de presiune cuprinde, firesc, şi alte reprezentări.

Definiţia angajează şi alte elemente. Astfel, se consideră că

pot fi evidenţiate, ca trăsături esenţiale ale grupurilor de presiune, trei

elemente majore: 1) caracterul asociativ (adeziunea la un grup şi minima

organizare presupusă de asociere); 2) caracterul promoţional (urmărirea

unui anume scop); 3) caracterul politic (deşi grupul nu are, în

sine, caracter politic, totuşi acţiunea sa are şi obiective politice). Distincţia

oferită aici, faţă de alte definiţii, ar putea fi legată de această

finalitate politică expresă. Nu interesează deci, în prim plan, obiectivele

de ordin general, ci mai ales cele cu o încărcătură politică evidentă.

Grupurile de presiune de o asemenea natură se orientează categoric

spre finalităţi care modelează sau influenţează acţiunea politică a

puterii.

J. Meynaud aduce şi el în discuţia conceptului trei elemente, de

asemenea, considerate definitorii: 1) legăturile stabile în interrelaţiile

dintre membrii care aparţin grupului; 2) sentimentul apartenenţei la

colectivitatea (grupul) respectivă; 3) comunitatea de ţel, organizată,

care dă eficienţă în acţiune.

Dar credem că, din punct de vedere conceptual, cel mai important

pas lămuritor privind grupurile de presiune poate fi realizat atunci

când acestea sunt comparate direct cu grupul politic al partidului.

Punerea lor în paralel dă o imagine şi mai clară asupra subiectului în

discuţie. În această distincţie se impune sublinierea că, spre deosebire

de partide, în disputa politică pentru influenţarea puterii şi a opţiunilor,

grupurile de presiune nu numesc candidaţi.

O altă distincţie este dată de faptul că aceste grupuri nu sunt

preocupate de opiniile elaborate de partide. Interesele lor au un alt loc

71

de geneză. Acesta se află în acţiunea împotriva sau pentru protejarea

unor proiecte particulare.

Există şi un alt element demn de luat în consideraţie în această

separaţie, utilă totuşi, dintre partide şi grupurile politice pe care le

analizăm, şi anume faptul că ele nu participă direct la cucerirea şi

exercitarea puterii, ci rămân într-o zonă de umbră, oricum exterioară

anturajului puterii.

Ar mai putea fi considerat ca element de distincţie între partide

şi grupurile de presiune şi faptul că ultimele pot desfăşura şi o

activitate clandestină.

S-ar cuveni să mai adăugăm şi alte deosebiri pe care le putem

considera ca semnificative. Prin numărul lor, prin caracterul lor special,

prin varietatea direcţiilor de acţiune, prin aria largă a opţiunilor,

prin caracterul lor efemer etc., grupurile de presiune creează o imagine

extrem de compozită a peisajului politic. Ele îşi difuzează eforturile şi

îşi dispersează efectele, aşa încât de multe ori puterea nu receptează

un impact puternic, hotărâtor, demolator. Puterea poate, dacă este

abilă, să manevreze într-un astfel de spaţiu prolix, prezervându-se în

faţa unei ofensive destrămate, să conserve un anumit echilibru sieşi

favorabil.

Distincţia faţă de partide mai poate fi susţinută şi prin faptul că

activitatea grupurilor de presiune este doar ocazională, nu permanentă.

Nefiind originate în trunchiuri ideologice, cum sunt cele care

orientează şi modelează activitatea partidelor, grupurile de presiune au

alt tip de tactică politică.

O problemă de interes în această chestiune este cea a tipurilor

grupurilor de presiune. R. Schwartzemberg fixa două mari categorii de

astfel de grupuri: grupuri de interes, înţelese ca grupuri de presiune

specifice, profesionale, şi grupuri de idei.

Grupurile de presiune ar mai putea fi considerate şi din alte

perspective. Toate grupurile menţionate până acum sunt grupuri de

presiune privată. În afara lor există şi grupuri care ar putea fi numite

grupuri publice.

S-ar mai putea distinge între grupurile de presiune şi o altă clasificare:

grupuri de cadre, pe de o parte, iar pe de alta, grupuri de masă.

Funcţiile grupurilor de presiune sunt orientate de finalităţile lor,

de calitatea activităţii puterii, de tipul de regim politic, de condiţiile

democraţiei etc. Cele mai importante ar fi următoarele: de articulare a

intereselor, de revendicare (manifestă) şi de integrare (latentă).

72

Grupurile de presiune acţionează în direcţii variate: a) asupra

puterii (a tuturor componentelor sale); b) asupra partidelor; c) asupra

opiniei publice.

Ar mai trebui menţionat şi faptul că, în ciuda unei creşteri generale

semnificative a rolului grupurilor de presiune, poziţia acestora nu

se distribuie egal în diversele ţări ale lumii de azi. Există astfel

diferenţe, în ce priveşte capacitatea acestor grupuri, între SUA, Italia

sau Germania, unde ponderea acestui gen de presiune este mai mare

(are şi alte tradiţii), şi în ţări ca Franţa sau Anglia, unde influenţa lor

este mult diminuată.

Există şi un exemplu clasic al grupurilor de presiune, cele

acceptate (integrate în sistem) şi oficializate, cel al lobbysmului politic

din SUA.

Ca o observaţie finală putem semnala deci că ponderea, calitatea

şi eficienţa acestor grupuri diferă de la o societate la alta, de la un

sistem politic la altul, de la un regim politic la altul. Existenţa lor însă

nu poate fi contestată. Dimpotrivă, prezenţa lor este tot mai vizibilă,

mai palpabilă. Ele au devenit organisme deja instituţionalizate, sunt

parte a sistemului politic, influenţează, direct sau indirect, deciziile

majore ale puterii chiar dacă nu dintr-o perspectivă structurală. Pe plan

intern sau internaţional, aceste grupuri de presiune intervin în viaţa

politică printr-o tot mai evidentă prezenţă; compun, într-un fel, prin

activitatea lor, regulile jocului uneori, în cazuri speciale, pot modela

chiar fundamental viaţa politică. Acomodarea cu aceste grupuri de

presiune, în sistemul politic, este inevitabilă.

VII. DEMOCRAŢIA

Democraţia – termen de origine greacă, provenind de la demos

„popor” şi kratos – „putere” – înseamnă puterea poporului şi datează

din Antichitate, când au existat şi primele forme democratice de

organizare, ceea ce a făcut pe mulţi politologi să definească democraţia

ca formă de organizare politică a societăţii în care conduce

poporul. Astfel de definiţii le întâlnim curent şi în literatura actuală

din ţara noastră.

O definiţie a democraţiei, pe care o considerăm mai apropiată de

realitate, ar fi următoarea: democraţia este o formă de organizare şi

conducere politică a societăţii prin consultarea cetăţenilor, ţinând cont

de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.

73

Ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia

presupune două părţi: conducători şi conduşi, prin consens între

cele două părţi.

O întreagă experienţă istorică evidenţiază faptul potrivit căruia

democraţia, conducătorii, deţinătorii puterii politice, indiferent de

apartenenţa lor de grup social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii

poporului.

Este evident că poporul (sau majoritatea sa) nu poate exercita

puterea direct şi nemijlocit în statele moderne ale căror dimensiuni şi

forme de organizare politică presupun o anume „profesionalizare” a

politicii. Ca atare, democraţia modernă se bazează pe o delegare a

puterii şi conducerii de la majoritate la o minoritate profesională de

politicieni: „poporul” transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă)

unor politicieni profesionişti, aleşi prin vot pe termen limitat

(perioada unui mandat). Aceşti politicieni pot fi consideraţi drept

„reprezentanţi” ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea „democraţie

reprezentativă”. Cum organul suprem de conducere în stat este

cel care grupează politicienii aleşi să alcătuiască legislativul (Parlament,

Adunare Naţională, Congres) – căci „nu poate exista decât o

singură putere supremă, cea legislativă, şi căreia toate celelalte îi sunt

şi trebuie să îi fie subordonate” (John Locke). Astfel, democraţia reprezentativă

primeşte adesea şi numele de „democraţie parlamentară”.

În gândirea şi practica politică modernă nu a lipsit nici idealul

unei democraţii nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să participe

direct la luarea deciziilor politice – o asemenea democraţie poartă

numele de democraţie directă. Forma cea mai obişnuită de democraţie

directă este referendumul, procedura politică prin care toţi cetăţenii se

pronunţă prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare, de

larg interes.

Pentru a evita acumularea excesivă de putere discreţionară în

mâna celor aleşi (chiar dacă ei sunt consideraţi „reprezentanţii” poporului),

politica modernă a consacrat principiile limitării constituţionale a puterii;

separaţiei şi controlului reciproc al puterilor: legislativă, executivă şi

judecătorească; obligaţiei puterii de a respecta drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti.

Ultimul dintre aceste principii trebuie să servească nu numai ca

restricţie împotriva exceselor puterii, ci şi ca restricţie împotriva „tiraniei

majorităţii”. Democraţia modernă admite principiul majorităţii

(majoritatea decide, iar minoritatea trebuie să se supună), dar pentru

74

prevenirea abuzurilor pe care majoritatea le-ar putea comite împotriva

minorităţii (şi care ar duce la o „tiranie a majorităţii”), ea consacră şi

principiul respectării obligatorii a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

ale celor ce alcătuiesc minoritatea: chiar având în spate voinţa majorităţii,

puterea (şi majoritatea) nu are voie să constrângă minoritatea în

sensul încălcării acestor drepturi şi libertăţi.

În interpretarea lui Robert Dahl, democraţia presupune: 1) libertatea

de a crea şi adera la organizaţii, 2) libertatea de expresie, 3) dreptul

de vot, 4) dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijinul

politic al cetăţenilor, 5) existenţa unor surse alternative de informare,

6) eligibilitatea pentru funcţii publice, 7) alegeri libere şi corecte şi

8) instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de

votul popular şi de alte forme de exprimare a preferinţelor.

Multe alte condiţii pot fi adăugate aici: libertatea de contestare

(de protest), pluralismul, dispersarea şi limitarea puterii, participarea

politică activă şi sistematică a cetăţenilor, diversitatea ofertei politice

(a programelor sau agendelor politice concurente, reprezentate efectiv

pe eşichierul politic, care conduce la existenţa unei reale diversităţi de

opţiune), efectivitatea controlului exercitat asupra puterii de la toate

nivelurile, respectarea legalităţii etc. Este limpede că toate aceste

elemente constituie ingrediente necesare vieţii omului modern şi, deci,

că democraţia – chiar imperfectă sau minimală – nu poate fi desconsiderată

sau abandonată. Calitatea vieţii individului depinde totuşi

în mod decisiv de ea şi, atunci când democraţia nu este deplină, de

gradele de democratizare (proporţiile în care mecanismele democratice

de diverse tipuri funcţionează). Chiar recunoscând că democraţia

deplină este mai curând un ideal decât un mecanism efectiv,

real, majoritatea oamenilor moderni vor insista, totuşi, pentru a

dispune de cât mai multă democraţie, pentru dezvoltarea de proceduri

democratice (fie şi imperfecte) în cât mai multe zone sociale, refuzând

să se resemneze cu ideea că democraţia autentică nu este practicabilă.

Problema fundamentală a democraţiei moderne este problema

autenticităţii. Mulţi autori au semnalat că democraţia se transformă

adesea, în practică, într-o falsă democraţie sau într-o democraţie pur

formală: procedurile democratice (electorale, de participare la conducere,

de control asupra puterii etc.) se transformă în simple „forme

fără fond”, în „ritualuri” sau „spectacole” politice care nu afectează şi

nu dirijează efectiv desfăşurarea conducerii societăţii, care nu reuşesc

să îmbunătăţească performanţele politicienilor, să elimine anomaliile

şi abuzurile etc.

75

Forme de organizare democratică a societăţii au existat din cele

mai vechi timpuri, strâns legate de primele comunităţi umane, ceea ce

ne poate conduce la ideea că democraţia a fost şi este un factor care a

însoţit progresul social.

Democraţia însă, ca formă de organizare şi conducere politică a

societăţii, o întâlnim în orânduirea sclavagistă, strâns legată de apariţia

statului, ca principal instrument politic de organizare şi conducere a

societăţii. Formele clasice de exprimare a democraţiei în perioada

respectivă au constat în elaborarea unei legislaţii care prevedea anumite

drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, încercarea de a situa dreptul la

baza organizării statale, crearea unui mecanism care să asigure alegerea

liberă a unor organisme ale puterii de stat sau a unor conducători la

nivelul puterii de stat centrale şi locale, cu extindere chiar şi în armată.

Sunt cunoscute în acest sens formele democratice de organizare a

Greciei şi Romei antice.

În perioada feudală, deşi raporturile de proprietate şi sociale se

schimbă, feudalul exercitând drepturi parţiale asupra iobagului, organizarea

democratică a societăţii marchează un mare regres faţă de

Antichitate, ceea ce se va răsfrânge în sfera întregii vieţi economice,

sociale, politice şi spirituale. Regimurile absolutiste se constituie într-o

caracteristică a organizării şi conducerii politico-sociale, omenirea

intrând într-un con de umbră pe coordonata devenirii sale, din care va

ieşi cu mare dificultate. Puterea absolută a monarhului emana, în concepţiile

politice de atunci, de la Dumnezeu, iar demosul era complet

ignorat. Cu toate acestea, şi în feudalism se întâlnesc forme de organizare

democratică la nivel de localităţi şi anumite comunităţi. De

pildă, în anumite oraşe, şi în cadrul unor unităţi meşteşugăreşti au

apărut forme de organizare democratică; acestea se vor dezvolta mai

târziu, în perioada Renaşterii şi a trecerii spre capitalism, în adevărate

centre de cultură şi civilizaţie, ce vor genera „starea a treia” ca forţă

motrice a revoluţiilor burgheze.

În perioada de trecere de la feudalism la capitalism şi mai

departe, în condiţiile capitalismului, se realizează un mare progres şi

pe calea organizării democratice a societăţii, progres ce nu a fost încă

egalat de alte perioade de dezvoltare socială.

Acest progres pe calea statornicirii unui sistem democratic a fost

generat de înseşi caracteristicile orânduirii capitaliste, care, faţă de

orânduirile sociale anterioare, a aşezat dezvoltarea economică pe criterii

strict economice de eficienţă şi rentabilitate, de libertate a forţei

76

de muncă, impunând şi libertatea politică a individului şi a organizării

democratice a vieţii sociale. Concurenţei din domeniul economic i-au

corespuns mai multe opţiuni privind organizarea şi conducerea

socială. Acest lucru a permis o dezvoltare democratică a societăţii,

care a constituit condiţia sine-qua-non a consolidării capitalismului.

În condiţiile contemporane, conceptul de democraţie este indisolubil

legat de noţiunea de pluralism. Se consideră că nu poate exista

democraţie fără pluralism politic. Noţiunea de pluralism vine de la

latinescul pluralis – „compus” din mai multe elemente, prin urmare

semnifică o unitate în diversitate, ceea ce îşi găseşte concretizarea în

multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase etc.,

exprimând diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun

între individ şi stat şi care urmăresc să stăpânească mecanismul social.

O asemenea diversitate pe care o implică un sistem politic pluralist,

precum şi practica politică prin care se manifestă ea, asigurând ca nici

o forţă politică şi nici o categorie socială să nu poată exclude celelalte

forţe sau categorii, să nu poată sechestra societatea pentru sine, se

dovedesc a fi singurele modalităţi de dezvoltare democratică a

societăţii. La rândul său, doar o societate democratică poate garanta

afirmarea pluralismului politic.

VIII. SOCIETATE POLITICĂ – SOCIETATE CIVILĂ

Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de

bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemele organizării

şi conducerii democratice a societăţii, în special, şi funcţionării

ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi societatea

civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii

şi responsabilităţilor cetăţenilor ei.

1. Aspecte teoretice privind societatea politică