Organul cutanat

GLANDA MAMARĂ

Glanda mamară este o glandă cutanată de tip particular, de origine ectodermică, situată în regiunea toracică anterioară.

În timpul dezvoltării embriologice, glandele mamare se formează la ambele sexe. În mod normal se dezvoltă un singur grup de celule de fiecare parte, formând sânii. Hormonul lactogen placentar şi estrogenii sunt hormonii care stimulează dezvoltarea glandei mamare. Acest proces complex presupune interacţiuni complexe epitelio-mezenchimale. Se disting două faze:

• 
  Formarea mamelonului. Mamelonul este vizibil din săptămâna a 6-a, ca o aglomerare de celule epiteliale cu origine ectodermică, la nivelul liniei mamare( o linie care leagă axila de regiunea inghinală).
  
• 
  Dezvoltarea glandei mamare. Dezvoltarea sânilor are loc din mugurii epiteliali ai crestelor mamare epidermice, care proliferează sub formă de cordoane în profunzime. Se formează 15-25 cordoane mamare. Din componenta epitelială se formează parenchimul glandular, iar din componenta conjunctivă subectodermică se va constitui stroma organului.
  

Uneori apare polimastia, adică prezenţa mai multor glande mamare, care se vor dezvolta pe linia mamară. Polimastia este determinată de cauze genetice şi apare la 1% din populaţia feminină. La bărbaţi apare cu frevenţă mai redusă. Amastia este termenul care defineşte lipsa sânilor. Atelia reprezintă absenţa mamelonului. În această situaţie, canalele galactofore se deschid într-o mică depresiune situată în centrul areolei mamare.

La bărbat, sânii sunt organe rudimentare. Sistemul ductal în acest caz involuează ca urmare a acţiunii testosteronului.

La femeie, glandele mamare au o structură complexă, hormonodependentă. În copilărie, glandele mamare sunt formate din ţesut conjunctiv dens acelular, având componenta epitelială reprezentată de porţiunea iniţială a canalelor galactofore juxtamamelonare şi rare cordoane epiteliale. Sânii se dezvoltă la pubertate sub influenţa hormonilor estrogeni. Ulterior, suferă modificări ciclice corelate cu ciclul ovarian şi uterin. Glandele mamare îşi definitivează structura în timpul sarcinii şi devin funcţionale doar în timpul lactaţiei. Lactaţia este un proces complex, iniţiat de prolactină, hormon secretat de hipofiză. Eliminarea laptelui se realizează sub controlul oxitocinei, hormon stocat la nivelul neurohipofizei. La menopauză involuează, componenta glandulară fiind înlocuită cu ţesut conjunctiv.
REGIUNEA MAMARĂ
Reprezintă zona peretelui toracic anterior, ocupată de sâni. Este situată de o parte şi de alta a sternului, cu următoarele limite:

• 
  superior, coasta III
  
• 
  inferior, coastele VI, VII
  
• 
  medial, marginea sternului
  
• 
  lateral, linia axilară anterioară.
  

În profunzime, regiunea mamară se întinde până la fascia pectoralului mare. Superior, regiunea mamară se continuă fără o delimitare clară cu regiunea subclaviculară. Inferior, se constituie şanţul submamar, iar medial şanţul intermamar.

Sânii sunt organe pline, parenchimatoase, formate din capsulă, stromă şi parenchim.

Capsula este reprezentată de tegument. La acest nivel se descriu:

• 
  O porţiune periferică, cu structura tegumentului obişnuit
  
• 
  O porţiune centrală, aria mamelonară, formată din mamelon şi areola mamară.
  

Mamelonul reprezintă o proeminenţă tegumentară, pigmentată, la nivelul căreia sub epiderm, există un ţesut conjunctiv dens, bine vascularizat şi inervat, în care se găsesc canalele galactofore. Paralel cu axul lung al canalelor galactofore se găsesc fibre musculare netede.

Areola mamară are o lăţime de 1-2 cm. Este un tegument pigmentat, cu suprafaţa neregulată datorită prezenţei tiberculilor Montgomery. Sunt prezente anexe tegumentare, reprezentate de glande sebacee şi sudoripare.

În dermul ariei mamelonare( mamelon şi areolă mamară) se găsesc fibre musculare netede, cu dispoziţie circulară şi radiară, care formează muşchiul areolo- mamelonar.

Sub tegument se găseşte un strat de ţesut adipos alb- galben. Acesta este bine reprezentat la periferie, iar în zona corespunzătoare areolei mamelonare se reduce la o lamă subţire. Sub mamelon nu există ţesut adipos. Ţesutul adipos este compartimentat în lobuli prin septe conjunctivo- vasculare.

Sub ţesutul adipos se află glanda mamară propriu-zisă. Între aceasta şi fascia pectoralului mare se interpune un alt strat de ţesut adipos alb- galben, mai subţire.

Datorită particularităţilor structurale şi funcţionale, structura histologică a glandei mamare diferă în funcţie de vârstă şi stare funcţională

STRUCTURA HISTOLOGICĂ A GLANDEI MAMARE ÎN REPAUS
Glandele mamare sunt constituite din stromă şi parenchim. La nivelul fiecărei glande mamare există 15- 25 lobi, separaţi prin septe conjunctive, ce conţin ţesut adipos. Fiecare lob conţine elemente de

• 
  Parenchim, reprezentat de o glandă tubulo- acinoasă( alveolară) ramificată, a cărei porţiune secretorie, în repaus lipseşte, existând numai porţiunea excretorie
  
• 
  Stromă, formată din ţesut conjunctiv.
  

Parenchimul este reprezentat de un sistem canalicular format de trei tipuri de canale excretoare

• 
  Canalele galactofore
  
  • 
    Sunt cele mai mari
    
  • 
    Sunt situate la nivelul mamelonului. Se deschid la suprafaţa mamelonului prin porii galactofori. La bază prezintă o mică dilatare numită sinus galactofor.
    
  • 
    Sunt delimitate de o teacă de natură conjunctivo-elastică şi tapetate de epiteliu stratificat cubo-cilindric, care la nivelul orificiului de deschidere la suprafaţa mamelonului se transformă în epiteliu stratificat pavimentos, iniţial nekeratinizat şi apoi keratinizat. Epiteliul se dispune pe o membrană bazală. Între membrana bazală şi celulele epiteliale se dispun celule mioepiteliale.
    
  • 
    Din ramificarea canalelor galactofore rezultă canalele interlobulare.
    
• 
  Canale interlobulare
  
  • 
    Au talie medie
    
  • 
    Sunt situate în stroma nefuncţională
    
  • 
    Au lumen festonat, tapetat de epiteliu simplu cilindric, dispus pe membrană bazală. Între membrana bazală şi celulele epiteliale se dispun celule mioepiteliale.
    
  • 
    Din ramificarea canalelor interlobulare rezultă canalele intralobulare.
    
• 
  Canalicule intralobulare
  
  • 
    Sunt cele mai mici
    
  • 
    Sunt situate în stroma funcţională
    
  • 
    Lumenul este tapetat de un epiteliu simplu cubic dispus pe membrană bazală. Între membrana bazală şi celulele epiteliale se dispun celule mioepiteliale. Aceste canale se termină în fund de sac, sub forma unor muguri celulari plini, numiţi muguri de aşteptare, care în lactaţie vor deveni alveole secretorii.
    

Stroma este reprezentată de un ţesut conjunctiv. Se disting două tipuri de stromă:

• 
  O stromă densă nefuncţională, provenită din dermul profund, situată în jurul canalelor mari şi medii, stroma interlobulară. Stroma nefuncţională este un ţesut conjunctiv dens, în care predomină fibrele colagene. În această stromă se acumulează cantităţi variabile de tesut adipos alb- galben.
  
• 
  O stromă funcţională provenită din dermul superficial, formată din ţesut conjunctiv lax, bogat în celule, situat în jurul canalelor mici, stroma pericanaliculară, respectiv intralobulară după dezvoltarea alveolelor secretorii.
  

În glanda mamară în repaus componenta stromală este mai abundentă decât componenta de parenchim. Practic, în preparatele histologice, glanda mamară în repaus este reprezentată de o cantitate mare de stromă conjunctivo- adipoasă, iar parenchimul este format numai din structuri canaliculare. În glanda mamară în repaus noţiunea de lobul mamar este arbitrat definită.
MODIFICĂRI CICLICE ALE GLANDEI MAMARE ÎN REPAUS
Glanda mamară în repaus suferă modificări ciclice în raport cu ciclul utero-ovarian.

În faza hemoragică a ciclului are loc o retractare a canaliculelor intralobulare şi descuamarea celulelor epiteliale. Stroma funcţională este abundent celulară.

În faza proliferativă canaliculele intralobulare se ramifică, cresc numeric, iar celulele epiteliale sunt voluminoase. Stroma funcţională este săracă în celule.

În faza secretorie canaliculele intralobulare continuă să se ramifice şi la capătul celor mai mici ramificaţii se schiţează alveole secretorii. Stroma funcţională se reduce şi este congestionată. Apare un discret edem al ţesutului conjunctiv.
GLANDA MAMARĂ ÎN SARCINĂ
În timpul sarcinii apar modificări la nivelul tegumentului, precum şi în raportul parenchim/ stromă.
Modificările tegumentului sunt reprezentate de:

• 
  Pigmentarea marcată a areolei mamare
  
• 
  Dilatarea evidentă a reţelei venoase superficiale
  
• 
  Dezvoltarea tuberculilor lui Montgomery
  

Modificările raportului parenchim/ stromă

În timpul sarcinii are loc dezvoltarea componentei parenchimatoase. Acest proces are loc paralel cu restrângerea componentei stromale.

Se disting două stadii:

• 
  Proliferativ, lunile I- IV
  
• 
  Secretor, lunile V- IX
  

Stadiul proliferativ

În prima parte a sarcinii, lunile I-IV, se descrie stadiul proliferativ, care se caracterizează prin ramificarea sistemului canalicular şi apariţia la capătul celor mai mici ramificaţii a unităţilor secretorii, alveolele. Alveolele secretorii au formă rotundă sau poliedrică, delimitate de epiteliu simplu cubo-cilindric dispus pe o membrană bazală. Între membrana bazală şi celulele epiteliale, din loc în loc se interpun celule mioepiteliale.

Se constituie astfel lobulul mamar, format din totalitatea alveolelor secretorii tributare unui canalicul intralobular.

Stroma se reduce pe măsură ce se dezvoltă parenchimul. Se resoarbe ţesutul adipos şi rămân numai septe conjunctive subţiri, care vor delimita lobulii.

La sfârşitul lunii a IV-a de sarcină glanda mamară are structura complet constituită.

Stadiul secretor

Între lunile IV-IX proliferarea canaliculelor diminuă. Hipertrofia glandelor este determinată de secreţia şi acumularea de colostru la nivelul alveolelor. Stadiul de activitate colostrogenă persistă şi în primele zile după naştere, apoi glanda mamară va secreta laptele propriu-zis.

GLANDA MAMARĂ ÎN LACTAŢIE
Glanda mamară devine funcţională în primele zile după naştere, odată cu elaborarea laptelui.

Lobulii secretori sunt bine conturaţi, separaţi prin septe interlobulare, formate din fascicule subţiri de fibre colagene şi de reticulină. Un lobul secretor este reprezentat de totalitatea alveolelor secretorii tributare unui canalicul intralobular. Canaliculele intralobulare se varsă în canale interlobulare şi apoi în canalul galactofor corespunzător. În glanda mamară în lactaţie, fiecare canal galactofor drenează secreţia lactată a unui lob.

Epiteliul alveolelor secretorii se modifică în raport cu ciclul secretor:

• 
  În faza de elaborare, celulele sunt înalte cilindrice cu citoplasma subnucleară bazofilă bogată în ribozomi şi reticul endoplasmatic rugos, iar supranuclear sunt numeroase mitocondrii, aparat Golgi şi lizozomi. Tot la polul apical al celulelor se găsesc vacuole lipidice şi granule proteice
  
• 
  În faza de secreţie, vacuolele lipidice se elimină prin mecanism apocrin (împreună cu citoplasma apicală), iar granulele proteice prin mecanism merocrin. Laptele matern uman conţine:
  
  • 
    proteine 1,4% ( cazeină, α lactalbumină, cantităţi mari de proteine de legare a hormonilor paratiroidieni)
    
  • 
    lipide 4% ( trigliceride şi colesterol)
    
  • 
    lactoza (sintetizată din glucoză şi galactoză) 7%
    
• 
  În faza de refacere, celulele distruse parţial prin secreţia apocrină, regenerează pe seama citoplasmei şi a nucleulu restant.
  

Stroma din jurul alveolelor secretorii este foarte redusă, conţine plasmocite, secretoare de imunoglobuline (în special IgA), care eliberate prin colostru şi lapte conferă imunitate pasivă noului născut.

Suptul copilului determină următoarele fenomene:

• 
  Stimulează receptorii tactili, se declanşează secreţia oxitocinei de către hipofiza posterioară. Acest hormon determină contracţia celulelor mioepiteliale din alveole şi canale cu apariţia reflexului de ejecţie a laptelui
  
• 
  Inhibă eliberarea factorului de stimulare a hormonului luteinizant( luteinizing hormone- releasing factor), de către hipotalamus, ceea ce determină lipsa ovulaţiei cât timp durează alăptarea.
  

Emoţii negative pot inhiba secreţia de oxitocină şi reflexul nu are loc.
REGRESIA GLANDEI MAMARE DUPĂ LACTAŢIE
După lactaţie are loc regresia glandei.

Celulele alveolelor secretorii se atrofiază, componentele celulare se autodistrug prin autofagie lizozomală şi macrofagele elimină epiteliul degenerat. Pot persista alveole dilatate, cu secreţie în lumen. Celulele mioepiteliale şi membrana bazală persistă şi vor fi reutilizate într-o nouă perioadă de sarcină.

Ţesutul conjunctivo-adipos al stromei se reface. Refacerea ţesutului conjunctiv în jurul canalelor interlobulare poate determina uneori strangularea acestora şi dilatarea segmentului terminal.
GLANDA MAMARĂ LA MENOPAUZĂ
La menopauză, glanda mamară involuează, proces caracterizat prin reducerea ambelor componente, parenchimatoasă şi stromală. Se constată modificări atrofice ale porţiunilor secretorii, ale ductelor, precum şi a ţesutului conjunctiv interlobular. Pot persista structuri canaliculare, care să reacţioneze la influenţe hormonale. In aceste situaţii apar proliferări epiteliale intraductale.
VASCULARIZAŢIA GLANDEI MAMARE
Vascularizaţia sanguină este asigurată de arterele toracice inferioară şi laterală, precum şi de arterele intercostale posterioare II- IV. Aceste artere formează o reţea în stratul celular adipos premamar. De la acest nivel se desprind ramuri arteriale, care vascularizează lobii şi lobilii. În jurul alveolelor secretorii apar ramuri capilare, care se vor uni şi vor drena în venele superficiale care formează reţeaua lui Haller. Aceste vene drenează apoi în venele axilară şi toracică internă.

Vascularizaţia limfatică este asigurată de două reţele:

• 
  Superficială, care colecteză limfa de la nivelul tegumentului
  
• 
  Profundă
  

Între cele două reţele există numeroase anastomoze.

Drenajul limfatic al sânului se realizează prin trei căi:

• 
  Calea axilară, repectiv în ganglionii situaţi la marginea inferioară a pectoralului mare, apoi în ganglionii axilari
  
• 
  Calea parasternală, urmează colectoarele limfatice parasternale care se vor vărsa în ganglionii supraclaviculari sau în trunchiul jugular. Vasele limfatice parasternale se anastomozează cu vase limfatice situate profund( intercostale şi mediastinale). Aceasta explică frecvenţametastazelor din neoplasmul mamar, la nivelul pleurelor, mediastinului, coloanei vertebrale şi la nivel bronho-pulmonar.
  
• 
  Calea transpectorală cuprinde vase care pătrund prin muşchii pectorali şi se deschid în ganglionii axilari sau supraclaviculari.
  

CORELAŢII CLINICE
Modificări patologice pot să apară la fiecare dintre componentele glandei mamare( ţesut conjunctiv, ducte sau alveole secretorii).

Neoplasmul de sân se situează pe primul loc între tumorile maligne la femei.

Modificările fibrochistice sunt cele mai frecvente tumori benigne la femeile între 20-40 ani. Au loc proliferări ale ţesutului conjunctiv stromal, asociate cu dilatări chistice ale ductelor.

Fibroadenoamele apar la femei între 20-30 ani. Reprezintă tumori benigne în structura cărora se găsesc atât componenta epitelială, cât şi cea conjunctivă.

Ginecomastia, creşterea sânilor la bărbaţi, este determinată de un dezechilibru al corticosuprarenalei. Este asociată frecvent cu:

• 
  Ciroza, când ficatul nu inactivează estrogenii
  
• 
  Sindromul Klinefelter
  

Neoplasmele de sân au un determinism genetic. 2 gene autozomal dominante, BRCA 1 şi BRCA 2, au fost evidenţiate la 20-30 % din pacientele cu neoplasm de sân. Femeile cu mutaţii genetice la nivelul genelor BRCA 1 şi BRCA 2 au un risc crescut de a dezvolta neoplasm de sân sau ovar. În 80% din cazuri, aceste neoplasme au ca punct de plecare epiteliul ductelor galactofore. Acest epiteliu conţine receptori pentru estrogeni. Există două tipuri de receptori estrogenici:

• 
  Receptorii α au afinitate mai mare de legare a estrogenilor decât receptorii β.
  
• 
  Receptorii β funcţionează ca reglatori fiziologici ai receptorilor α.
  

Un mare număr de tumori estrogen dependente, regresează în urma tratamentului antiestrogenic, cu Tamoxifen.

Terapia estrogenică de substituţie în menopauză este considerată factor de risc pentru neoplasmul de sân.
ORGANUL CUTANAT
GENERALITĂŢI
Organul cutanat este un ansamblu de ţesuturi care acoperă corpul şi-l protejează de mediul înconjurator. Este alcătuit din tegument şi anexele cutanate.

Tegumentul este o zonă de relaţie cu lumea exterioară. Împreună cu anexele cutanate (glandele sudoripare, foliculi pilosebacei, unghii) pielea formează organul cutanat şi reprezintă 16% din greutatea corpului. Înveleşte organismul la periferie şi se continuă la nivelul orificiilor naturale cu o semimucoasă, care în interiorul cavităţilor respective devine o mucoasă propriu-zisă.

Suprafaţa tegumentului nu este uniformă, prezintă orificii, cute şi proeminenţe. Orificiile mari corespund cavităţilor naturale: nas, gură, iar orificiile mici corespund glandelor sudoripare sau foliculilor pilosebacei. Toate orificiile sunt intens populate cu microbi, ceea ce explică frecvenţa mare a foliculitelor.. Cutele pielii pot fi structurale şi funcţionale. Cutele structurale mari aparţin plicilor inghinale, axilare, submamare.. Cutele structurale mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii, reunesc orificiile porilor şi determină mici suprafeţe romboidale, care constituie expresia unei elasticităţi normale a pielii. La nivelul palmelor şi plantelor, microcutele sau şanţurile papilare sunt dispuse în linii arcuate, paralele, realizând amprentele care sunt determinate genetic. Amprentele sunt importante pentru identificarea juridică a indivizilor şi permit de asemenea diagnosticul precoce al unor boli genetice, precum idioţia mongoloidă. Crestele dintre aceste microcute, numite creste epidermice, sunt dispuse de asemenea în linii paralele şi prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele funcţionale se constituie ca urmare a scăderii elasticităţii cutanate, formând ridurile. Suprafaţa cutanată a unui individ de talie medie este de 1,5-1,8 m².
Culoarea tegumentului depinde de numeroşi factori:

• grosimea epidermului care funcţionează ca un filtru optic ce absoarbe

sau reflectă lumina;

• cromoforii epidermici: melanina şi carotenoizii sau pigmenţii galbeni au o mare putere de absorbţie, atât în spectrul vizibil cât şi în ultraviolet;

• cromoforii dermici: oxihemoglobina, pigmentul roşu deschis este situat în arteriolele şi capilarele din plexul papilar, iar carboxihemoglobina cu tentă albastră este situată în plexul venos subpapilar;

• vascularizaţia cutanată: eritemul sau cianoza reflectă practic raportul dintre oxi- şi carboxihemoglobină în artere, vene şi capilare; o perfuzie cutanată adecvată conferă un aspect normal al epiteliului, vizibil în zonele unde stratul cornos este subţire sau absent (buze, mucoase).

Greutatea tegumentului. La un individ de talie medie greutatea tegumentului reprezintă aproximativ 20% din greutatea corporală (14-16 kg), din care epidermul reprezintă 1%, dermul 4-5%, hipodermul 15%, cu variaţii largi în raport cu starea de nutriţie.
Temperatura cutanată. Prin intermediul receptorilor cutanaţi, pielea intervine în termoreglare fie prin vasoconstricţie, când temperatura ambientală scade sub 10°C, fie prin vasodilataţie, când temperatura creşte peste 40°C.
Grosimea tegumentului diferă regional. Tegumentul subţire este prezent la faţă, frunte, organe genitale şi devine mai gros pe toracele anterior, abdomen, palme, plante. Dermul are o grosime variabilă, de la 0,5-0,8 mm la faţă, la 2 mm pe toracele anterior şi 2,5 mm pe toracele posterior. Dermul este practic structura care asigură grosimea tegumentului.
Funcţiile tegumentului. În afară de faptul că reprezintă învelişul extern al corpului, tegumentul îndeplineşte alte funcţii, cum sunt:

• protecţie faţă de agresiunile mecanice, fizice, chimice;

• termoreglare prin procesele de vasoconstricţie şi vasodilataţie;

• organ de simţ pentru stimulii tactili, termici şi dureroşi;

• secreţie prin intermediul glandelor sudoripare şi sebacee;

• sinteza vitaminei D, consecutiv absorbţiei razelor ultraviolete;

• indicator al stării de sănătate;

• funcţie estetică cu importante implicaţii psihosociale.

STRUCTURA GENERALĂ A TEGUMENTULUI
Tegumentul este alcătuit din două elemente diferite ca origine, structură şi funcţie: epiderm şi derm. Aceste structuri sunt dispuse în profunzime pe un ţesut celular subcutanat numit hipoderm. Deşi nu face parte din tegument, hipodermul se studiază deseori împreună cu acesta, datorită implicaţiilor în patologia cutanată. Grosimea pielii variază între 0,5 – 3-4 mm, fiind determinată de grosimea dermului, dar mai ales a epidermului. Se disting astfel două tipuri de tegument: subţire la nivelul pleoapelor, pe faţă şi gros în regiunea interscapulară, palme, plante.
Epidermul

Epidermul este un epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat de origine ectodermică. Cu o grosime variabilă cuprinsă între 0,07 mm (pleoape) şi 1,4 mm (plante, palme) epidermul este format din patru tipuri de celule: keratinocite, melanocite, celule Langerhans şi celule Merkel.

Keratinocitele formează populaţia celulară cel mai bine reprezentată şi sunt organizate în cinci straturi, care din profunzime spre suprafaţă sunt: stratul bazal, stratul spinos, stratul granulos, stratul lucidum şi stratul cornos. Stratul bazal împreună cu stratul spinos formează pătura germinativă, stratul granulos şi lucidum formează pătura de precornificare, iar stratul cornos formează pătura celulelor cornificate.

1) Stratul bazal (germinativ) – este format dintr-un singur rând de celule cubice sau cubocilindrice, dispuse pe o membrană bazală ondulată. Celulele cu diametru de 6 μ se inseră pe membrana bazală prin prelungiri citoplasmatice numite „pedicele de inserţie”, vizibile la microscopul optic (MO). Aranjamentul în palisadă al celulelor bazale este neregulat, fiind întrerupt de celulele clare. La microscopul optic în coloraţia uzuală cu hematoxilină-eozină (HE), celulele au citoplasma bazofilă şi nucleul mare, eucrom, nucleolat, dispus în axul lung al celulei, perpendicular pe membrana bazală şi deseori surprins în mitoză. Celulele sunt ataşate unele de altele prin intermediul desmozomilor, iar de membrana bazală prin intermediul hemidesmozomilor. La microscopul electronic, în citoplasmă se evidenţiază mitocondrii, aparat Golgi, reticul endoplasmatic rugos (RER) şi numeroşi ribozomi liberi. De asemenea, sunt prezente granule de melanină şi „filamente intermediare” cu diametrul de 10 nm, care reprezintă elementele structurale primordiale ale keratinei. Acestea sunt ataşate de plăcile desmozomilor şi hemidesmozomilor. În urma diviziunii celulelor din straturile bazale, celulele fiice rezultate sunt împinse spre straturile superficiale. În acest proces de deplasare pe verticală a celulelor intervin şi filamentele fine de actină prezente în citoplasma keratinocitelor.