Originea si evolutia limbii romane

1.Elemente de facturǎ popularǎ:

-tema: triumful binelui asupra rǎului;

-motivele: cǎlǎtoria, peţitul, muncile, proba focului, încercarea puterii, izbânda mezinului, cǎsǎtoria;

-personajele: Craiul, Verde-Împǎrat, Împǎratul Roş, fata acestuia, Spânul, Harap-Alb;

-ajutoarele: Gerilǎ, Setilǎ, Flǎmânzilǎ, Ochilǎ, Pǎsǎri-Lǎţi-Lungilǎ, Sfânta-Duminicǎ, calul, regina furnicilor şi cea a albinelor, turturica;

-elem.miraculoase: apa vie, apa moartǎ, cele trei smicele;

- fuziunea dintre real şi fabulos: se trece de la real la fantezie fǎrǎ sǎ se facǎ distincţia între cele douǎ planuri;

-limbajul: caracterizat printr-o aparentǎ simplitate şi prin oralitate.

2.Elemente de originalitate:

Diferenţele dintre un basm popular şi unul scris de Ion Creangǎ pot fi foarte bine relevate fǎcând o analizǎ la nivelul artei narative, al fantasticului, al comicului şi al erudiţiei paremiologice, precum şi la nivelul limbajului.

Referindu-se la specificul artei literare, remarcǎm cǎ scriitorul individualizeazǎ cu ajutorul detaliilor şi dramatizeazǎ acţiunea prin dialog. Dialogul are menirea de a dezvolta acţiunea şi de a caracteriza personajele.

La nivel fantastic, în basmul popular personajele supranaturale sunt umanizate, pe când eroii din Povestea lui Harap-Alb amintesc de personajele din Amintiri din copilǎrie, prin comportamentul, gesturile, psihologia, mentalitatea şi limbajul lor. Astfel, împǎratul Roş se uitǎ „de-a mirarea la peţitori”, „cautǎ prin aşternut” sǎ vadǎ ce l-a pişcat de i-a stricat somnul. Harap-Alb plânge când îl dojeneşte pǎrintele sǎu, se mânie şi loveşte cu frâul în cap calul grebǎnos care se îndreaptǎ sper tava cu jǎratic , este slab de înger etc. Omeneşte se comportǎ şi tovarǎşii sǎi nǎzdrǎvani: când fata împǎratului Roş se preface în pasǎre, Ochilǎ îi spune lui Pǎsǎrilǎ: „Mǎi, fetişoara împǎratului ne-a tras butucul!” şi când aceasta se acunde în spatele Lunii, Pǎsǎrilǎ o „gǎbuieşte” aşa cum Nicǎ „gǎbuise” pupǎza în scorburǎ.

Un element absolut nou în povestea lui Creangǎ este localizarea fantasticului din punct de vedere istoric şi geografic. Personajele sunt nişte ţǎrani care vorbesc în grai moldovenesc.

Altǎ dominantǎ a srisului sǎu o reprezintǎ plǎcerea de a spune, verva şi optimismul. Pentru a obţine o veselie contagioasǎ autorul apeleazǎ la exprimarea poznaşǎ, mucalitǎ („Sǎ trǎiascǎ trei zile cu cea de-alaltǎieri”), ironia relizatǎ prin folosirea diminutivelor („buzişoare”, „bǎuturicǎ”), zefelmisirea („Tare-mi eşti drag !…Te-aş bǎga în sân dar nu-ncapi de urechi”), caracterizǎrile pitoreşti (înfǎţişarea lui Gerilǎ sau Ochilǎ), prezentarea unor oameni şi scene care stârnesc hazul (dialogul

împǎratului Roş cu peţitorii înfometaţi, cearta dintre Gerilǎ şi ceilalţi); utilizarea unor porecle şi apelative caricaturale („ţapul cel roş”, „Buzilǎ”, „mangosiţi”, „farfariţi”), a unor vorbe de duh („Dǎ-i cu cinstea sǎ pearǎ ruşinea”).

Nota de originalitate a basmului este oferitǎ şi de erudiţia paremiologicǎ. Rolul proverbelor, zicǎtorilor este sǎ sporeascǎ rapiditatea povestirii şi sǎ producǎ efecte hilare.

Creangǎ este inconfundabil prin limbaj. Majoritatea cuvintelor sunt de origine popularǎ; unele au formǎ foneticǎ moldovenescǎ; existǎ numeroase regionalisme, în timp ce neologismele apar foarte rar. Şi fiindcǎ scriitorul este regizorul care rǎmâne în reprezentaţie ca erou principal, limbajul capǎtǎ o tentǎ afectivǎ prin interjecţii, exclamaţii sau prin dativul etic: „mi ţi-l înşfacǎ cu dinţii de cap”. La rândul lor, expresiile locuţuionale, proverbelor, zicǎtorilor, conferǎ frazei româneşti o structurǎ unicǎ, aproape imposibil de redat în alte limbi: „vǎ veţi gǎsi mantaua cu mine, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea”.

Aşadar, pe canavaua unor teme şi motive universale, Creangǎ reuşeşte cu mult succes sǎ fǎureascǎ imaginea unei lumi tipic ţǎrǎneşti, cu comportamentul, obiceiurile, tradiţiile şi limbajul ei specific.
ILUMINISMUL
Iluminismul (it. Illuminismo –“Epoca luminilor”) este o mişcare ştiinţifică, estetică, social-politică şi filozofică a burgheziei în ascensiune, care s-a manifestat in toata Europa secolului al XVIII-lea.

Evenimentul care constituie punctul de origine al noii mişcări este Revoluţia Burgheză din Anglia (1688), când parlamentul votează “Declaraţia Drepturilor Omului”. Era pentru prima dată în istorie când monarhia a fost negată.

Trasaturi :

1. 
   dreptul natural ( oamenii sunt egali in natura )
   
2. 
   iluminarea maselor = ridicarea maselor prin cultura
   
3. 
   rationalismul
   
4. 
   iluminarea razboaielor
   
5. 
   crearea unor institutii si opera monumentale de ridicare a poporului
   
6. 
   atitudinea andidespotica si antidogmatica
   

Reprezentanti :Iluminismul in Franta :Montesquieu (1689 – 1755) baron, dar dispretuieste aroganta aristocratica

• 
  Intreprinde o satira a moravurilor timpului in “Scrisorile persane” (1721) – autorul imagineaza doi persani veniti la Paris si care, prin corespondenta cu compatriotii lor, ii formeaza asupra realitatilor, oamenilor, moravurilor si institutiilor europene
  
• 
  “Despre spiritual legilor”- oroarea fata de despotism, toleranta religioasa, condamna tratamentul inuman aplicat negrilor, studiaza dreptul roman si cel francez
  

• 
  Voltaire (1694 – 1778)
  
  • 
    in “Scrisorile filozofice”,”Tratatul despre toleranta” si “Dictionarul filozofic” critica vechiile institutii politice, sociale si religioase
    
  • 
    poet : “Henriada”
    
  • 
    epopeea eroi-comica “Fecioara din Orleans”
    
  • 
    roman de aventura “Printesa Babilonului”
    
  • 
    povestirea morala “Jeannot si Colin”
    
  • 
    fabula “Historia bunului brahman”
    
  • 
    alegoria “Aventura Mamoriei’
    
  • 
    povestirea orientala “Zadig”
    
  • 
    romanul filosofic si fantastic “Micromegas”
    
  • 
    13 tragedii
    
• 
  Diderot (1713 – 1784) Coautor al “Enciclopediei”Ramane in istoria culturii ca primul mare critic de arta al veacului prin “Eseu asupra picturii” si cronicile cuprinse in volumul “Saloane”Roman picaresc “Jacques Fatalistul si stapanul sau”Alte romane: “Calugarita”, “Nepotul lui Rameau”
  

• 
  Jean-Jacques Rousseau (1712 – 1778)Scriitorul cel mai democratOpera sa a avut o importanta mare in pregatirea revolutiei din 1789
  
  • 
    “Discurs asupra originei si bazelor inegalitatii dintre oameni” 1755Teatrul: trebuia sa infatiseze conditii sociale concrete, sa cuprinda viata adevarata, cotidiana, banalaMarivaux (1688 – 1763)Comedie: “Jocul dragostei si al intamplarii”Beaumarchais (1732 – 1799)“Barbierul din Sevilla”
    
    • 
      “Nunta lui Figaro”Poezia:Andre Chenier (1762 – 1794)Poet politic si de inspiratie antica
      
      • 
        Romanul sentimental: Abatele Prevost (1697 – 1763)  “Manon Lescaut”  Romanul de inspiratie realista:Lesage (1688 – 1747)“Diavolul schiop”Iluminismul in Anglia:Daniel Defoe (1660 – 1731)“Robinson Crusoe”“Moll Flanders”“Capitanul Singleton”scrie literatura de calatorieJonathan Swift (1667 – 1745)Scrie pamflete : “Propunere modesta”Opera cea mai importanta : “Calatoriile lui Gulliver”Henry Fielding (1707 – 1754)Fondatorul romanului realist modern“Tom Jones”Romanul sentimentalist :Samuel Richardson“Pamela”
        

• 
  “Clarissa Harlowe”Oliver Goldsmith“Vicarul din Wakefield”
  

• 
  Lawrence Sterne“Calatoria sentimentala”
  

• 
  anul gotic :
  
  • 
    Horace Walpole“Castelul din Ortranto”Ann Radcliffe“Romanul padurii”romanul politist
    

• 
  Iluminismul in Germania:Johann Wolfgang Goethe (1749 – 1832)Roman : “Suferintele tanarului Werther”Teatru : “Faust”
  
  • 
    Friedrich Von Schiller (1759 – 1805)“Hotii”“Intriga si iubire”
    
    • 
      Gotthold Ephraim Lessing“Nathan Inteleptul”
      

• 
  Iluminismul in Italia:Carlo Goldoni (1707 – 1793)
  
• 
  Comedia satirica : “Badaranii”, “Hangita”
  
  • 
    Iluminismul in Rusia:Radiscev (1749 – 1802)
    
• 
  “Calatorie de la Petersburg la Moscova”
  

Iluminismul romanesc

• 
  se manifesta spre sf. Secolului al XVIII-lea pe doua directii :
  
  1. 
     prin filiera italo-austriaca in Transilvania, unde carturarii care urmeaza studii teologice si filozofice la Roma si la Viena vin in contact cu varianta preocupata de rolul educatiei, de raspandirea cartiilor, de intemeierea scolilor publice
     
  2. 
     prin filiera greaca sau rusa in Tara Romaneasca si in Moldova, unde se apropie de iluminismul francez de factura preponderent filozofica
     

Iluminismul transilvanean, cunoscut sub numele generic de Scoala Ardeleana = miscare ideologica si culturala, antifeudala, a romanilor din Transilvania pentru dobandirea egalitatii in drepturi cu natiunile Imperiului Habsburgic.

• 
  Opere istorice :
  

• 
  Samuil Micu (1745 – 1806)
  
  • 
    “Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor”
    
    • 
      Gheorghe Sincai (1745 – 1816)
      

• 
  “Hronica romanilor si a mai multor neamuri”
  
  • 
    Petru Maior (1761 – 1821)
    
    • 
      “Istoria inceputului romanilor in Dachia”
      

• 
  Idei :
  
  1. 
     originea, unitatea, continuitatea poporului roman
     
  2. 
     puritatea etnica
     
  3. 
     desfiintarea iobagiei
     

• 
  Opere lingvistice :
  
  • 
    Gramatica lui Samuil Micu si Gheorghe Sincai – Elementa linguae daco-romanae sivae valachicae
    
  • 
    Samuil Micu – Cartea de rogacioni (1779)- primul text tiparit in limba romana cu litere latine
    

• 
  Idei :
  
  1. 
     latinitatea limbii romane
     
  2. 
     scrierea cu alfabet latin
     
  3. 
     normarea limbii
     
  4. 
     progresul limbii in concordanta cu dezvoltarea stiintelor
     
  5. 
     scrierea etimologica
     
  6. 
     purificarea limbii romane de elementele slave
     
  7. 
     alcatuirea de dictionare
     
     
     

Motivul lunii in opera eminesciana

"Lui Eminescu i se cuvin toate lacrimile noastre." (Tudor Arghezi)

Mihai Eminescu, "sfantu preacurat al ghiersului romanesc"(T.Arghezi), este poetul nostru national exprimand si intruchipand in opera sa geniala, intr-o sinteza de mare profunzime, trasaturile poporului roman. El este cel mai mare poet din literatura noastra si ultimul poet romantic din literatura universala. Numele sau sta alaturi de marii romantici: Hugo, Lamartine, Musset, Vigny, Goethe, Schiller, Heine, Byron.

Chiar daca in creatia lui Eminescu se pot intalni multe poezii care au inclinatii spre meditatie, spre moarte, spre prezentul decazut in care traieste poetul, totusi majoritatea poeziilor lui se refera la iubire .

Natura si iubirea sunt temele preferate ale poeziei eminesciene, ele gasindu-se mereu alaturate: unde este iubire, intotdeauna va fi o padure care sa ofere iubitilor intimitate, vor fi stele, va fi luna.

Astul romanticilor este luna. Poezia romantica apare o data cu lunatismul, cu acea atractie spre luna exprimata printr-o levitatie mentala sau fictiv reala. Contemplatia romantica a lunii anuleaza in total ori in parte simtul gravitatiei pe pamant. Anticii au evocat luna si celelalte astre mai de seama, mitologic, personificandu-le si alegorizand in ele evenimentele astronomice.

In literatura universala multi scriitori s-au oprit asupra motivului lunii, contempland-o in operele lor: Dante se va urca impreuna cu Beatrice in luna, care constituie cerul intai al Paradisului. Drumul acesta il va face si Astolfo in scopul de a lua din luna mintea pierduta a lui Orlando furioso. Adone al cavalerului Marino va repeta ascensiunea impreuna cu Venus intr-

o caleasca trasa de trei perechi de porumbei albi. Luna are aspect accidentat ca si pamantul si contine mari, ape, orase, tari:

"La superficie sua mal cunosciuta/Dico ch'e pur come la terra istessa / Aspra, ineguale e tumida e scrignuta,/ Concava in parte, in parte ancor convessa."

Dyrcona, in Les etats et empires de la lune de Cyrano de Bergerac, porneste pe un aparat care zboara vertiginos tocmai cand eroul se urca in el sa stinga fitilul. Consumandu-se rachetele, aparatul cade, insa calatorul se precipita cu picioarele in sus, in directia lunii.

Grimmelshausen prelucrase si el Der fliegende Wandersmann nach dem Mond dupa L'homme dans la lune de Baudouin.

Munchhausen face si el doua ascensiuni in luna, ca sa-si caute securea de argint care i-a sarit tocmai acolo, pe cand era gradinar al sultanului.

Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare celei din lirica sanscrita, dar alteori le depasesc. In literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. In Sakuntala, eroul Dusyanta isi zice: "Desi credeam ca luna e racoroasa, intr-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim." Imaginea lunii ca astru care accentueaza iubirea este prezenta si in poezia eminesciana:

"Cand luna prin nori pe lume vegheaza / Cand fiece unda se-mbraca c-o raza/ Cand canta ai somnului ginii natangi/Tu tremuri si plangi./Cand luna arunca o pala lumina/ Prin merii in floare-nsirati in gradina/ La trunchiul unuia pe tine te-astept/Visand de destept."

Asocierea lunii cu durerea umana se intalneste si la Tagore: "Luna, tu trezesti valuri de lacrimi in oceanul tristetii mele."

Dar astrul nocturn se dezvaluie si intr-o alta ipostaza in creatia lui Eminescu; vapaia lunii il transpune intr-un alt nivel spiritual si-i dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care invie ganduri si intuneca suferinte, isi are originea in cantul al VII-lea din Rig-Veda.Un sambure al acestei imagini transpare in Misterele noptii:

"Razele din alba luna/ mi le-ntorc, mi le-mpreuna/ pentru-ntregul viitor."

Astrul selenar in asociere cu toate celelalte elemente al cadrului natural, avand insa un rol privilegiat, contribuie la realizarea atmosferei de extaz si somnie, preferal eminesciana, careia este greu sa-i gasim un echivalent nu numai in poezia romana dar si in cea universala. Luna tuteleaza intrega fire si mai ales pe indragostiti: ea "varsa liniste si somn", da o stralucire halucinanta suprafetelor acvatice, raspandeste o pulbere argintie, afrodiziaca in aerul inmiresmat, vegheaza "bland" asupra cuplului amoros si "insenineaza" gandul si sufletul:

"Sa fie sara-n asfintit/ Si noaptea sa inceapa;/ Rasaie luna linistit/ Si tremurand din apa;/Si sa imprastie scantei/ Cararilor din cranguri,/ In ploaia florilor de tei/ Sa stam in umbra singuri."(Sa fie sara-n asfintit)

Dar luna poate fi si un astru rece, palid, martor al tristetii si regretelor poetului dupa iubirea pierduta ori neimpartasita, intr-un peisaj voit sarac, schitat in cateva linii, fara viata:

"Pe aceeasi ulicioara/ Bate luna in feresti/ Numai tu de dupa gratii/ Vecinic nu te mai ivesti!"(Pe aceeasi ulicioara)

Luna este insa martorul momentelor de sensibilitate umana. La adapostul luminii sale se nasc, traiesc si mor sentimente, sufletul omului se zbuciuma, timpul trece. In acest cadru natural apar dorinte ("Sa plutim cuprinsi de farmec / Sub lumina blandei lune "), stari de complicitate cu indragostitii ("Sus in codri de pe dealuri / Luna blanda tine straja "), stari de veghe discreta ("Pe bolta alburie o stea nu se arata / Departe doara luna cea galbena o pata ") sau referiri la prudenta ("Asadar, cand plin de visuri urmaresti vreo femeie / Pe cand luna, scut de aur, straluceste prin alee / ...Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi").

Luna lumineaza si spatiile in care se misca strigoii ("Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna"). Ea este motivul starilor de extaz ("Inc-o gura si dispare... / Ca un stalp eu stam in luna! / Ce frumoasa, ce nebuna / E albastra-mi dulce floare") dar si al celor de singuratate ("Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna").

Pentru T. Vianu, Eminescu "nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii", adica un romantic al carui univers vizual, dinamic, e dominat de imaginea luminii, "simbolul insusi al devenirii".

C. Ciopraga considera ca Eminescu e un poet selenar, nu un poet nocturn; el face "din poezia noptii o scara imaginara catre lumina".

Pentru Rosa del Conte, lumina lunii nu e, la Eminescu, doar un element cromatic, ci "e o esenta a carei frumusete e celebrata cu o fervoare a limbajului pe care am indrazni sa o numim neoplatonica".

In poezia Lacul, apa, lacul apar nu numai ca manifestari sonore, ca niste glasuri muzicale ale naturii, molcome si inganate, dar si insotite de lumina lunii:

"Sa plutim cuprinsi de farmec/ Sub lumina blandei lune/ Vantu-n trestii sa fosneasca / Unduioasa apa sune."

Aceasta insotire a luminii cu apa se reflecta ca o tainica imbratisare a lor, o mistica pasiune a elementelor. Luna, un motiv atat de folosit la romantici, apare ca un element al peisajului, iar epitetul inversat "blanda" sugereaza o atmosfera dulce, ocrotitoare.

In Sara pe deal, corespondenta dintre constiinta universala, exprimata prin simbolul "luna" si constiinta individuala, exprimata prin simbolul "ochi", are la baza principiul feminin in dimensiunea caruia iubita si luna sunt ipostaze:

"Luna pe cer trece-asa sfanta si clara/ Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara."

In Upanisade luna este ochiul stang al constiintei universale, iar ochii sunt definiti ca niste zei. De aceea miscarea ochilor in microcosmos echivaleaza cu miscarea lunii in macrocosmos.

In Floare albastra intelegerea poetului asupra lumii este conceptuala, arhetipala, asa cum o spune in versul "Ca un stalp eu stam in luna!", unde simbolul stalp sugereaza centrul universului, principiul masculin, spiritul, iar simbolul luna, principiul feminin.

In Memento mori, imaginea Daciei se proiecteaza din visul mitic eminescian. Situarea episodului in centrul poemului reprezinta ideea ca Dacia se afla in centrul lumii. Soarele participa la serbarile zeilor daci, luna devine o zeitate, zana Daciei :

"Luna, zana Daciei, vine la a zeilor serbare;/ Soarele, copil de aur al albastrei sfinte mari,/ Vine ostenit de drumuri si la masa se asaza."/Luna, prin lumina sa, arata frumusetea cea fara de seaman a zanei Dochia:/"Luna inspre ea indreapta pasuri luminoase,-ncete,/ Diadem de topiti astri arde-n blondele ei plete,/ Incalzind aerul serei, stralucindu-i fruntea ei."

Ca si in marile epopei antice, in Scrisoarea I, Eminescu se adreseaza unui element al cosmosului - lunii, martor nepieritor al destinelor lumii. Ca astru omniprezent si omniscient, luna stapaneste destinele oamenilor care sunt diferite asa cum le-au iesit din urna sortii. Cadrul nocturn are atributele unei uverturi simfonice, in care astrul tutelar, stapan al universului este martor al timpului universal si al timpului individual ("Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci / Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci"). Tabloul gigantic este stapanit de lumina datatoare de puteri nebanuite: intunecarea suferintelor, reliefarea in contururi nebanuite a lumii de ganduri, precum si a stralucirii apelor sau intinselor pustiuri. Ea este prin urmare autenticul centru al universului romantic. Tocmai de aceea judecarea spatiului terestru se va realiza prin spectrul lunar.

In acest tablou larg dimensionat, in care metaforele-simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat meditatia poetului asupra scurgerii ireversibile a timpului:

"Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara/ Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara/ Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate/ Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate."

In elegia Mai am un singur dor Sfanta Luna va veghea Marea Trecere a poetului, exponent al constiintei universale si, corelativ, al soarelui spirit ("Alunece luna / Prin varfuri lungi de brad"). Luna, ca simbol al principiului feminin va aluneca peste varfurile brazilor sugerand curgerea timpului, fiindca poetul, devenit Spiritul etern, va deveni neclintit.

Versul "Peste varfuri trece luna", din poezia Peste varfuri, sugereaza prin simbolul lunii prezenta constiintei universale, care este atat de subtila incat atinge doar varfurile copacilor, muntilor, asa cum razele de luna ating aceste limite ale lumii create.

Nuvela Sarmanul Dionis este dominata de simboluri romantice: luna, noaptea, calatoria cosmica, visul, cartea magica, textul criptic. Luna face parte din peisajul terestru, este astrul care intretine feeria naturii, dar si trairea romantica, ea stapaneste fiinta si ii inoculeaza dorul de duca; astrul preferat al romanticilor, luna apropie viata si moartea, ea insasi fiind o masura a timpului. Datorita functiei sale magice, sub inraurirea ei se intampla lucruri stranii, fata nevazuta a naturii devine accesibila oricui. Sub imperiul luminii selenare, Dionis savarseste ritualul magic de anulare a timpului: cand deschide cartea magica luna trece "frumoasa si clara pe un cer limpede", iar la miezul noptii, proiectata in visele lui Dionis, luna pare "palida ca fata unei virgine murinde". Luna este si spatiul in care salasluiesc sufletele celor morti, de aceea fiinta astrala (cu trup "luminos") a calugarului Dan isi face o lume paradisiaca pe acest astru. Una dintre cele mai frumoase pagini de literatura, calatoria spre luna nu este decat "o sarutare lunga", implinirea iubirii fiind posibila doar pe taramuri magice.

Sfanta si clara ("Luna pe cer trece-asa sfanta si clara"), ea aduce linistea ("Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare"). Din inaltul existentei sale, "varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", avand puterea de a lumina pana in cutele cele mai indepartate ale istoriei ("Luna arginteste tot Egipetul antic"), de a domina cu autoritate si maretie pamantul, apa si zgomotele naturii ("Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde / Ale trestiilor sunet ce sub luna ce patrunde / Par a fi snopuri gigantici de lungi suliti de argint"). Miscarea acestui astru ceresc - ca parte a mecanismului existentei - capata nu sensul mecanicist al rotatiei, ci maretia stapanitorului unui univers, care se misca firesc pentru a-si cunoaste si a-si lumina propria lume ("Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci"), pentru a transmite caldura si a-i ajuta pe oameni aratandu-le "cararile" de urmat ("Luna ...luna iese intreaga, se inalt-asa balaie / Si din tarm in tarm dureaza o carare de vapaie").

Lumina lunii creeaza uneori dimensiuni ireale ("Codrul pare tot mai mare, parca vine mai aproape / Dimpreuna cu al lunei disc, stapanitor de ape"), senzatii de comprimare a timpului ("Si privind in luna plina / La vapaia de pe lacuri, / Anii tai se par ca clipe / Clipe dulci se apr ca veacuri"), alteori sustine senzatia de monotonie si lipsa de speranta ("Pe aceeasi ulicioara / Bate luna in feresti / Numai tu de dupa gratii / Vecinic nu te mai ivesti").

Aparitiile acestui astru ceresc penduleaza dinspre cotidian spre mister. Luna are infatisari concordante cu felul noptii, cu starile sufletesto ale celor care o asteapta. Misterul ei este produs de locul unde se iveste, fie din spatele unui deal ("Pe un deal rasare luna ca o vatra de jaratec / Rumenind stravechii codri si castelul singuratic"), fie din codri ("Lun-atunci din codri iese"), fie din crengi ("Cand prin crengi s-o fi ivit / Luna-n noaptea cea de vara"), fie din inaltul cerului ("Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara / Si se-apropie de dansul preschimbata in fecioara"), fie din spatele norilor ("Si daca norii desi se duc / De iese-n luciu luna"), fie patrunde pe scari monumetale ("Pe scari de marmura, prin vechi portaluri / Patrunde luna inalbind peretii").

Luna se arata tremurand ("Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna / Doamna marilor s-a noptii, varsa liniste si somn"), puternica si dominatoare ("Din tainica padure/ Apare luna mare campiilor azure"), blanda ("Si peste arbori rasfirati / Rasare blanda luna"), mandra ("Pesta-a noptii feerie / Se ridica mandra luna"), dulce ("Pe cand iese dulcea luna dintr-o rariste de fag"), linistita ("Rasare luna linistit"), lipsita de vlaga ("Ci prin flori intretesute / Printre gratii luna moale / Sfiicioasa si smerita si-au varsat razele sale").

Lumina lunii conditioneaza uneori actiunea, alteori doar o ajuta. Ea face sa apara neguri albe si stralucite ("Neguri albe, stralucite / Naste luna argintie"), se sterne peste parti ale naturii ("In cuibar rotit de ape peste care luna zace"), apare si dispare ("Arald pe un cal negru zbura, si dealuri si vale / In juru-i fug ca visuri - prin nouri joaca luna"), isi schimba chiar culoarea ("Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca, / Si luna innegreste si caru-ncet se pleaca"). Ea naste imagini hiperbolice ale timpului ("Si daca luna bate-n lunci / Si tremura pe lacuri / Totusi imi pare ca de-atunci / Sunt veacuri"), strabate spatii ("Iata locul. Luna plina / Poleindu-l il strabate"), se plimba printre norii cei negri ("Cand norii cei negri par simple palate / De luna regina pe rand vizitate"), invinge perdeaua de ceata ("Numai luna printre ceata varsa apelor vapaie").

Luna, ce lumineaza fie intreg universul nocturn, fie numai cararile ascunse ale existentei sale, este impreuna cu soarele, stapana de necontestat a vietii, martora si "nuna" intamplarilor lumesti ("Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna / Nunul mare, mandrul soare si pe nuna, mandra luna").

In poezia eminesciana luna se impune ca o notiune cu o larga paleta de semnificatii, fundamentala in constructia contextelor poetice si a unei atmosfere de nedescris, specific eminesciene.

Marin Preda