Originile creştinismului



Yüklə 1,45 Mb.
səhifə33/39
tarix18.01.2019
ölçüsü1,45 Mb.
#100665
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   39

Catacombele romane nu mai sunt de acum frecventate decât pentru sanctuarele lor subterane, pe care papii le vor întreţine până la începutul secolului al IX-lea. În această perioadă, relicvele încep să fie transferate în oraş, pentru a fi ferite de jafuri, dar mai cu seamă de un negoţ înfloritor. Aceste strămutări vor lua sfârşit către mijlocul secolului al IX-lea.

Redescoperirea catacombelor Numai unele dintre aceste sanctuare şi câteva galerii ale catacombelor, care comunicau cu primele, au continuat să fie cunoscute în timpul Evului Mediu. Redescoperirea catacombelor nu a avut loc, pe baze ale cercetării ştiinţifice, decât la sfârşitul secolului al XVI-lea, o dată cu primul arheolog „paleocreştin” al istoriei, Antonio Bosio. Continuatorii lui, în secolele al XVI-lea şi al XVI-lea, au fost cu precădere interesaţi de „descoperirea” relicvelor. Ei au deschis sistematic mormintele unor simpli defuncţi pe care i-au botezat martiri, irosind astfel un patrimoniu istoric şi arheologic de imensă valoare. Abia o dată cu Giovanni Battista de Rossi, în secolul al XlX-lea, arheologia creştină a devenit o adevărată ştiinţă, iar catacombele au fost studiate cu seriozitate. În 1852 a fost fondată Comisia pontificală de arheologie sacră, însărcinată cu conservarea catacombelor; apoi, în 1925, Institutul pontifical de arheologie creştină, care consacră studiului acestor cimitire creştine de început o bună parte din energiile profesorilor şi studenţilor săi.

Philippe Pergola Catacomba din Via Latina: între Biblie şi mitologie în ciuda a ceea ce s-a crezut mult timp despre ele, catacombele datează cel mai devreme din primele decenii ale secolului al I-lea, decenii marcate de o adevărată aşezare a bisericilor, care au dobândit atunci o reală vizibilitate, a cărei primă mărturie o constituie tocmai cimitirele: acest fapt dă seamă despre cât de fals este clişeul tenace care face din ele simbolul unei Biserici primare clandestine şi persecutate. Şi cum creştinii aveau acum „casă la stradă”, se puteau singulariza până şi în decorul pe care şi-l alegeau spre a înveşmânta moartea. Astfel au apărut primele eboşe ale unei arte sau, mai bine, al unui artizanat creştin.

O producţie artizanală stereotipă reflectă bine mentalitatea curentă a unei epoci; şi, de fapt, pictorii au reprodus la nesfârşit ceea ce Andre Grăbar a definit, pe bună dreptate, ca „imagini-semn”. Aceste imagini, totuşi, nu ocupă decât un loc redus în încăperile funerare, unde dominantă este o decoraţie veselă şi înflorată, în general destul de simplă – cu excepţia cazurilor când se imită sub pământ bogatele mausolee din cimitirele de suprafaţă. Decor al morţii inevitabil pentru antici, el se regăseşte şi în mormintele păgâne şi în catacombele iudaice sau creştine.

Cea mai bună ilustrare a acestui fenomen este oferită de cimitirul din Via Latina, de la mijlocul secolului al IV-lea. El a adăpostit, într-adevăr, creştini şi păgâni, în încăperi distincte pe care nimic nu le deosebeşte între ele, în afară de unele panouri figurate, singurele ce permit ghicirea religiei destinatarilor. În cazul creştinilor, panourile sunt închinate marilor figuri ale Vechiului Legământ şi reprezentării lui Hristos ca tămăduitor şi mântuitor. În cazul păgânilor, sunt zugrăvite cicluri mitologice, cum este cel al lui Hercule, care curăţase pământul de monştri şi trecuse porţile Hadesului pentru a o înapoia pe Alcesta soţului ei. Totuşi, revenirea regulată a acestor imagini, mereu în acelaşi loc, exprimă faptul că ele transmit un mesaj identic de izbăvire: pentru mortul aşezat sub protecţia lor, el înseamnă făgăduinţa unui preafericit dincolo.

Adepţii noi credinţe şi partizanii religiei tradiţionale se mai puteau întâlni şi în alte imagini, mai puţin conotate. Este cazul scenelor din viaţa culturală, pe care le îndrăgeau bogaţii comanditari ai cimitirelor. Şi atunci, cultură sacră sau cultură profană? Cum am putea şti şi, de altfel, întrebarea are vreun sens? Pentru a relua o formulă liturgică a vremii, în perfectă armonie – cum se şi cade – cu decorul care înconjura pe atunci moartea, atât o cultură, cât şi cealaltă călăuzeau în egală măsură spre acel „loc răcoros, luminos şi împăcat” ce le era făgăduit morţilor.

Jean Guyon Persecuţiile: tributul Bisericii *. M din Roma -r.

Ii;» i Biserica Romei nu a fost cruţată de persecuţiile cărora creştinii le-au fost periodic victime în Imperiul Roman până la domnia lui Constantin. Dacă legende pioase, inventate foarte timpuriu şi popularizate până în zilele noastre de roman sau de cinema, au înmulţit excesiv numărul martirilor, nu este mai puţin adevărat că şi comunitatea romană – una dintre cele mai vechi ale Imperiului şi prima atestată în Occident – a plătit un tribut deosebit de apăsător prigonitorilor păgâni.

Îmbrăcând un caracter strict local, hăituirile declanşate până la sfârşi-tul secolului al I-lea împotriva credincioşilor vizează, la Roma, o Biserică ce nu are totuşi motive să îngrijoreze puterea prin efective sau prin forţă: comunitatea romană, cu toate că nu conteneşte să crească, rămâne, în această perioadă, relativ puţin numeroasă, în comparaţie cu Bisericile din Răsărit; pe de altă parte, Biserica Romei, fondată de Petru, apoi condusă de succesorii Apostolului, beneficiază, fără îndoială, de un prestigiu spiritual de necontestat pe lângă celelalte Biserici, care doresc să fie în comuniune cu ea; episcopul său însă nu exercită nici o autoritate dogmatică sau disciplinară asupra celorlalte comunităţi, izolate într-o lume încă foarte precumpănitor păgână.

De fapt, creştinii care „peregrinează” în Oraşul Etern atrag, ca urmare a acestei implantări, atenţia autorităţilor păgâne, evident preocupate să menţină ordinea politică şi morală în capitală, reşedinţă a împăratului, precum şi loc de frunte al păgânismului. Or în această perioadă, în care nici un edict general nu proscrie explicit creştinismul – deşi acesta în mod vădit nu ţine de categoria religiilor licite – credincioşii sunt denunţaţi autorităţilor şi arestaţi ca autori ai unor samavolnicii care le sunt atribuite de zvonurile populare sau ca urmare a unor tulburări de care, cu toate că le sunt victime, sunt consideraţi răspunzători. Somaţi în faţa tribunalului să aducă jertfe zeilor Imperiului, ei nu au de ales decât între martiriu şi apostazie.

Mărturiile de care dispunem ilustrează acest proces. Sub domnia lui Claudiu (4l-54), timpul în care prezenţa lor la Roma este atestată pentru întâia oară, unii creştini văzuţi ca agitatori indezirabili sunt incluşi într-o măsură de excepţie care-l vizează pe iudei, de care nimeni pe atunci, în opinia păgână, nu îi distinge încă; unii din ei se sustrag totuşi acestui ordin imperial, întrucât îl pot primi pe apostolul Pavel în 57/58, cu ocazia primei sale descinderi în Oraş.

Persecuţia neroniană, ca urinare a incendierii Romei 64 este anul în care se declanşează la Roma prima persecuţie anticreştină, la instigaţia lui Nero: acesta acuză creştinii de incendierea Oraşului, probabil pentru a pune capăt zvonului potrivit căruia ar fi tocmit el însuşi incendiatorii, spre a-şi favoriza propriile proiecte de urbanism. Prin amploarea şi prin rafinamentul cruzimii cu care martiriul credincioşilor a fost organizat în chip de spectacol grandios, această persecuţie i-a îngrozit până şi pe păgâni, cum este istoricul Tacit, care ne-o relatează, între numeroasele ei victime – dacă nu în 64, cel puţin în anii următori în care se prelungesc hărţuielile – se găseau apostolul Petru, ajuns de puţin timp în oraş, unde preluase conducerea comunităţii, apoi apostolul Pavel, reîntors la Roma spre a-şi găsi sfârşitul.

Domiţian loveşte în propria sa familie După un răstimp de tihnă, prigoana s-a reînsufleţit sub domnia lui Domiţian (8l-96), considerat de istoriografia creştină al doilea împărat persecutor: mai multe personaje sus-puse – din familia imperială sau de la curte – acuzate oficial de ateism, fiindcă prin convertirea lor îi renegau pe zeii înaintaşilor, au fost executate, aşa cum a fost, probabil şi episcopul Clement.

În epoca Antoninilor, cu toate că aceşti principi au refuzat explicit să-l hăituiască din oficiu pe creştini, aceştia din urmă au continuat să aibă o situaţie precară, mereu la discreţia delatorilor. În vreme ce Hadrian (17-l38) stăpânea Imperiul, al şaptelea episcop al Romei, Telesfor, a suferit un „glorios martiriu”. Sub cârmuirea lui Antonin cel Pios (138-l61), Herma, în lucrarea-l cunoscută sub numele de Păstorul şi Iustin, în Apologia sa, semnalează caznele îndurate în capitală de credincioşi, fără a ascunde că alţii, din slăbiciune, l-au renegat pe Hristos. Iustin însuşi a fost prins şi condamnat în timp ce domnea împăratul-filozof Marc Aureliu (162-l80). În vreme ce Comodus (180-l92) i-a succedat acestuia din urmă, Calist (sau Calixt), viitor episcop al Romei, a fost surghiunit la minele din Sardinia, înainte de a beneficia de o iertare a pedepsei, pe când contemporanul său, mai puţin norocos, filosoful creştin Apolonios, deferit Senatului, a fost osândit să i se taie capul.

EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI în secolul al I-lea, unire sfântă în jurul împăratului O dată cu secolul al I-lea începe pentru Biserica Romei, ca pentru întreaga creştinătate, o perioadă nouă. Ameninţările pe care barbarii le fac să apese asupra tuturor frontierelor Imperiului îi impun acestuia mobilizarea tuturor forţelor de care dispune, iar Roma, a cărei poziţie este prea periferică, este deja de multe ori abandonată ca reşedinţă de către împăraţi, care se instalează în alte capitale, mai apropiate de teatrele de operaţiuni. În ochii autorităţilor, amploarea primejdiilor reclamă, de asemenea, o unire sfântă în cultul divinităţilor protectoare ale Imperiului şi deci eliminarea oricăror forme de disidenţă religioasă: de atunci înce-pând, edictele cu bătaie generală statornicesc vânarea pretutindeni şi fără excepţie a creştinilor. În aceste condiţii, comunitatea romană este expusă furiei persecuţiilor, în aceeaşi măsură cu ceilalţi, de fiecare dată când criza se înrăutăţeşte; dar în pofida distanţei faţă de puterea imperială, ea rămâne în mod special vizată de aceste măsuri de reprimare din cauza importanţei noi şi a rolului său crescând: într-adevăr, pe fondul perioadelor de acalmie, convertirile înmulţesc, în toate mediile societăţii romane, numărul credincioşilor lui Hristos; pe de altă parte, Biserica Romei, prin episcopul ei, îşi vede crescând prestigiul în rândul tuturor celorlalte Biserici, astfel încât până şi autorităţile păgâne ajung uneori să îşi dea seama de acest lucru.

Capii Bisericilor” – deportaţi sau martirizaţi Dacă interzicerea de către Septimiu Sever (193-21) a prozelitismului iudaic şi creştin nu pare să fi prea avut efect la Roma, nu la fel se întâmplă cu edictul prin care Maximin Tracul (235-238) a dispus urmărirea „capilor Bisericilor”. În virtutea acestei hotărâri, episcopul Romei, Ponţian (230-235) şi ilustrul cărturar Hipolit au fost trimişi la minele din Sardinia, unde relele tratamente le-au provocat curând moartea. Pe durata absenţei sale, Ponţian a fost înlocuit în scaunul roman de către Anteros, care a murit înaintea lui, martir, poate, el însuşi.

După o perioadă de uşurare sub domnia lui Filip Arabul (24-249), care i-a permis lui Fabian, succesorul lui Anteros, să aducă din Sardinia trupul Sfântului Ponţian, Decius, ajuns la putere în anul 249, într-o situaţie militară catastrofală, a început o politică de represiune sistematică împotriva tuturor disidenţilor: un edict i-a obligat pe toţi locuitorii Imperiului să îndeplinească, printr-o jertfă, un act de aderare la cultul păgân. În fruntea celor care au refuzat cu preţul vieţii lor să o facă, se află la Roma episcopul Fabian, martirizat la 20 ianuarie 250, împreună cu mai mulţi membri ai clerului său şi cu laici de rang înalt. Totuşi, apostaziile au fost numeroase în rândul neofiţilor neîndeajuns de oţeliţi.

Trebonian Gallul a reaprins prigoana, spre a potoli opinia populară care îi considera pe creştini răspunzători pentru teribila epidemie de ciumă ce pustia atunci Imperiul: în anul 253, episcopul Corneliu a fost alungat din Roma şi a murit în exil; urmaşul său, Lucius, a fost şi el îndepărtat din oraş, dar a putut fi rechemat după moartea împăratului.

Nici îngăduinţă, nici asprime peste măsură pentru renegaţi Suferinţele răbdate eroic consolidau autoritatea morală a scaunului episcopal roman: atunci când s-a pus problema iertării păcatelor credincioşilor care au cedat în timpul prigoanei (lapsi), Corneliu, unindu-şi eforturile cu ale lui Ciprian de Cartagina pentru a îndepărta laxismul excesiv, ca şi severitatea extremă, a făcut să triumfe o cale de mijloc: aceşti lapsi care se căiesc ar putea fi iertaţi după o penitenţă măsurată în funcţie de gravitatea păcatului lor.

După câţiva ani de acalmie, împăratul Valerian (253-259), într-o situaţie iarăşi extrem de critică, interzice în anul 257 cultul creştin, hotărăşte omorârea clericilor şi a credincioşilor care refuzau să se lepede de credinţă şi confiscarea bunurilor lor. Comunitatea romană, ale cărei bogăţii reale sau închipuite ispiteau fiscul imperial sărăcit, a fost una dintre cele mai încercate: în august 258 au pierit, între alţii, papa Sixtus al I-lea şi diaconii săi, printre care Laurenţiu, pe care Patimile sale îl înfăţişează arzând la foc mocnit pe un grătar, pentru a fi refuzat să predea tezaurele aparţinând Bisericii.

Edictul lui Galien instaurează „mica pace a Bisericii” i EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI Dispariţia lui Valerian, făcut prizonier de perşi în 259, i-a permis, într-o situaţie dramatică, fiului şi succesorului său Galien (253-268) să schimbe politica: el a proclamat printr-un edict – prima declaraţie oficială în acest domeniu – toleranţa la adresa creştinilor, cărora le erau restituite lăcaşele de cult şi cimitirele: măsura implica o recunoaştere a proprietăţii ecleziastice, dar nu făcea din creştinism o religie legitimă. Răgazul avea să dureze patruzeci de ani, abia întretăiat de câteva acte răzleţe de ostilitate. La umbra lui, puterea imperială a fost adusă chiar să recunoască autoritatea spirituală a episcopului Romei: impresionat de conflictul ce opunea în Răsărit doi episcopi rivali, în legătură cu deţinerea bisericii episcopale, împăratul Aurelian a poruncit în 272 ca aceasta să fie încredinţată aceluia dintre competitori care se afla în comuniune cu scaunul de la Roma. Această „mică pace a Bisericii” a favorizat, de asemenea, un nou avânt al mişcării convertirilor la Roma.

Persecuţia sub Diocleţian Punerea în practică de către Diocleţian a sistemului tetrarhic datorită căruia, începând din 293, doi auguşti şi doi cezari îşi împărţeau sarcinile guvernării şi apărarea Imperiului, a permis restaurarea acestuia, dar a dezlănţuit pentru Biserică o mare cumpănă. Noul regim, de esenţă totalitară, care îşi întemeia legitimitatea pe o teologie politică ce-l asocia pe suverani seminţiei lui Iupiter şi a lui Hercule, nu putea să tolereze multă vreme creştinismul, cu atât mai mult cu cât printre soldaţii creştini se manifestaseră câteva acte de nesupunere. În 303 şi 304, câteva edicte au hotărât rând pe rând distrugerea bisericilor şi a cărţilor sfinte (aşa a pierit biblioteca Bisericii din Roma), întemniţarea clericilor, apoi a credincioşilor şi în sfârşit pedeapsa cu moartea pentru toţi creştinii ce ar fi refuzat să aducă jertfe.

Persecuţia a făcut sumedenie de apostaţi, îndeosebi în rândurile celor nou-convertiţi, dar şi mii de victime. Roma a fost supusă crudei represiuni pe care augustul Maximian o făcea să domnească în teritoriile aflate sub autoritatea sa; potrivit Patimilor care au conservat numele martirilor, atunci au fost omorâţi Sfinţii Marcu şi Marcelin, precum şi Sfânta Agnes şi poate că şi papa Marcelin.

Biserica Romei iese întărită din încercările sale Abdicarea lui Maximian în 305 a adus Oraşului încetarea persecuţiilor, oficial consfinţită în 31 prin edictul de toleranţă al lui Galeriu, care declara creştinismul religie legală. Roma, care beneficia din 306 de politica de relaxare adoptată de uzurpatorul Maxenţiu, a găsit în Constantin, după victoria sa de la Podul Milvius (28 octombrie 312), un principe îngăduitor şi foarte favorabil creştinismului: Biserica romană a beneficiat din belşug de binefacerile şi generozităţile lui, iar papa Miltiade a fost însărcinat de împărat, în anul 313, să arbitreze conflictul care îi opunea, în Africa, pe catolici şi rigoriştii donatişti în chestiunea aşa-numiţilor traditores.

Dacă lăsăm deoparte scurtul interludiu în timpul căruia Iulian Apostatul a practicat o politică ostilă faţă de Biserică, vremea persecuţiilor era deja încheiată. Biserica romană ieşea din încercare aureolată de prestigiul martirilor şi mărturisitorilor săi; aproape zece dintre episcopii ei mărturisiseră, prin jertfa lor, credinţa pe care o moşteneau, într-o tradiţie neîntreruptă, de la întemeietor, apostolul Petru, contribuind astfel la întărirea autorităţii a ceea ce era de acum papalitatea.

Luce Pietri I

CREŞTINISMUL LA ROMA ŞI ÎN IMPERIU Către Imperiul creştin în Imperiul Roman, creştinismul nu este tolerat în mod oficial decât începând cu secolul al IV-lea, în speţă la trei sute de ani după moartea lui Iisus. Ce ştim despre evoluţia lui în perioada de dinainte? Documentele pe care le deţinem nu ne permit stabilirea unor statistici, dar putem spune că, la sfârşitul secolului al I-lea, creştinismul este foarte inegal răspândit pe regiuni. Răsăritul (Asia Mică, Egiptul) este deja masiv creştinat, dar Apusul, cu mult mai puţin. Dezvoltarea creştinismului se accelerează de fapt ca urmare a unei decizii politice – edictul de toleranţă al lui Galeriu, din 31. Doi ani mai târziu, Constantin le acordă creştinilor o deplină libertate de cult şi le înapoiază bunurile confiscate.

Care era gradul de aderare al lui Constantin la creştinism? Este cu neputinţă de pătruns în adâncul conştiinţelor. A fost botezat la sfârşitul vieţii, cum era pe atunci obiceiul. În schimb, este sigur că a practicat o politică de bunăvoinţă faţă de creştini şi că a început să caute pricină anumitor practici ale cultului păgân.

Această tendinţă se accentuează de-a lungul secolului al IV-lea, nepu-nând la socoteală scurta paranteză a lui Iulian Apostatul (36l-363). Trebuie aşteptat, totuşi, sfârşitul veacului pentru ca Teodosie să interzică, în 392, celebrarea cultului păgân. Acesta nu a dispărut dintr-o dată. Interdicţia este reînnoită fără întrerupere în secolul al V-lea. Decretele instituie distrugerea templelor; unele rămân însă în picioare. În Asia Mică, riturile păgâne continuă să fie practicate în anumite oraşe. În Răsărit, la Bizanţ, Iustinian este cel care le pune capăt, suprimând în anul 529 libertatea de conştiinţă şi poruncind ca păgânii să se boteze. Rezistenţele, ici şi colo, sunt foarte intense, iar împăratul trebuie să trimită în anumite regiuni misiuni de convertire şi chiar să uzeze de represalii. Singura disidenţă permisă este atunci iudaismul; dar încă şi evreii sunt destul de îndeaproape controlaţi. Li se recomandă să citească Biblia mai degrabă în traducerea greacă a Septuagintei. În anul 535, când Iustinian recucereşte Africa de Nord din mâna vandalilor, încredinţează sinagogile creştinilor.

Înainte să devină religia oficială a Imperiului, factorii de atracţie ai creştinismului erau numeroşi. Există în primul rând o atracţie pentru religiile orientale, de care beneficiază şi creştinismul, născut fiind în Răsărit. De altfel, alte religii orientale au profitat şi ele de răspândirea lui. Creştinismul răspunde, apoi, unui anumit număr de dorinţe ale oamenilor vremii: dorinţa de un Dumnezeu personal, un Dumnezeu preocupat de om şi, în acelaşi timp, dorinţa de nemurire. Prozelitismul este de netăgăduit, dar persecuţiile arată că mişcarea creştină este adeseori prost primită, prost asimilată, că purtările îi sunt socotite sectare. Marea prigoană diocleţiană (303) nu este numai o decizie imperială. Ea se bucură şi de sprijinul unui anumit număr de filosofi, ca Porfir (care scrisese împotriva creştinilor). În plus, în momentul persecuţiilor, lepădările de credinţa creştină sunt, fără doar şi poate, cu mult mai numeroase decât martiriile. Expresia potrivit căreia „sângele martirilor este sămânţa creştinismului” este, într-o anumită măsură, o formulă apologetică. Succesul creştinismului se datorează mult, în fine, organizării sale, „Marii Biserici”. Structura piramidală a ierarhiei lui apare în secolul al I-lea. Biserica se infiltrează în ţesutul social şi ia în primire activităţi de binefacere, aziluri. În aceeaşi perioadă, ereziile gnostice sunt mult mai puţin organizate, ceea ce explică în parte nereuşita lor.

De fapt, Biserica a instalat o putere. Peter Brown a rezumat această evoluţie în titlul uneia din cărţile sale, Pouvoir et persuasion dans l’Anti-quite tardive. Predicatorul a început să fie însoţit, încet-încet, de forţa populară. Totuşi, înlocuirea treptată a culturii antice (paideia) cu cea creştină nu s-a făcut fără împotrivire, îndeosebi din partea aristocraţiei, care a apărat multă vreme superioritatea culturii păgâne, inclusiv prin încercarea de a le interzice creştinilor exercitarea activităţii didactice. Pentru ea era de neconceput să abandoneze religia lui Platon în schimbul unei religii a vulgului. Unul dintre Părinţii Bisericii, Grigore de Nazianz, care se considera foarte cultivat (cum şi era, de altfel), a avut cuvinte foarte grele la adresa lui Iulian Apostatul care, prin interdicţia sa, a vrut să refuze creştinilor orice drept asupra culturii. În Apus, abia după slăbirea modelelor clasice, începând cu secolul al V-lea, episcopii au preluat ştafeta şi au impus o cultură creştinată.

Cultul creştin a constituit oare, pentru păgâni, un element de atracţie către noua religie? Greu de spus, deoarece păgânii nu aveau dreptul să participe la ceremoniile creştine. Trebuia să fii cel puţin catehumen pentru a putea asista la ele.

Totuşi, o anumită seducţie estetică se poate să fi cântărit şi ea în felul său. Augustin evocă frumuseţea cântărilor. Cultul martirilor pare să fi avut şi el mare forţă. Sărbătorile celebrate la mormintele acestora permit exprimarea unui entuziasm popular care uneori are tendinţa de a-l cuprinde şi pe alţii, după cum arată predicile lui Ioan Gură de Aur la Antiohia.

În extinderea creştinismului, nu este sigur că el a presupus o mare diferenţă între mediul orăşenesc şi cel rural. Nivelul de urbanizare era foarte inegal la nivelul regiunilor. Două dintre cele mai puternice rezistenţe au venit din partea aristocraţiei – deja menţionată – în numele moştenirii culturale în care se înscria păgânismul şi din partea ţăranilor, legaţi de religia naturală. Rolul motor l-a jucat, în orice caz, puterea politică, în Occident, regatele care îi succed Imperiului, în secolul al V-lea, sunt creştine. Biserica este o instituţie care rezistă. Rolul episcopilor este EXPANSIUNEA CREŞTINISMULUI 349 foarte important. Ei sunt aleşi în funcţie de cultura, de recunoaşterea lor socială – din acest punct de vedere, numirea Sfântului Martin, un călugăr murdar şi cu părul în neorânduială, a creat oarecare probleme! Are loc o glisare între vechea aristocraţie senatorială şi o aristocraţie nouă, în rându-rile căreia episcopii deţin un loc însemnat. Această evoluţie a fost bine pusă în evidenţă de lucrările unor Peter Brown sau Karl Ferdinand Werner. Un alt istoric, Ramsay MacMullen, pune accentul pe recurgerea la con-strângere în procesul de creştinare. Silnicia a fost reală, chiar dacă, în acest imens Imperiu, transmiterea ordinelor lua timp, iar unii slujbaşi nu le aplicau. La Gaza, un templu se mai află în picioare, la sfârşitul secolului al IV-lea, doar pentru că guvernatorul roman nu vrea să-l distrugă. Creştinii înşişi au avut îndoieli cu privire la aplicarea forţei. Trebuie oamenii obligaţi să se convertească? Augustin îşi pune aceeaşi problemă în legătură cu donatiştii. Se trece de la o atitudine care admite dialogul, libertatea de alegere, la constrângere; dar o explicaţie stă şi în faptul că există temerea ca toţi aceşti oameni să nu se piardă.

În acest context, nu este uşor de evaluat gradul de aderare la credinţa nouă. Augustin era fericit să vadă mulţi credincioşi noi intrând în Biserică, dar se întreba despre ce fel de creştini era vorba, luând prin urmare în calcul un anumit conformism din partea acestora.

La linia de sosire – se pare că în secolul al Vl-lea – marea majoritate a populaţiei din fostele provincii occidentale ale Imperiului este botezată. Ce se înţelege însă prin creştinare? La ce nivel se situează ea? Reminiscenţele păgâne nu au dispărut niciodată cu desăvârşire. Ramsay MacMullen insistă asupra menţinerii în continuare a superstiţiei. Are dreptate, însă cu condiţia de a deosebi clar credinţele de practici. Avem puţine informaţii în privinţa pastoralei conţinutului credinţei. Fără îndoială, creştinii din epocă primeau unele idei despre istoria mântuirii şi câteva îndrumări de bună-purtare. Riscul de confuzie cu riturile păgâne era aşadar foarte mare. Multe dintre obiceiurile păstrate erau nevinovate, chiar dacă episcopii luptau împotriva lor. Printre păcatele enumerate în canoanele de disciplină figurau, desigur, cele referitoare la moravuri, dar şi recurgerea la ghicitori ori la vrăjitori. Pe de altă parte, unele practici au făcut obiectul unor recuperări abile: este cazul ritualului de incubaţie, care consta în culcarea în preajma mormintelor de mucenici. Sărbătorile creştine s-au substituit sărbătorilor păgâne.


Yüklə 1,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin