Outline of research on social inclusion in moldova

Capitolul 6. Excluderea de la particparea politică ca efect şi proces

INTRODUCERE REZUMATIVĂ
Sub aspect practic, fenomenul excluziunii politice poate fi privit preponderent prin prisma excluderii cetăţenilor de la participarea politică. Aşa fiind, pentru a circumscrie câmpul nostru de investigaţie, se impune din capul locului o fundamentare a politicului în general şi a sistemului politic în special.

Focalizându-şi observaţia pe caracterele cele mai manifeste ale morfologenezei politicului, politologia modernă a pus pe primul loc două criterii speciale pentru determinarea acestuia: structurile de stat şi procesele de putere. Totuşi, dacă privim lucrurile din perspectivă antropologică, aceste criterii, în linii mari pertinente, nu sunt suficiente.

Fenomenele politice nu pot fi reduse la structurile statului, nici nu pot fi asemuite exclusiv cu procesele lor de putere. Şi aceasta pentru că ele sunt prin excelenţă fapte sociale. Altfel spus, evenimentele şi întâmplările din societate nu sunt politice prin esenţă. Calitatea lor politică rezultă dintr-un proces special de codificare a relaţiilor sociale care s-a transformat într-o situaţie de interacţiuni sociale.

Conduitele umane nu au ele însele semnificaţii prestabilite. Orice faptă sau acţiune socială capătă sens prin atribuirea de coduri şi semnificaţii, articulate pe sistemul de norme şi valori culturale împărtăşite de către agenţii societăţii.

Să luăm un exemplu. Dacă într-o şcoală din Chişinău câteva fete se acoperă cu o eşarfă, conduita lor va fi considerată sau o ieşire extravagantă, sau un fenomen de modă. În schimb, dacă eşarfa este purtată de eleve de cultură islamică, condiţia lor va fi interpretată ca o faptă religioasă sau o tentativă de poziţionare a unui grup minoritar faţă de cel majoritar.

Acest exemplu este suficient pentru a arăta că orice fenomen este potenţial politic, pentru că această calitate depinde numai de politizarea sa în situaţia în care se produce. Nu există fapte politice prin natura sau esenţa lor, ci fapte sociale care dobândesc, în anumite contexte, o densitate politică, suficientă pentru a putea fi identificate ca fiind fenomene specific politice.

De îndată ce excludem definirea politicului prin esenţa sa, îl vom repera în relaţiile sociale eminamente conflictuale, susceptibile de politizare în funcţie de raportul de forţe dintre protagoniştii lor. Pornind de la această idee, vom conchide că fundamentele antropologice ale politicului îl constituie stratificările sociale provenite din jocul a patru operatori esenţiali:

sistemul de înrudire, care organizează raporturile de descendenţă şi alianţă;

teritoriul, unde se înscrie spaţial acest sistem;

îmbinarea ierarhică a claselor de vârstă;

diviziunea poziţiilor şi a rolurilor între sexe.

Însă, ordinea socială astfel construită trebuie înţeleasă nu numai în aranjament, dar şi în funcţionare. Accentul, deci, urmează a fi deplasat de la structuri la procesele vieţii sociale care determină politicul. Şi, din acest motiv, fiecare societate istoric situată trebuie considerată ca un mod de viaţă colectiv, exprimând o identitate socială singulară.

Or, ceea ce constituie identitatea unei societăţi este cultura sa şi ceea ce constituie pluralitatea agenţilor săi în societate este achiziţionarea şi practica culturii sale. Mediator-coordonator al unei vieţi sociale esenţialmente conflictuale, politicul nu poate impune intervenţiile sale reglatoare doar prin forţa constrângerii. Nici prin simpla forţă a convingerii. Reuşeşte doar combinând aceste două mijloace într-un cocktail cu proporţii variabile a cărui eficacitate – sprijinindu-se pe capacitatea de constrângere şi pe capacitatea de convingere – trimite, înainte de toate, la credinţele pe care le fundamentează: credinţa în forţa şi legitimitatea puterii. Politicul este un fapt cultural, chiar dacă prinde formă într-un ansamblu de structuri.

În concluzie, potrivit lui M. Weber, putem defini ca fiind politic o „grupare de dominaţie” ale cărei reglementări sunt validate şi aplicate pe un teritoriu dat de către o direcţie administrativă ce dispune pentru acest scop de „constrângere fizică legitimă”.

În toate societăţile, politicul instaurează, de fapt, o ordine de dominaţie manifestată prin clivajul conducători/conduşi pe care o organizează şi care este consacrată prin capacitatea ei de a găsi şi de a executa intervenţiile reglatoare ale vieţii colective. Pentru a se actualiza, această capacitate reclamă o aşezare teritorială, o organizare administrativă în serviciul conducătorilor şi o putere de coerciţie asupra conduşilor, recunoscută şi acceptată de către aceştia, adică legitimă. Acest dispozitiv instrumental caracteristic politicului nu poate fi practicat cu eficacitate exclusiv prin forţă, urmând să fie combinat cu asentimentul şi adeziunea conduşilor care are la bază anumite coduri culturale.