Outline of research on social inclusion in moldova

Sărăcia – reprezintă un fenomen social, care presupune o insuficienţă cronică a veniturilor şi a resurselor persoanelor, necesare pentru un trai considerat decent pentru societatea în care trăiesc. Din cauza sărăciei, persoanele date se pot confrunta cu mai multe dificultăţi ca şomajul, condiţii precare de locuit, acces limitat la servicii de sănătate sau de educaţie, în special, la cele de formare continuă, lipsa de acces la servicii de cultură, sport sau servicii de agrement etc.. Aceste persoane sunt adesea marginalizate în participarea la diverse activităţi din cadrul comunităţii (economice, sociale şi culturale) care ar reprezenta o normă pentru alte persoane. De asemenea, şi accesul lor la realizarea drepturilor fundamentale este limitat. O extindere a definirii sărăciei presupune identificarea acesteia cu privarea de capacităţi (Sen), ceea ce a determinat apariţia conceptului de sărăcie umană.

BOXA 1.3. Sărăcia umană Caracterul multidimensional al fenomenului sărăciei a determinat apariţia unui concept mai complex legat şi de conceptul de Dezvoltare umană, şi anume Sărăcia umană. Conceptul de sărăcie umană a apărut pentru prima dată in Raportul de Dezvoltare Umană pentru anul 1997. Preocuparea pentru identificarea persoanelor afectate de sărăcie şi dorinţa de a măsura sărăcia au neglijat uneori faptul, că sărăcia este prea complexă pentru a fi redusă la o singură dimensiune a vieţii umane. A devenit ceva obişnuit ca ţările să stabilească un prag al sărăciei, bazat pe venituri sau consum. Deşi venitul se centrează pe o dimensiune importantă a sărăciei, acesta oferă doar o imagine parţială a multor modalităţi în care viaţa umană poate fi afectată negativ. Sărăcia se manifestă prin privaţiuni, pe care acestea le aduc în viaţa oamenilor. Sărăcia implică nu doar lipsa necesităţilor de bunăstare materială, ci şi refuzul unor oportunităţi pentru a trăi o viaţă suportabilă. Viaţa poate fi scurtată prematur. Aceasta poate fi dificilă, dureroasă ori primejdioasă. Ea poate fi privată de cunoştinţe şi comunicare. De asemenea, poate fi lipsită de demnitate, încredere şi respectul de sine, cât şi de respectul faţă de alţii. Toate acestea sunt aspecte ale sărăciei, care în prezent limitează şi distrug vieţile multor milioane de oameni din lume. Sărăcia umană, oferă un mod diferit de evaluare a dezvoltării. Dezvoltarea umană este centrată pe progresul obţinut de toate grupurile din fiecare comunitate – de la cei bogaţi la cei săraci. Din perspectiva sărăciei umane, dezvoltarea este evaluată în baza modului în care săracii şi persoanele dezavantajate îşi duc existenţa în fiecare comunitate. Sărăcia umană, fiind mai cuprinzătoare decât sărăcia sub aspectul veniturilor, oferă un mod diferit de evaluare al dezvoltării, fiind, totodată şi mai aproape de conceptul de excluziune socială. Sursa: RNDU Republica Moldova 2009-2010.

Excluziunea socială - reprezintă un proces prin intermediul căruia anumite persoane sunt practic excluse din viaţa societăţii. Din cauza sărăciei lor, a lipsei de competenţe de bază şi posibilităţi de învăţare continuă, sau ca urmare a unei discriminări, ele sunt împiedicate să participe pe deplin în activităţile sociale ale comunităţii. Acest fapt contribuie la distanţarea lor de la locurile de muncă atractive, de la venituri mari, oportunităţi de educaţie, precum şi de la „reţelele” sociale ale comunităţii. Ele au un acces limitat la organele de putere sau de decizie, astfel încât se simt neputincioşi şi incapabili în controlul deciziilor care le afectează vieţile lor zi de zi.

Prin urmare, excluziunea socială afectează atât calitatea vieţii oamenilor, cât şi echitatea şi coeziunea societăţii în întregime, iar dimensiunile acesteia sunt interdependente ceea ce în consecinţă aprofundează marginalizarea⁸ .

Definiţiile sărăciei şi excluziunii sociale confirmă presupunerea interdependenţei dintre aceste două concepte. Astfel, atât sărăcia poate să condiţioneze starea de excluziune socială, cât şi excluziunea socială poate fi o sursă majoră a sărăciei.

Definirea excluziunii sociale şi a sărăciei presupune legătura acestora şi cu conceptele de marginalizare, vulnerabilitate, deprivare multiplă, coeziune socială.

Marginalizarea – reprezintă o poziţie socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaţionale şi de comunicare ale societăţii.

Vulnerabilitatea - reprezintă situaţia în care un individ sau un grup de persoane nu pot face faţă situaţiei social-economice existente în societate determinată de transformările proceselor sociale, economice, politice, culturale etc. ce au loc. Noţiunea de vulnerabilitate presupune astfel de calificative precum dependenţa, neajutorarea, expunerea, pericolul⁹. Factorii principali care definesc, în prezent, vulnerabilitatea la excluziune socială pot fi: vârsta, nivelul de instruire, sănătatea, prezenţa sau absenţa locului de muncă, veniturile, mediul de reşedinţă.

Deprivarea multiplă poate fi interpretată ca o pierdere sau ca o lipsă de bunuri materiale sau posibilităţi necesare pentru asigurarea indivizilor a unui trai decent. Deprivarea multiplă se referă la situaţia de inegalitate a persoanelor în accesul la bunuri şi servicii în funcţie de diferite tipuri care se completează. Astfel, venitul mic sau şomajul pot să fie combinate cu condiţiile precare de locuit, cu sănătatea precară sau accesul insuficient la educaţie. De regulă, fenomenul deprivării multiple prevalează în mediul rural. Deprivarea multiplă este legată de determinarea teritoriilor, unde acest fenomen se manifestă într-o măsură mai mare, fie ea o simplă localitate rurală, sau chiar o regiune. Teritoriile deprivate se caracterizează prin următoarele:

• 
  pe acest teritoriu, bine delimitat, locuiesc într-o proporţie mai mare persoane sau gospodării care se confruntă cu o serie de dificultăţi, precum veniturile joase, şomajul, criminalitatea, sănătatea proastă, condiţiile rele de trai şi educaţia insuficientă, care, individual sau împreună reduc semnificativ bunăstarea totală a populaţiei;
  
• 
  teritoriul dat se caracterizează printr-un mediu nefavorabil, concretizat în sărăcie, abundenţă de terenuri virane, case şi magazine abandonate, nivel înalt al criminalităţii, lipsa diverselor servicii, lipsa oportunităţilor de angajare în câmpul muncii etc.
  

Coeziunea socială reprezintă un liant al vieţii unei societăţi bazat pe o serie de factori care îi determină pe membrii acesteia să convieţuiască împreună. Aceasta presupune responsabilitatea tuturor membrilor unei societăţi pentru bunăstarea socială, dezvoltarea relaţiilor de încredere şi parteneriat bazate pe egalitatea în drepturi, demnitatea umană, autonomia personală etc. Un grad înalt al excluziunii sociale poate compromite coeziunea socială.

Deşi mulţi autori consideră, că excluziunea socială, care este legată nemijlocit de accesul limitat la realizarea drepturilor fundamentale ale omului, poate avea loc în societăţi subdezvoltate, cazuri de nerespectare a drepturilor fundamentale ale omului şi, prin urmare, de excluziune socială, sunt frecvente şi în societăţi dezvoltate.

Prin urmare, sărăcia şi excluziunea socială pot fi interpretate ca încălcări ale drepturilor sociale fundamentale ale omului. Eficienţa politicilor naţionale de a asigura accesul populaţiei la drepturile lor fundamentale depinde de acurateţea identificării şi înlăturării mecanismelor care împiedică indivizii să se bucure de aceste drepturi sociale.
1.1.5. Sursele excluziunii sociale
Marginalizarea şi excluziunea socială ca un rezultat al proceselor sociale şi economice, este frecvent înrădăcinată în structura relaţiilor sociale, politice sau economice existentă în societate. Deseori, excluziunea socială este determinată şi de procesele macrosociale legate de transformările social-economice, modernizare a societăţii, urbanizare etc. Acestea pot exclude cele mai vulnerabile grupuri sociale sau persoane fizice din procesele de integrare socială. De asemenea, excluziunea socială poate fi determinată şi de factori de ordin instituţional. Se are în vedere atât existenţa unui cadru juridic discriminatoriu, care nu este în stare să protejeze pe deplin drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor fizice, cât şi procesul de realizare a acestor drepturi, atunci când respectarea drepturilor omului este limitată. Această situaţie conduce la un acces limitat la resurse, instituţii, „reţele” sociale.

În funcţie de principalele surse, excluziunea socială poate fi¹⁰:

• 
  excluziunea structurală – este rezultatul unor procese structurale determinate de efectele transformărilor social-economice din societate şi se manifestă prin persistenţa şomajului, deficitul unei politici sociale viabile, lipsa unui răspuns adecvat a sistemului social la o nevoie;
  
• 
  excluziunea determinată de apartenenţa teritorială – este rezultatul unor deficienţe a dezvoltării unei comunităţi concretizată, de regulă, în dezvoltarea insuficientă a infrastructurii sociale, compromiterea sistemului de prestare a serviciilor publice etc., care nu permite satisfacerea unor nevoi sociale, nevoi care sunt satisfăcute în alte comunităţi.
  
• 
  autoexcluziunea – este determinată de opţiunea personală a individului pentru respingerea oricărei forme de participare în viaţa societăţii. Autoexcluziunea este strâns legată de astfel de concepte ca „marginalii” sau „underclass”. În perioada anilor 70’, marginalii erau grupuri de tineri, fără o relevanţă a apartenenţei de clasă, semiboemi, care respingeau acceptarea socială şi participau în tulburări sociale de tip Mai 1968 în Franţa (Vincent 1979). Cu timpul, marginalizarea a fost folosită în state vest-europene pentru a descrie un proces prin care anumite grupuri sunt îndepărtate temporar sau drastic de centrul vieţii sociale. Termenul de underclass, de origine americană, se referă la persoane care se autoexclud social, prin faptul că nu încearcă să participe deplin în societate. Sunt persoane sărace, al căror element definitoriu este angajarea în aşa-numite comportamente deplorabile, cum ar fi refuzul de a se angaja, recursul la infracţiuni pentru câştigarea existenţei sau naşterea de copii în afara unei căsătorii legal recunoscute (Murray, 1989).
  

Prin urmare, excluziunea socială poate fi văzută ca un rezultat al proceselor structurale, culturale şi comportamentale, precum şi a mecanismelor care împiedică accesul la bunurile publice ale societăţii şi nu asigură oportunităţi egale pentru toţi, împingând cele mai vulnerabile persoane la marginea societăţii. Un grad înalt al excluziunii sociale generează compromiterea coeziunii sociale şi instabilitate socială.

Sursele excluziunii sociale, la fel ca şi dimensiunile acesteia, sunt multiple şi includ aspecte tangibile (materiale) şi intangibile (relaţionale). Însăşi procesele excluziunii pot să conducă la excluziune ca rezultat, ca urmare a unui efort nesemnificativ sau a lipsei de efort pentru contribuirea la schimbarea potenţialelor rezultate ale acestora. Cu alte cuvinte, nu totdeauna sărăcia sau problemele generate de nivelul educaţiei joase rezultă în excluziune.

Drept alte surse ale excluziunii sociale pot fi identificate:

Mecanismele slabe de suport instituţional. Acestea pot fi inadecvate, funcţiona slab, avea o calitate joasă, respectiv, incapabile de a crea oportunităţi pentru acei care sunt presupuşi de a cădea în excluziune socială. Instituţiile private, organizaţiile societăţii civile, precum şi unele instituţii financiare private, furnizori de servicii, pot contribui la excluziunea socială prin faptul că nu dezvoltă programe orientate spre grupurile excluse sau servicii care ar corespunde necesităţilor acestora.

Cadrul legal discriminator sau executarea inadecvată a acestuia. Legislaţia imperfectă poate aprofunda excluderea unor grupuri sociale. Uneori legislaţia poate fi adecvată, ea poate prevedea măsuri de protecţie a grupurilor defavorizate, însă capacităţile reduse de aplicare a acesteia o fac până la urmă lipsită de sens.

Barierele politice şi instituţionale. Instituţiile publice prin lipsa de percepere şi înţelegere a dinamicii vulnerabilităţii, sărăciei şi a excluziunii sau printr-o monitorizare formală pot contribui la excluziunea socială. Procesul decizional poate fi ineficient pentru protejarea grupurilor excluse în mare parte datorită lipsei de implicare şi insuficienţei resurselor.

Practicile discriminatorii rezultante din privilegiere. Prejudecăţile şi discriminarea rezultată din privilegierile sociale şi politice pot, de asemenea, provoca excluziune socială. De exemplu, preferarea anumitor grupuri şi discriminarea bazată pe apartenenţele etnice şi de gen pot conduce la excluziune de pe piaţa forţei de muncă a unor categorii de persoane, etc. În cazuri extreme, ostilitatea directă şi violenţa împotriva anumitor grupuri pot genera excluziune socială.

Valori sociale şi practici culturale discriminatorii. Excluziunea socială poate persista şi la nivelul cultural şi tradiţional. În acest sens, Carlos Sojo (2000) a definit excluziunea culturală, ca acces diferenţiat al grupurilor sociale la beneficiile bunăstării materiale şi sociale, atunci când cauzele nu sunt structurale. Respectiv, indivizii, familiile şi comunitatea, precum şi instituţiile statului prin acţiunile acestora pot declanşa procese de excluziune chiar în cadrul grupurilor vulnerabile.

Dacă pentru ţările dezvoltate sursele excluziunii sociale sunt determinate de anumite situaţii marginale, accidentale, ale unui sistem social bine structurat coerent şi funcţional, pentru Republica Moldova, ţară aflată în proces de tranziţie la economia de piaţă sursele excluziunii sociale sunt determinate, în mare măsură, de moştenirile vechiului sistem social bazat pe o economie planificată şi centralizată, dar, nu în ultimul rând, şi de procesul dificil al transformărilor sistemice, precum şi de acele procese de dezagregare socială care îl însoţesc ca: explozia sărăciei, compromiterea sistemului de protecţie socială, procese de dezorganizare socială, imperfecţiunea cadrului legislativ şi instituţional etc.

Într-adevăr Republica Moldova a moştenit o economie de la fosta Uniune Sovietică a cărei productivitate a muncii la acel moment era de 2-3 ori mai mică decât în ţările industrializate¹¹. Pe parcursul primilor ani de tranziţie economică în rezultatul proceselor de reorganizare a economiei, productivitatea muncii s-a redus şi mai mult, ceea ce a condus la o degradare semnificativă a veniturilor salariale reale ale populaţiei, dar şi la o creştere a polarizării sociale. La moment, salariile din Republica Moldova sunt considerate cele mai joase din spaţiul european, fiind determinate de conjunctura economică nefavorabilă. Astfel, o pondere mare a populaţiei ocupate activează în domenii în care productivitatea muncii este mică, nu are perspective de creştere, şi nu necesită investiţii în capitalul uman.

Pe de altă parte, reducerea nivelului ocupării care persistă pe parcursul întregii perioade de tranziţie economică, pe lângă pierderile economice, conduce la o reducere a calităţii vieţii a populaţiei, la stres, la anxietate, la degradare umană, la comportamente deviante etc. Reducerea nivelului ocupării este însoţită şi de calitatea joasă a acesteia, care este determinată de un nivel înalt al ocupării informale, în special în mediul rural, al subocupării, precum şi de condiţiile de muncă necorespunzătoare statutului de muncă decentă. În 2008 ponderea ocupării informale în totalul populaţiei ocupate a constituit 31,4%. În mediul rural ocuparea informală s-a cifrat la nivelul de 43,6%. În mare parte, acestea sunt persoanele care activează în cadrul gospodăriilor lor casnice, pentru consumului lor propriu şi fac o „agricultură de supravieţuire”. Totodată şi ponderea celor angajaţi fără contract de muncă atât formal cât şi informal este destul de mare. Atractivitatea slabă a locurilor de muncă disponibile din republică, salariile mici, lipsa unor perspective de carieră profesională, dar nu în ultimul rând, înlesnirea procesului de integrare profesională pe pieţele muncii ale altor ţări, conduc la intensificarea migraţiei internaţionale de muncă.

Tranziţia la economia de piaţă a condus şi la compromiterea sistemului de protecţie socială. Astfel, reducerea nivelului de ocupare conduce la creşterea raportului de dependenţă economică (în 2008 raportul de dependenţă economică a fost de 1857⁰/₀₀). Pe de altă parte, degradarea veniturilor salariale, reducerea ponderii salariilor în totalul veniturilor populaţiei, precum şi deficitul acut al resurselor bugetare conduce la reducerea resurselor necesare pentru asigurarea mecanismului de funcţionare a sistemului de asigurări sociale şi a sistemului de ocrotire a sănătăţii, precum şi a sistemului de asistenţă socială, care se află în strânsă dependenţă de veniturile salariale ale populaţiei ocupate.

O altă sursă a excluziunii sociale poate fi considerată degradarea capitalului uman din republică, determinată de nivelul mic al salariilor pentru locurile de muncă care necesită investiţii enorme în capitalul uman (educaţie, sănătate, cultură, administraţie publică) şi un nivel relativ mai înalt al salariilor pentru locurile de muncă care nu necesită un nivel înalt de investiţii în capitalul uman. Pe de altă parte, persoanele care pleacă peste hotare la muncă practică, de asemenea, munci necalificate. O asemenea situaţie conduce la un proces de descalificare masivă a întregului potenţial uman din republică, proces determinat şi de demotivarea tinerilor în formarea lor profesională, văzând în aceasta o cheltuială nejustificată, precum şi de descreşterea exigenţelor în procesul de instruire atât în şcoli, cât şi în instituţiile de formare profesională de nivel secundar şi superior. Situaţia creată poate determina în perspectivă pentru Republica Moldova un statut de ţară subdezvoltată.

1.1.6. Consecinţele excluziunii sociale.
În prezent, excluziunea socială a devenit o categorie socială şi politică importantă datorită ameninţărilor pe care ea le poate provoca societăţii. În primul rând, excluziunea socială subminează eforturile societăţii în dezvoltarea umană durabilă şi creează mai multe impedimente în calea progresului social. Acest fapt este reflectat practic în toate documentele strategice ale Uniunii Europene şi ONU. Astfel, în Raportul de securitate ONU (2005) se menţionează că excluziunea socială este cea mai mare ameninţare la adresa securităţii umane şi sociale. Excluziunea socială reprezintă o provocare pentru ordinea şi securitatea internaţională, în special, în contextul proceselor de globalizare din lumea contemporană¹².

Excluziunea socială reprezintă o ameninţare directă şi pentru stabilitatea socială, în special, datorită inegalităţii şi disparităţilor sociale pe care ea le provoacă. Aceste disparităţi sunt cauzate, de regulă, de inegalitatea în distribuirea veniturilor populaţiei, de inegalitatea şanselor sau de discriminare între diverse grupuri ale populaţiei, de polarizarea societăţii. Aceste disparităţi pot fi, de asemenea, şi rezultatul unor comportamente, sisteme de valori morale sau stiluri de viaţă mai deosebite ale unor indivizi care deseori nu sunt în stare de a face faţă situaţiilor dificile. Drept consecinţă, situaţia de marginalizare şi de excludere socială a persoanelor în cauză le poate dezvolta nişte atitudini de nemulţumire şi intoleranţă faţă de alte persoane care pot fi considerate ameninţări reale pentru stabilitatea socială şi securitatea umană. Iar extinderea sărăciei şi marginalizării printre persoanele menţionate, graţie unui sistem electoral democratic, poate conduce la venirea la putere a unor forţe politice care îşi construiesc oferta lor electorală doar pe promisiuni populiste, care nicidecum nu pot conduce nici la o dezvoltare umană durabilă a ţării, nici la atenuarea sărăciei şi a excluziunii sociale. Or, persoanele sărace şi marginalizate reprezintă electoratul lor, iar numărul mare a acestora le garantează menţinerea lor la putere.

Alte ameninţări importante ale extinderii excluziunii sociale şi marginalizării sunt legate nemijlocit şi de compromiterea coeziunii sociale şi dezintegrarea socială din societate. Lipsa activismului în participarea la viaţa societăţii, autoizolarea şi indiferenţa unei mari părţi a populaţiei poate conduce, de asemenea, şi la compromiterea ordinii democratice, conducând astfel la un sistem de guvernare totalitar în societate.

Din acest considerent, politicile de incluziune socială ar trebui să vizeze atenuarea consecinţelor sociale ale excluziunii sociale prin înlăturarea imperfecţiunilor sistemului. Principalul mijloc de a iniţia astfel de politici sunt prin măsurile legale anti-discriminatorii, precum şi cele care susţin realizarea deplină a drepturilor omului.

Instituţionalizarea vieţii sociale, într-un mod care ar permite persoanelor de a influenţa politicile de incluziune socială, pare să fie o condiţie la fel de importantă pentru gestionarea proceselor de excluziune socială. În proiectarea politicilor care promovează incluziunea socială, este necesară o analiză detaliată a factorilor care cauzează excluziunea socială, şi subminează dezvoltarea şi integrarea socială a comunităţilor. Un sistem eficient de monitorizare a excluziunii sociale este o condiţie necesară pentru conturarea acestor procese şi conceperea unor politici de incluziune socială eficiente.

1. 2. Excluziune socială versus incluziune socială
Reieşind din abordările privind conţinutul excluziunii sociale, descrise în paragraful anterior, în care excluziunea socială este văzută ca o lipsă sau un deficit de acces al indivizilor la instituţiile şi sistemele sociale-cheie, se poate presupune că incluziunea socială reprezintă un proces invers excluziunii sociale, şi este realizată prin intermediul aceloraşi instituţii şi sisteme sociale. Iar integrarea socială în diferite „reţele” sociale, economice, politice, culturale (piaţa muncii, sistemul de protecţie socială, sistemul de sănătate, educaţie, etc.) a persoanelor aflate în dificultate, presupune un proces legat de incluziunea socială. Totodată, luând în consideraţie numeroasele definiţii ale integrării sociale şi ale incluziunii sociale, se poate conchide că lucrurile nu sunt atât de simple cum par.

Incluziunea socială nu este doar un proces invers procesului de excluziune socială. Combaterea excluziunii sociale reprezintă doar unul din elementele sale.

Incluziunea socială reprezintă termenul principal de referinţă utilizat în cadrul ONU, Consiliului Europei, precum şi în politicile europene anti-sărăcie, care vizează combaterea excluziunii sociale şi asigurarea integrării sociale şi necesită o definiţie mai complexă şi mai detaliată.
1.2.1. Definirea incluziunii sociale
Incluziunea socială este un termen mult mai recent decât excluziunea socială, fiind definită drept politică de răspuns la situaţiile de excluziune socială în documentele Consiliului European din anul 2000, între care se distinge Strategia Lisabona. În anii ce au urmat, promovarea incluziunii sociale, ca linie de politică publică, a înlocuit combaterea excluziunii sociale.

Potrivit definiţiei formulate în cadrul Uniunii Europene, incluziunea socială reprezintă un proces care asigură peroanelor expuse riscului sărăciei şi a excluziunii sociale oportunităţile şi resursele necesare pentru o participare deplină la viaţa economică, socială şi culturală din societate, şi care le-ar asigura un nivel de trai considerat decent în societatea în care trăiesc. Acest fapt le va asigura şi o mai mare participare la procesele de luare a deciziilor care afectează vieţile lor, precum şi accesul la drepturile lor fundamentale (Consiliul Europei, 2004).

Prin urmare, următoarele elemente sunt distincte în această definiţie:

• incluziunea socială reprezintă un proces;

• principalii beneficiari ai politicilor de incluziune socială sunt persoane fizice sau grupuri de persoane expuse riscului sărăciei şi excluziunii sociale;

• scopul principal al incluziunii sociale reprezintă asigurarea celor mai vulnerabile persoane oportunităţile şi resursele necesare pentru o participare deplină la viaţa economică, socială şi culturală din societate, precum şi pentru o participare mai mare în procesele de luare a deciziilor care le afectează viaţa lor şi acces la drepturile lor fundamentale¹³.

Se creează o impresie că această definiţie consideră incluziunea socială, drept un proces invers excluziunii sociale, în special, datorită faptului că ea (incluziunea socială) se centrează anume pe sprijinirea persoanelor cu risc de excluziune socială şi se preocupă de atenuarea acesteia din urmă. Cu toate acestea, incluziunea socială trebuie văzută şi ca un proces care asigură integrarea socială şi coeziunea socială în societate care reprezintă procese cu mult mai complexe decât depăşirea excluziunii sociale a persoanelor marginalizate.

Astfel, potrivit lui Meg Luxton (2002), incluziunea socială este văzută mai mult decât o reacţie la excluziunea socială. Incluziunea socială „recunoaşte că soluţia la inegalitate nu este de a oferi simplu celor excluşi aceleaşi drepturi formale. În loc de a aştepta conformarea marginalilor faţă de normele şi practicile prevalente ale celor de la centru, incluziunea socială implică o reconfigurare a centrului pentru a cuprinde practicile celor marginali”.¹⁴

Într-un sens mai larg, sociologic, integrarea socială defineşte, într-o măsură oarecare, eficienţa sistemelor sociale şi calitatea relaţiilor sociale. Integrarea socială reprezintă o stare a organizării, a modului de conectare şi de armonizare a diferitelor elemente care constituie comunitatea socială, care presupune sistemul de norme şi valori umane existente, precum şi activităţile care vizează coeziunea între oameni şi grupuri sociale. Integrarea socială reprezintă o condiţie esenţială a existenţei societăţii, activităţile şi acţiunile colective întreprinse de către orice grup sau comunitate socială. Integrarea socială se caracterizează prin intensitatea contactelor între membrii societăţii.

Luând în considerare numeroase definiţii şi interpretări ale excluziunii şi ale incluziunii sociale, participarea şi integrarea în structurile sociale, reprezintă categoriile cele mai importante cu care operează conceptul de incluziune socială. Astfel, incluziunea socială poate fi definită ca o participare a indivizilor în funcţionarea instituţiilor şi a „reţelelor” sociale, inclusiv şi a celor axate pe susţinerea persoanelor marginalizate. Din acest considerent, „reţelele” sociale sunt indispensabile pentru integrarea socială a persoanelor. Degradarea reţelelor sociale poate conduce la un proces gradual de excludere a persoanelor de la sistemele şi domeniile vieţii societăţii. Iar marginalizarea persoanelor conduce la dezintegrarea lor socială, şi, în consecinţă, la o apatie, depresie, anxietate etc.

Politicile de incluziune socială, care vizează sprijinirea celor mai vulnerabile persoane prin oferirea accesului la resurse şi îmbunătăţirea sistemului de protecţie socială, ar trebui să se axeze pe acţiunile colective ale membrilor comunităţii. Astfel, obiectivul de bază al politicilor de incluziune socială ar trebui să se centreze pe crearea de condiţiilor favorabile care ar asigura un trai decent din punct de vedere al standardelor existente ale calităţii vieţii tuturor cetăţenilor.

Cadrul instituţional pentru promovarea incluziunii sociale a fost aprobat în Declaraţia de la Copenhaga şi în Programul de la Copenhaga - documente finale ale Summit-ului Mondial din 1995 pentru dezvoltare socială - la care, şefii statelor participante la acest Summit au solicitat crearea unor condiţii stabile şi de siguranţă pentru dezvoltare a societăţilor. Guvernele s-au angajat în procesul de eliminare excluziunii sociale pentru a favoriza crearea unor societăţi "pentru toţi", în care fiecare individ în funcţie de drepturile şi responsabilităţile lui, are un rol activ de jucat. Principiile de bază ale incluziunii sociale reflectate în Declaraţia de la Copenhaga se axează pe asigurarea stabilităţii sociale şi a securităţii persoanelor în contextul promovării protecţiei drepturilor omului pentru toţi. Valorile de non-discriminare, toleranţă, respect pentru diversitate, egalitate de şanse, solidaritate, securitate şi participarea tuturor oamenilor, de asemenea, sunt prezente în declaraţie. Un accent important este pus şi pe principiul constituirii unei „societăţi pentru toţi”. Iar respectarea drepturilor fundamentale, inclusiv a drepturilor sociale ale omului, este considerată drept o garanţie în asigurarea accesului la resurse şi la instituţiile sociale, în participarea şi integrarea socială pentru toţi membrii societăţii.

Integrarea socială şi incluziunea socială sunt indispensabil legate de conceptul de coeziune socială. Coeziunea socială este cel mai recent şi mai cuprinzător concept care stă la baza politicilor sociale ale Uniunii Europene. Astfel, conform Tratatului de la Amsterdam (1997), aceasta urmează a fi dezvoltată şi aplicată la nivelul comunităţii într-o manieră mai largă: politica de coeziune (cohesion policy)¹⁵.

Strategia Europeană pentru Coeziune Socială defineşte coeziunea socială ca „capacitatea societăţii de a asigura bunăstarea tuturor membrilor săi prin reducerea disparităţilor şi evitarea polarizării şi marginalizarea oamenilor”¹⁶. Potrivit Strategiei, „Bunăstarea presupune nu numai non-discriminarea şi respectarea drepturilor omului, dar şi:

• respectarea demnităţii fiecărei persoane, precum şi recunoaşterea abilităţilor şi contribuţia lor la societate, respectând pe deplin diversitatea culturilor, opiniilor şi credinţelor religioase;

• libertatea fiecărui individ de a-şi controla dezvoltarea personală pe tot parcursul vieţii lor;

• posibilitatea fiecărei persoane de a participa în mod activ la viaţa societăţii în calitate de membru cu drepturi depline".

Strategia abordează coeziunea socială în baza respectării drepturilor omului, dar constată că protecţia drepturilor trebuie să fie însoţită şi de măsuri de politică socială care ar asigura accesul real la drepturile proprii pentru toată lumea, în special pentru cei expuşi riscului de a deveni marginalizaţi ca: copiii şi tinerii, migranţii şi minorităţile etnice, persoanele cu handicap şi persoanele în vârstă. Respectarea drepturilor sociale constituie baza politicilor sociale axate pe asigurarea coeziunii sociale.

Astfel, Consiliul Europei deţine prioritate comparativ cu alte organizaţii naţionale sau internaţionale în dezvoltarea coeziunii sociale printr-un set de obiective şi acţiuni practice în cadrul realizării politicilor corespunzătoare, transformând-o dintr-un concept într-o abordare politică.

În comunitatea ştiinţifică există diverse interpretări ale conceptului de coeziune socială (Boxa 1.4).