Ovidiu vuia



Yüklə 0,67 Mb.
səhifə10/10
tarix01.03.2018
ölçüsü0,67 Mb.
#43544
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Note şi Comentarii
În legătură cu grija pe care i-o port sănătăţii sale maestrul ar dori să-şi menţină ideaţia în ritmul actual tineresc, deci să mai aibe încă 3-4 ani de viaţă pentru ca în acest imp să mai scrie o serie de lucrări importante pentru el.
Îmi promite că anul viitor când Ia 18 Aprilie 1978 va împlini 60 de ani de activitate ziaristică, începută la 18 Aprilie 1918, va începe să scrie “Memoriile unui ziarist”, după cum se ştie proect pe cât de mult dorit, a rămas până la urmă nerealizat.
Îmi repetă că la Madrid şi-a continuat activitatea la ziarul El Alcazar, unde pe lângă articolul zilnic consacrat exclusiv politicii externe, a mai publicat în foileton o lucrare: Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia.
În ţară a scris zilnic un articol de ziar începând din 18 Aprilie 1918 până la ultimul din 9 August 1944.
Îmi aduce la cunoştinţă contribuţia importantă adusă de el pentru istorici, descrierea epocii neutralităţii urmată de războiul făcut de la Cerna, la Arges, Siret până la ultima bătălie avută loc la Cireşoaia (Sept. 1917). Cum nu a făcut parte din niciun partid în respectivele Memorii va putea să adopte normele istoricului Tacit de a scrie istorie “Sine ira et studio”, adică fără ură şi părtinire.
În continuare îmi dă vestea primirii articolelor publicate de el în Curentul, între 1 Ianuarie 1944 şi 9 August, acelaşi an. Ele formează cronica politicei internaţionale.
Totodată ne redă metoda sa de lucru: “Eu din primele zile ale războiului adică din 1939, am instalat un teletip care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători în engleză, rusă, suedeză, elveţiană (atât în franceză cât şi în germană), turcă şi arabă. Traducerile se dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar toate emisiunile captate de dimineaţă, laorale 2 cele de ora 12 şi la 8 seara ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu redam în sinteza unui articol, pulsul politic al războiului.”
Cum articolele demonstrau subordonarea anglo-americană politicei

lui Stalin, prietenii i-au dat sfatul să republice articolele într’o carte dar el ca autor era de părere că ar fi trebuit să li se adaoge şî cele dintre 1943-1944 an în care Stalin a obţinut la Teheran tot ce a visat. Maestrul consideră, pe drept, că niciodată in istoria ei Europa Occidentală, în care include şi Statele Unite, nu a fost mai umilitor îngenunchiată de Rusia. Din aceste file de cronică fiecare român va înţelege cutremurat inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii, cerută nu de ruşi care tratau la Stockholm un acord de armistiţiu cu condiţii cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill.


Să adâncim problema ridicată de Pamfil Şeicaru referitor la faptul că anglo-americanii, cei mult aşteptaţi de poporil român să le aducă mult visata eliberare, cereau de la noi capitularea fără condiţii pe când ruşii tratau cu Antonescu o pace cu condiţii, aşa cum ne va sta drept martor însuşi marele ziarist.
Dar după cum îi cunoaştem pe ruşi, ei nu duceau aceste trattive pentru a ne face cine ştie ce favoruri ci din propriile sale interese, Stalin se grăbea să ajungă la Berlin dintr’un motiv bine întemeiat, trecut astăzi sub tăcere. Şi anume, Hitler era pe cale să fabrice o armă secretă de mari proporţii. În acest sens, ne putem referi la mai multe mărturii ce nu pot fi contestate atât de uşor.
În primul rând, m-aşi opri la cuvintele lui W. von Braun rostite cu ocazia retragerii sale din NASA, prin care mărturisea că la sfârşitul

războiului nemţii, din tabăra cărora făcea parte şi el, erau gata să lanseze o armă secretă cu o acţiune atât de puternică, încât ar fi fost destul să arunce una asupra Moscovei şi alta asupra New-Yorkului ca aliaţii să ceară imediat pacea.


De altfel, doar pe această bază Hitler de pilda la 22 August, o zi înainte de actu de la 23 August declara că victoria nemţilor e la fel de sigură, precum doi cu doi fac patru.
Se ştie că după blocada de la Stalingrad, Ion Antonescu nu mai credea în victoria Axei şi a făcut câteva încercări de a-l convinge pe Hitler să-l lase să încheie pace, dar în mod onorabil, demn pentru un brav soldat, fără să-şi trădeze foştii parteneri de luptă, de unde avea nevoie de consimţământul lor. În acest sens, în 1943 la sfârşit de an l-a trimis în Italia pe dl. Al. Gregorian, mult apreciat de mareşal, de altfel preţuirea a fost reciprocă, pentru a-l ruga pe Mussolini să intervină pe lângă Führer să-l lase să încheie pace cu ruşii, cât şi cu aliaţii lor. Dl. Gregorian a rămas impresionat de descompunerea morală a dictatorului italian care avea înfăţişarea unui “uomo finito” de unde şi răspunsul său cu totul sincer că după cum au evoluat lucrurile ar fi penibil să mai creadă că intervenţiile lui l-ar mai putea influenţa pe Hitler.
Întrevederea respectivă e reţinută de istoricii italieni, nu am văzut-o semnalată de cei români, parcă nu ar mai fi jucat niciun rol important, cel puţin, în a demonstra eforturile depuse de mareşal incă din 1943 să capituleze, dar nu fără condiţii cum vroiau anglo-americanii.
Dar în luna Aprilie 1944, conducătorul României se hotărăşte să ceară direct consimţământul nemţilor pentru a încheia pace, deci să pună capăt unui război de-acuma pierdut. Generalul Ion Gheorghe ambasadorul României la Berlin, povesteşte că Antonescu, fiind cazat la ambasadă s’a întreţinut cu el până noaptea târziu, considerând că Hitler va avea toată înţelegerea că România va trebui să iasă din război. Dimineaţa, îmbrăcat de mare gală, cu toate medaliile pe piept, stiind că este ţinuta prin care a câştigat respectul dictatorului german, Antonescu a avut întrevederea cerută la care gen. Gheorghe nu a asistat. Ce au vorbit cei doi, nu se ştie, dar Antonescu nu s’a mai referit la o eventuală capitulare, Hitler l-a convins să continue războiul. Ce altceva ar fi putut să-i spună decât că nemţii erau pe cale să pună în circulaţie o armă secretă teribilă, de care amintea şi W. von Braun, după război intrat în soldă americană. Mai mult, savantul german susţinea că erau patru oameni de ştiinţă care au lucrat împreună la planurile acelei arme secrete nemţeşti pe care nu au mai ajuns să o termine şi mai adăoga că unul dintre ei a murit, pe când din planurile ruşilor îşi poate da seama că ceilalţi doi se aflau în mâinile lor. Numai că, în timp ce americanii nu aveau de ce să ascundă meritle lui W. von Braun, ruşii mai principiali puneau înaintea prizonierilor lor câte un nume rusesc de Popov sau altul, de aceeaşi origine.
Revenind la ruşi graba lor spre Berlin avea aceeaşi cauză, distrugerea bazelor de cercetare nemţeşti, înainte de a-şi lansa mortala armă secretă germană, pe care o aminteşte W. von Braun şi în condiţiile date nu putea minţi.
De unde, Stalin era gata să împlinească toate condiţiile cerute de Antonescu, numai să deschidă armatelor ruseşti porţile Carpaţilor pentru a nu întârzia prea mult. Nemţii în 1944, au îndemnat pe unguri să ocupe Aradul şi să înainteze pe valea Mureşului, unde vor veni la întâlnire şi trupele germane. Dar acestea din urmă nu au mai venit, de unde soldaţii unguri cuprinşi de panică s’au retras în grabă, îngrozindu-i gândul că ar putea cădea, în mâinile ruşilor, care intraseră deja în Deva.
Stalin era informat de capacitatea slabă a nemţilor de a le rezista în Carpaţi, dar le era teamă de rezistenţa românilor, în conştiinţa lui mai dăinuiau amintirile părinţilor, uimiţi că soldţaii români au refuzat să facă o revoluţie, cum îi îndemnau, ruşii, aflaţi în tranşeele de lânga ei.
Prin urmare, Stalin îl trata pe mareşal ca pe cel mai important adversar al său, nu i-a admis dnei Kollontay să dea atenţie tinerilor, reprezentanţii regelui, pe care pur şi simplu îi considera nişte neserioşi, cum de fapt, se prezenta gigoloul de o viaţă, G.l. Duca, trimisul lui Niculescu-Buzeşti pe lângă mme Kollontay, trădând misiunea superiorului său, Nanu.
Credem că abia când regele a trimis pe gen. Aldea la ruşi, pentru a-i ruga să intesifice ofensiva împotriva armatei sale proprii, respectiva faptă l-a determinat pe Stalin să înţeleagă trădarea ce o pregăteau politicienii români şi astfel a rupt învoirea cu Ion Antonescu, regele aducându-i pe tavă România şi capitularea ei fără condiţii.
Nu chiar întâmplător în anul 2001 regele Minai se întoarce în ţară unde îşi reprimeşte castelele confiscate, în timp ce o buna parte din

populaţie se zbate într’o mizerie neagră. Duşmanul de ieri, Ion Iliescu se arată foarte mărinimos, cu această ocazie demonstrând că teama lui de rege era nejustificată, odată ce şi unul şi altul au practicat trădarea, e drept mult mai la fostul rege, care şi-a pus sub ghilotina comunismului întregul neam, pe când fostul prim-secretar de partid al Iaşului nu şi-a trădat decât partidul şi se va vedea dacă nu cumva stăruinţa cu care se lipeşte de tronul prezidenţial nu va împlini în cele din urmă, ceea ce trădarea ex-regelui nu a putut atinge, e vorba de viaţa, ca existenţă a neamului românesc.


Trebuie să mai spunem că până la urmă pierderea războiului de catre Hitler a însemnat un mare bine adus Omenirii, dacă ar fi învins ideologia nazistă, ar fi existat un război continu, purtat de organizaţiile Gestapoului, transmise tuturor popoarelor. Îmi amintesc am vizitat pe când eram la Muenchen pe un văr al unei cunoştinte bune, ducându-i un mesaj din partea celor din România. Am observat că are o mână, cred stânga mutilată şi admiram casa cu o mare grădină cu un bazin de înot în centru şi dacă eu am văzut toate acestea înseamnă că arătau extraordinar. De unde gazda a simţit nevoia să se explice: “Eu am fost soldat SS, calitate în care mi-am lăsat mâna stângă în război, pe care sincer vă spun îmi pare bine că l-am pierdut. Dacă-l câştigam cumva, eu astăzi nu puteam să trăiesc în condiţiile pe care le vedeţi, ar fi trebuit să păzesc pe ruşi, undeva in stepele Rusiei.”
Şi oare nu avea dreptate? Cei mai câştigaţi din pierderea războiului au fost chiar nemţii şi pentru ca au primit şansa să îsi refacă propriul destin înviind, fără nimic metaforic, din proprie cenuşă, reprezentată de oraşele distruse ale ţării lor în timpul războiului.
Rămâne să mai atragem atenţia că fără să vrea, puterile învingătoare în cel de al doilea război mondial, pe lângă toate defăimările, multe nedrepte, aduse adversarilor, nemţi, le-au ridicat un monument în mijlocul Berlinului, dedicat puterii militare extraordinare pe care monstrul nazist l-a avut. Dupa cum se ştie înainte de a ataca Rusia, Hitler l-ar fi trimis pe unul din oamenii săi, la englezi, pentru a le propune o alianţă împotriva bolşevismului. Să mă corectez, exprim nişte presupuneri odat ce Churchill l-a arestat pe Hess, emisarul lui Hitler, iar naziştii l-au declarat nebun, predându-se duşmanilor cei mai înverşunaţi.
S’o spunem clar, Hess a trecut de partea englezilor foarte de timpuriu încât nu putea fi făcut răspunzător de holocaustul nazist.
Cu toate acestea a fost închis până la sfârşitul războiului, ca după această dată să fie ţinut într’o închisoare ce nu-i servea decât lui, păzită ziua, noaptea, de patru soldaţi, un american, un francez, un englez şi un rus. Fără îndoială, ei dădeau onorul zilnic unui individ care oficial era declarat nebun, diagnostic acceptat şi de partinicul tribunal de la Nuernberg.
Cererea familiei lui Rudolf Hess de a fi eliberat din cauza vârstei (1894-1987) a fost refuzată, fără drept de apel. Mai mult, când îl vizita fiul său, erau supravegheaţi, trebuind să păstreze o distanţa anumită între ei, ca să nu le permită cumva transmiterea cine ştie căror secrete de stat. Astfel, Hess moare în închisoare la o vârstă patriarhală, şi se susţine că s’ar fi sinucis, când cei mai mulţi bătrâni prezintă semne evidente de demenţă, au uitat de mult de ce semenii lor i-au pedepsit atât de rău.
Oricum, cazul Rudolf Hess rămâne o enigmă, nimeni nu mai poate

crede că el nu posedă sau mai bine spus nu a cunoscut nişte adevăruri usturătoare pentru conducătorii Angliei de-atunci, în frunte cu Churchill. Faptul că nu l-au omorât când puteau uşor s’o facă, pledează încă pentru cruzimea lor înăltându-şi visul de glorie pe scheletul unui bătrân care li s’a predat mult înainte de a putea fi făcut responsabil de faptele foştilor săi camarazi. Cazul Hess, ne demonstrează încăodată că cele mai mari şi mai adevărate comedii tragice ni le oferăţ, viaţa.


Francezii sărbătoresc la 14 Iulie ziua lor naţională şi respectăm acest eveniment, dar nu putem să ascundem realitatea că în celebra şi “fioroasa” Bastilie erau doar trei pensionari, printre care şi mai cunoscutul marchiz de Sade.
Reîntorcându-ne la scrisoarea lui Pamfil Şeîcaru vom constata din multe puncte de vedere prin scrisul său a jucat rolul Casandrei, din mitologia antică, adevărurile ei nu aveau căutare, mai precis nu erau crezute, astfel că regele a preferat să introducă vestitul cal troian, azi ruşii în Cetatea României. Şi pentru a le înlesni intrarea, mulţi au lărgit porţile prea strâmte, cu propriile mâni, fără să ştie ce fac, dărâmând, definitiv, zidurile de apărare. Ceea ce a urmat a fost mai groaznic decât căderea Troiei, descrisă de urmaşii lui Homer, marele rapsod, primul mare poet al Omenirii, n’a vrut să zugrăvească atâta trădare şi măcel. Poporul român a trăit fapte mult mai odioase decât cea săvârşită de Neoptolemos, fiul lui Ahile, când l-a ucis pe Astianax, odrasla lui Hector, aruncându-l peste zidurile cetăţii iar pe nefericita regină Andromaca, mama sa îndurerată, a făcut-o sclava lui.
Vom încheia cu mişcătoarele rânduri ale maestrului, purtând în sine, rostul alesei vieţi, închinată unui ideal sublim: “Precum vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de Cronică 1943-1944 - va putea precede memoriile unui gazetar. Dacă voi putea avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea spune că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci îmi vei supravieţui şi îti vei aduce aminte de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă de neamul românesc, căruia i-a aprţinut prin toată fiinţa lui.”
Aceste rânduri ar trebui săpate pe marmura nemuririi definind un om între oameni, cu inima scăldată în mireasmă de cer, cu numle Pamfil Şeicaru, trecut în legendă, sub nimbul aurit al stelelor.
Scrisoarea (16) din 10 Sept. 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite prieten, azi a venit Traian Popescu si mi-a adus numărul 4 din Carpaţii, dedicat centenarului independenţii. L-am citit cu nesaţ. Am regăsit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu, în care nici un rând, nici un cuvânt, nu e de prisos, şi totul are ritmul unei melodii de o infinită înduioşare. Aşa este destinul nostru să plătim scump fiecare pas pe care îl facem în suişul anevoios al istoriei noastre. Dar până la sfârşit lăsăm în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lor treptele suişurilor noastre spre înălţimi. I-am scris lui Govora felicitându-l pentru ironiile svârlite poltronului neruşinat Petre Constantinescu-Iaşi. Îl cunosc în monotona lui mediocritate. Am avut însă o surpriză citind, neaşteptata apariţie, articolul “In memoriam” semnat dr. Ovidiu Vuia. Este unicul articol privitor la tragedia bietei noastre ţări, în care simţi parcă băţaile inimei, ecou al unei adânci emotii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite. M’a durut că toată cumplita tragedie a ţării a fost politizaţă vulgar până la abjecţie. Am citit într’o foaie ce apare în Statele Unite “Cuvântul românesc” un articol în care se scria că, cutremurul a fost pedeapsa lui Dumnezeu aplicată poporului român fiindcă rabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a partidului comunist. Acest Dumnezeu al urii colective cu sancţiunile teribile nu este Dumnezeul creştin al iubirii şi al ertării este Jahvetul evreilor. Nu s’au gândit cei de la acest ziar că au pierit sub dărâmături fiinţe nevinovate, nu s’au gândit la sute de cazuri de oameni, români de-ai noştri de acasă, când s’au întors blocul era un morman de sfărâmături de ciment şi sub ele soţia, fată şi copila. Nu am avut curajul să citesc scrisoarea colonelului pensionar Dumitrescu fost director al liceului Mănăstirea Dealului, trimisă surorii mele, şi a venit şi a doua scrisoare ... am primit o scrisoare, mai exact a primit Veguţa, scrisoarea jurnal a unui arhitect şi soţia tot arhitect, care au descris momentul cutremurului şi zilele următoare. În ultima notaţie scrie că dorm cu cheia în uşă şi cu papucii şi cele necesare, să poată eşi la preludiul cutremurului, în stradă. Este dovada dârei cutremurătoare pe care a lăsat-o cutremurul în sensibilitatea oamenilor. Sunt desrădăcinaţi, zeci şi zeci de ani de când au plecat, au pierdut contactul cu ţara şi oamenii care sunt ai naţiei noastre. Glasul dtale m’a mângăiat, ai acoperit cu acest articol ruşinea ne simţirii emigraţiei. Acum ca meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală şi hârtie, citind “In memoriam” nu-mi vine să cred că eşti pentru prima dată când aşterni meditaţiile dtale pe hârtie, de aceea mă bucur că nu se ştie când voi putea să te întreb: nu eşti dispus să colaborezi la publicaţia mea? Ai siguranţa rânduielii în frază a cuvintelor, arta de a da frazei toanlitatea cuvenită care indică fără greş un real talent de a exterioriza ideile, sentimentele şi emoţiile, închei spunându-ţi:
Îti sărut fruntea dragul meu prieten

Pamfil Şeicaru


Note şi Comentarii
Maestrul, trăind cu pietate prezentul, îmi scrie că Traian Popescu i-

a adus Carpaţii dedicat centenarului independenţei, număr pe care l-a citit cu mult nesaţ, se înţelege intelectual.


Înainte de toate a descoperit paginile lui Al. Vlahuţă din volumul N. Grigorescu considerând că totul în scrisul său are ritmul unei melodâ de o infinită înduioşare. Şi de-aici apropie destinul lui Vlahuţă de cel al neamului românesc: “Aşa este destinul nostru să plătim ficare pas pe care îl facem în suişul anevois al istoriei noastre. Dar până la sfârşit lăsând în urmă mereu mormintele celor ce au făcut din trupurile lor treptele suişurilor noastre.”
Sunt câteva gânduri dedicate marelui suflet care a fost Al. Vlahuţă,

pe nedrept uitat astăzi, poate moralitatea lui severă stânjeneşte trădările şi vânzările de fiecare zi ale proletcultiştilor de astăzi, şi de ieri. Ascultând pe literaţii noştri, prin unul poţi să afli ce gândesc toţi, fără excepţie, atât i-a uniformizat partidul comunist şi îi păstrează cu sfinţenie principiile. Nici vorbă de şcoli, care să diversifice părerile, combătând ideile false ale unora mai de grabă dandy cu mutre de gorile, cum ar fi zisul N. Manolescu, politician în poezie şi literat în politică.


Fără îndoială, P. Şeicaru scrie rânduri demne pentru o antologie a literaturii române, reabilitându-l pe surghiu nuitul Vlahtă, dovedindu-şi că eminentul critic de artă din tinereţe nu a dispărut, cu talentul acestuia înalţă ziaristica pe culmi nebănuite şi sigur Al. Vlahuţă face parte din trupurile acelora ce alcătuiesc treptele suişurilor noastre spre înălţimi.
Cu această ocazie aş dori să pun în discuţie rolul ce ar trebui să-l joace Uniunea Scriitorilor români clar pe care, tot pe urme comuniste, îl trădează în mod mai mult decât lamentabil.
Între cele două războaie mondiale înscrierea, stătea la îndemâna oricui, asociaţia era un fel de al doilea sindicat. În orice caz, ea nu hotăra cine este scriitor sau nu, acest privilegiu îl deţineau criticii şi Academia, de pildă. Cu totul altele au devenit prerogativele acestei instituţii sub comunişti, când nu aveau voie să publice decât cei înscrişi în Uniune, instituţia devenea al doilea filtru de control al partidului, cunosc persoane cărora li s’a interzis să publice de către partid, deoarece nu erau membrii al uniunii şi acolo li se refuza dreptul să se înscrie, fiindcă nu avea activitate pusă în slujba partidului, care renumera pe unii membrii, chiar dădea pensii viagere unor indivizi ce nu se ştie dacă erau în stare să ţină în mână, un condei. Principiile partidului, totalitare, nu au putut rezista într’o democratie fie oricât de oloagă, dar acum se răspândesc alte născociri tocmai pentru a menţine Uniunea pe un post mai mult decât privilegiat. În acest mod astăzi se consideră că Uniunea este aceea care hotăreşte, cine este scriitor şi cine nu. Iată un tipic obiceiu comunist care ar putea fi contestat citând nişte nulităţi care sunt înscrise în Uniunea a scriitorilor români, dar cu domiciliul în străinătate. Noi nu o vom face, considerăm că cei ce conduc Uniunea nu împărtăşesc părerea indivizilor care se cred înălţaţi valoric dacă se pot mândri că fac parte din Uniune, lucru compromiţător pentru ei, deoarece ne întoarcem la vremuri când oamenii, inclusiv scriitorii erau mânaţi cu biciul din urmă.
Personal aş dori să uităm astfel de vremuri, mai mult decât întunecate.
Maestrul îl felicită pe Govora pentru articolul scris despre Petre Constantinescu-Iaşi, pe care marele ziarist, cunoscându-l îl consideră un poltron neruşinat, caracterizat de o monotonă mediocritate.
Pe urmă se opreşte asupra articolului meu In memoriam pe care l-am reprodus în cartea de faţă atunci când a avut loc cutremurul pe data de 4 Martie 1977, când emoţia durerii era vie în sufletul tuturora şi nu la întârziata lui publicare în Carpaţii, din luna Septembrie. Totuşi am reţinut unele idei ale maestrulului, scrise mie, cu ocazia citirii articolului, când a primit revista şi a putut să se ocupe de conţinutul său doar în scrisoarea din 10 Sept. 1977. Astfel “îmi mărturiseşte că articolul meu e unicul din emigratie privitor la tragedia bietei noastre ţări în care simţi parcă bătăile inimei, ecou al unei adânci emoţii autentice care şi-a găsit expresia unei nobile dureri intens simţite”. Consider că maestrul în câteva cuvinte grele, a atins esenţialul articolului meu “In memoriam”.
Dar pe el îl durea faptul că în emigraţie toată cumplita tragedie a ţării a fost politizată vulgar până la abjecţie. Dă ca exemplu un articol din ziarul Cuvântul românesc ce apare în Statele Unite (de fapt în Canada) în care se scria că marele cutremur a venit ca o pedeapsă a lui Dumnezeu aplicată poporului român, fiindcă rabdă stăpânirea lui Ceauşescu şi a partidului comunist. Desigur acest Dumnezeu nu putea fi creştin, cel al iubirii şi al iertării.
Fac o paranteză, pentru a arăta că acest ziar, Cuvântul românesc, reprezintă cu “demnitate” toate cusurile congenitale ale unui exil, condus de doi amatori în ziaristică, unul Bălaşu, celălalt Bârsan, amândoi lipsiţi de cea mai elementară experienţă publicistică, iar pregătirea lor culturală şi politică era cât se poate de săracă. Am colaborat la Cuvântul românesc până mi-am dat seama că ziarul e publicat de nişte capete pătrate, motiv care m’a determinat să renunţ la colaborarea cu ei, şi trebuie să o scriu că n’am regretat gestul meu, niciodată.
Calitatea acestei publicaţii e crasa ei mediocritate şi a urmat acest drum fără nicio abatere nici în sus, nici în jos, de unde plafonarea ce a împiedecat evoluţia în bine a ziarului respectiv. Neavând nici un fel de principii orientarea tor era determinată de numele autorului, chiar dacă ajung să-i elogieze unul lângă altul, pe un social-democrat cu nuanţe comuniste ca şi Ştefan Baciu alături de un legionar cu origini liberale şi ca haosul să fie total îl mai publică şi pe Ion Caraion, democratul convertit de circumstanţă în torţionar comunist.
Se înţelege, că prin acest ghiveci, chiar şi unii scriitori mai cunoscuţi ca Vintilă Horia (pe numele lui, Caftangioglu) copleşit de laudele ce i se aduceau devia de la măsura lui obişnuită, şi probabil considerând că ziarul Cuvântul românesc e un produs pe care scrie “Bonne pour l’Orient”, a scris nenumarate articole, mai mult decât discutabile, autorul susţinea nişte idei fără niciun suport, parcă numele sau ar fi putut să le întărească în aberaţiile lor, când efectul e chiar contrar, suferă prestigiul autorului, chiar dacă îl cheamă Vintilă Horia. Dau exemple mai mult decât edificatoare. Dovadă că omului i s’au urcat elogiile goale la cap, era articolul dedicat lui N. Crainic pentru ca la urmă, să ajungă la concluzia că el şi Ovid Caledoniu au concurat Gândirea şi activitatea gândiriştilor prin minuscula revistă publicată tot de cei doi, “Meşterul Manole”. În aceeaşi serie “laudabilă” V. Horia aducea în discuţie poezia lui Mihai Eminescu. Cărţile şi total aberant considera că marea dragoste a poetului pe lângă Shakespeare şi Schopenhauer, ar fi Dumnezeu şi nu iubita lui, adică marele nostru poet ajunge, să fie atât de apropiat de Dumnezeu încât poate să-l ia în braţe, apoi să-l sărute ceea ce e deadreptul absurd. Trimit pe sceptici la D. Murăraşu care nu numai că subliniază prezenţa iubitei ca al treilea motiv al poeziei Cărţile, dar face legătura cu atitudinea lui Goethe, asemănătoare cu a poetului român, adusă omagiu femeii iubite.
Şi în sfârşit ca să închei problema respectivă, tot Vintilă Horia a mai scris în acelaşi Cuvânt românesc un articol despre, misticismul lui L. Blaga, uitând că teoria marelui anonim reprezentând un dumnezeu care se izoleaza de om, prin cenzura transcendentă pusa între ei, deci este chiar antimistic, nu descoperă pe drumurile sale decât paradise în destrămare. Mai mult, în a doua parte a poeziei sale, L. Blaga se declară lipsit de credinţa în Dumnezeu, stăpânit de mirabila sămânţă a materiei şi de coapsa câte unei fetişcane evidenţiată de mularea rochiei dealungul ei, operă săvârşită de marele vânt.
Am dat respectivele exemple pentru a demonstra nivelul de jos al Cuvântului românesc care poate molipsi de mediocritatea ei, până şi spiritele cele mai alese, cum e cazul lui Vintilă Horia.
Desigur a face o paralelă între zisul Cuvânt românesc şi activitatea lui Pamfil Şeicaru, din cauza distanţei astrale dintre cele două tabere, ar însemna să săvârşeşti cu bună intenţie o unică profanare, un sacrilegiu. Dar cum cei mediocrii prosperă fiind căutaţi de sprijinitorii sponsori, în timp ce Pamfil Şeicaru a rămas un singuratec al exilului, ne întăreşte credinţa că trăim într’o epocă a răsturnării tuturor valorilor, s’a consolidat revolta maselor de care vorbea Ch. Maurras, idee preluată şi de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni de unde situaţia anticulturii ce domină astăzi în ţările apusene europene.
Fără îndoială, cei de la Cuvântul românesc, uitând că sub dărâmăturile blocurilor bucureştene au pierit fiinţe nevinovate, români de ai noştri dreptate avea maestrul, sunt nişte dezrădăcinaţi, care şi-au pierdut contactul cu ţara şi oamenii naţiei noastre.
Mă bucura gândul că am reuşit să aduc o mângăiere marelui ziarist şi să acopăr cu articolul meu ruşinea nesimşirii emigraţiei.
Ca meseriaş al condeiului şi mare consumator de cerneală, Pamfil Şeicaru îmi caracterizează calităţile scrisului şi e convins de talentul meu, nu-i mai repet cuvintele, de altfel sunt publicate în scrisoarea lui de mai sus. Oricât aş fi considerat lipsit de modestie marele meseriaş al condeiului, ca de-obicei, a prins, într’o unica sinteză ceea ce alţii nu pot defini, pe parcursul a sute de pagini de carte.
În singurătatea în care mă aflam, soră bună cu cea a marelui ziarist, recunosc deschis că aprecierile lui Pamfil Şeicaru îmi dădeau în primul rând încrederea în mine, pe care în atare condiţii ar fi trebuit să posezi forţe titanice ca să n’o pierzi, în cele din urmă.
Propunerea maestrulului de a deveni colaboratorul lui atunci când va avea ziarul său, cum se va întâmpla cât de curând, nu a putut avea loc din cauza unor colaboratori de-ai săi, în frunte cu arivistul V. Dumitrescu.
Dar acest lucru nu a avut darul să ne înstrăineze şi asta fiindcă o prietenie ca a noastră avea nevoi spirituale ce nu se pot împiedeca în interese meschine cum ar fi publicarea sau nu, în ziarul la care el însuşi era prizonierul ambiţiilor deşarte ale unor oameni ce nu puteau înţelege că în Viaţa omului pe drept numită de Marin Preda ca o pradă, mai există şi alte relaţii decât cele interesate, ele se numesc ideale. Pecetea o pune chiar maestrul când încheie scrisoarea cu “Îţi sărut fruntea, dragul meu, prieten”. Oare prin gestul său, inconştient nu dă viaţă nouă acelui sărut sacru din icoanle bisericeşti ortodoxe numit Dulcea sărutare, motiv dezvoltat şi în opera lui Brâncuşi, cea care-i aşezată intenţionat într’un cimitir, pentru că prezenţa ei ştie să calce pe moarte. Întreagă acţiune, subliniată şi în epistola din Scrisoarea III-a de M. Eminescu, tânărul se adresează iubitei sale ca Maica Domnului pe Fiului ei mort, exprimând o curăţenie ce nu mai are nimic din dragostea pământească, ea s’a purificat câştigând din harurile Sfinţeniei ceresti. De aici acel profund sentiment care e şi auroră şi lumină lină, în acelaşi timp: “Îti sărut fruntea, dragul meu, prieten, Pamfil Şeicaru”.
p.s. Pentru a încheia acest capitol aş aminiti că tot de Cuvântul românesc ţine şi Romfestul, care a început să-şi cultive şedinţele şi în ţară. Afilierea la acest Romfest şi a părintelui Calciu, a avut darul să-l coboare ca pe Vintilă Horia, mediocritatea avându-şi legile ei. M’am despărţrtit definitiv nu numai de Cuvântul românesc dar şi de Romfest, atunci când întrunirea românilor a avut loc la Cleveland şi niciunul din preoţii sau episcopii prezenţi nu s’au gândit ca s’ar cuveni să treacă şi pe la cimitirul Holly Cross din localitate, să spuie măcar o rugăciune la mormântul marelui poet al exilului, Aron Cotruş. A fost a doua umilinţă adusă memoriei poetului dacă prima şi cea mai de neiertat a constituito înmormântarea sa într’un cimitir în care nu se permite ridicarea niciunui monument care să depaşească nivelul plăcii sub care doarme marele poet, între arabescurile respective se poate descoperi cu greu şi o cruce mică, ce pare că ţine de un simbol, străvechi păgân, şi nu de religia catolică în ritul căreia s’a convertit Aron Cotruş, fiind convins că într’o lume împărtită între dolarul american şi rubla rusului, salvarea popoarelor robite de comunism, nu poate veni decât de la Roma oraşul, etern al Papilor, urmaşi ai Sf. Apostol Petru.
Sfârşitul Volumului I

Yüklə 0,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin