Ovidiu vuia

Scrisoarea mea de răspuns din 30 Dec. 1976
Majoritatea problemelor abordate au fost larg dezbătute, în rândurile de faţă, se înţelege nu mă voi mai ocupa de ele. În schimb mă voi opri asupra unor aspecte inedite şi de la început aş sublinia că împărţirea teritorială a Transilvaniei de vest, la începutul anului 1919, tatăl meu a trăit-o pe viu, ca fost soldat al armatei austro-ungare, încorporat chiar în acel an când împlinise 18 ani. Vizitându-şi familia din Banat, apoi urmând să ajungă la Deva, în primul oraş românesc de graniţă, a fost nevoit să treacă peste trei vămi, franceză, sârbă şi românească, fenomen total de neînţeles pentru un român care se vedea forţat să respecte unele hotare mai mult decât arbitrare, fiindcă erau interpuse între populaţii majoritar româneşti.
De unde se cade să mai cinstim cu un gând bun activitatea lui Al. Vaida Voevod care a reuşit să convingă Consiliul suprem al păcii să stabilească graniţele dincolo de oraşul Arad, evitând să se facă o mare nedreptate. De altfel, între această delimitare şi Tisa a existat o populaţie numeroasă românească, pe care ungurii după procedee bine cunoscute le-au maghiarizat, astfel că din numărul de peste 200.000 români câţi erau în 1918, astăzi abea mai sunt vreo câteva mii, cifre ce vorbesc de la sine.
În acest sens, cine îşi mai aminteşte dintre români, că la conferinţa de pace din 1918 s’a cedat o regiune aflată dincolo de Tisa, alcătuită din sate româneşti, pentru totdeauna stăpânite de Cehi.
În acele vremuri cu adevărat tulburi, generalul francez Berthelot marele prieten al românilor a fost salutat în 1918 cu mult entuziasm de către populaţia Aradului, de faţă fiind şi mulţi locuitori ai cartierului românesc, Pârneava. După terminarea ceremoniei, românii neînarmaţi, au fost, pur şi simplu, vânaţi de gărzile ungureşti, care au ucis doi ţărani, dintre aceştia a rămas cunoscut posterităţii, Lae Barna, o stradă din Arad îi purta numele.
Cine mai ştie că tânărul Ion Arion în drum spre Alba Iulia, în acel întâi Decembrie 1918, a pierit lovit de un glonţ ieşit dintr’o armă ungurească, încât sărbătoarea Unirii a fost şi una îndoliată, toţi conducătorii marei Adunări naţionale au stat priveghi, la catafalcul acestui erou anonym, cu numele lui Ion Arion. Personal, le-am dedicat sonetul Ţie, Transilvanie pe care îl reproduc în continuare, ştiind că fraţii nei de neam, nu-l cunosc:
Ţie, Transilvanie!
Memoriei lui Ion Arion, Lae Barna şi tuturor celor căzuţi ca ei, pe altarul Patriei:
În tine se-află plaiul nostru sfânt

Unde Mioriţa baciului oier

Lăsat-a urme după ea’n Cuvânt

Suind spre-altarele care nu pier.

Oriunde-aş fi, bătut de ploi şi vânt

Nu va putea în lume om câner,

Din inimă a-mi scoate vechiul cânt

Al ţării, cum o alta nu-i sub cer.

Cu doina fluierului ne înveţi

Străbuna, veşnica litanie

Căci fără jertfele multor vieţi

Şi crezul lor, împărtăşanie,

Azi n’ai avea atâtea frumuseţi

N’ai creşte’n soare, Transilvanie!”

Al doilea aspect asupra căruia doresc să insist priveşte situaţia, Aradului după marea Unire, importantul centru politic şi cultural de dinainte de 1918, după realizarea României întregite, oraşul a fost pur şi simplu părăsit, din punct de vedere cultural. Tată prin 1923, reîntors ca tânăr avocat în Arad, cu veleităţi de ziarist, s’a prezentat la Vasile Goldis rugându-l să-i publice un articol. Marele om politic se considera al Bucureştiului, nu mai avea timp să se ocupe de “Românul”, misiune de care se eschiva de parcă i-ar fi pricinuit cine ştie ce rău. Prin urmare l-a trimis, jos la băieţii ce se îngrijeau de editarea publicaţiei. Ceea ce tată a şi făcut, şi cum amintesc în scrisoare, cu acea ocazie l-a cunoscut pe Aron Cotruş, cu care a legat, mai pe urmă o prietenie exemplară.
Aradul a fost lăsat în mâinile ungurilor şi ovreimii, aceasta din urmă, vorbea din rutină încă şi pe vremea comuniştilor, numai ungureşte, contribuind la o falsă imagine a oraşului.
La Arad apăreau, cel puţin două cotidiane ungureşti, am cunoscut pe cei doi şefi de ziare, deoarece pe stradă se saluţau foarte cordial cu tatăl meu, fiind colegi de breaslă. Unul era un domn înalt, cu o figură de om extrem de sensibil, se putea crede că l-ar fi putut jigni şi o floare, purta o pălărie cu boruri largi, ca de veritabil boem, şi îl chema Somoru adică cel trist. Al doilea, chiar din contră, era scund, lat în umeri, faţa turtită din cauza nasului înfundat uşor, îţi dădea impresia că ar fi practicat în tinereţe, boxul.
Într’o atare atmosferă, nu ne va mai mira că sculptorul Ladea locuia împreună cu Aron Cotruş într’o pivniţă şi, o duceau greu de tot, al doilea într’o poezie se plângea că e “flămând, flămând.”
Se înţelege de la sine că dacă ungurii aveau o trupă de teatru permanentă, noi românii ne mulţumeam cu turneele bucureştene, acestea nu rar ne delectau cu piese de valoare, interpretate de marele talente ale scenelor româneşti, de care nu duceam, în niciun fel, lipsă. Eu profitam de faptul că de fapt tatăl meu era directorul acestui teatru însărcinat cu rolul nu tocmai de neglijat să selecteze trupele plătite din casieria primăriei sau a unei alte instituţii de stat, astfel că de la început se garanta nivelul valoric al pieselor, iar artiştilor le convenea că în acest mod nu riscau să joace în faţa stalurilor goale, ceea ce se putea întâmpla chiar şi unor artişti de-acuma consacraţi. Deci, popularizarea şi asigurarea cotelor de încasare aparţinea direcţiei arădane, trupei bucureştene nu-i rămânea decât misiunea de a-şi juca piesa, fără să rişte eventual o pierdere bănească esenţială. În aceste condiţii, care nu se aplicau revistei lui Tănase, se înţelege, unde biletele erau vândute cu luni înainte, tatăl meu a reuşit să aducă la Arad piese şi distribuţii cu adevărat excepţionale. Dintre acestea voi cita Scrisoarea pierdută în rolul Cetăţeanului turmentat avându-l pe celebrul Iancu Brezeanu, un eveniment istoric pe care locuitorii Aradul au ştiut să-l preţuiască într’un mod deosebit, marele artist murind la câteva luni mai târziu.
Dar m’aş opri pentru distribuţia de excepţie la Fraţii Kamarazov, într’o dramatizare franţuzească. Iat-o: Tatăl: R. Bulfinschi, fiul său Dimitrie, G. Vraca, Gruşenca, Tanţi Cocea, Alexei, Ion Aurel Manolescu, Zosima, Ion Storin, Ivan, Tony Bulandra, iubita lui, Leny Caler şi în sfârşit Smerdiakov, epilepticul, Fory Eterle.
Desigur sala a fost ceva mai plină, iar pentru tată acest spectacol adus la Arad a constituit una din mândriile spirituale ale vieţii sale. În ce mă priveşte, personal, având acces liber, ca fiul directorului, mă pot lăuda că am avut fericita ocazie să-l văd jucând pe Tony Bulandra, dacă pe ceilalţi, i-am avut aproape de inima mea în anii următori, la ora aceea nu aveam mai mult de opt anişori. Astfel, la Bucureşti după decenii, l-am putut vedea pe G. Vraca în ultima sa genială creaţie, Richard al treilea de Shakespeare, într’un spectacol ce a însemnat cântecul său de lebădă, murind aproape pe scenă aşa ca Molière, Jouvet sau Giraudoux.
Nu pot să închei fără să nu amintesc de un spectacol pentru mine, epocal. Venise la Arad, Ion Ciprian şi trupa sa cu piesa Oameni pe un sloi de gheaţă, pe care l-am vizionat în matineu, publicul fiind format de câţiva spectatori, dintre aceştia, mai mulţi elevi.
Totul decursese bine, până, îmi pare, la sfârşitul actului al doilea când, după consumarea lui, îl auzim pe Ion Ciprian urlând ca din gură de şarpe: “Cortina! Cortina!” Ce se întâmplase? Omul care lăsa manual cortina îi furase marelui artist replica principală, de fapt apogeul sublim al piesei.
Aşa dar se ridicase iar cortina şi se rejucă întreaga ultimă scenă ce întradevăr nu putea fi retezată în mod brutal din contextul respectiv. Rolul principal al scenei se înţelege îl juca marele Ion Ciprian care nu vroia să ne răpească plăcerea de a-i admira marele talent pentru el era destul să aiba câţiva spectatori ca să-şi joace total rolul, judecătorul principal îi era conştiinţa proprie, pe ea n’o putea s’o înşele.
Şi astăzi nu pot decât să-i dau dreptate, căci gestul său nu l-am uitat niciodată, mi-a sădit în inimă datoria de a fi eu însumi indiferent dacă o ştiu câţiva sau nu, e destul ca unul să înţeleagă şi să-mi accepte mesajul, datoria eu tot mi-am făcut-o.
Dar în acelaşi timp Ion Ciprian mi-a dat o lecţie de probitate artistică, el nu era un interpret oarecare ci prin arta lui căuta să redea fidel textul ce i s’a fost transmis, ca un pact sacru încheiat cu autorul ei pe care nu-l trădează în nicio împrejurare.
Adică, de la Ion Ciprian am învăţat că Hamlet e o piesă de Shakespeare, pe care când o interpretezi e nevoie să te înalţi la nivelul geniului său şi să nu-l cobori în noroiul celor mai stupide inepţii, cum o fac unii regizori care se simt superiori autorului clasic al cărui text îl pot mutila în toate felurile josniciei numite modernism.
De vină sunt şi artişti care acceptă falsificările respective neînţelegându-se că oricine are dreptul să scrie tot ce-i trece prin cap, dar nu să înghesuie ceea ce e absolut, mare, în relativul neputinţelor, tiparului mărunt, de regizor ratat.
Ion Ciprian este autorul unei piese nu de toate zilele, Omul şi mârţoaga şi alături de Urmuz este ctitorul literaturii absurde, la noi.
Tot peste decenii de la întâmplarea descrisă, l-am întâlnit pe Ion Ciprian, pe Calea Victoriei din Bucureşti, şi doar ruşinea m’a oprit să nu sărut mâna bătrânului artist, drept recunoştinţă pentru tot ce am învăţat de la el, şi nu m’ar fi mirat să fi uitat de mult de incidentul prin care m’a influenţat atât de mult. Şi n’ar fi comentat în niciun fel intervenţia sa de a rejuca o ultimă scenă, când el nu şi-a făcut decât datoria de artist şi nimic mai mult.
Ceea ce nu înseamnă că nu i-am sărutat, în imaginaţia mea, de mai multe ori mâna, acestui Apostol preacurat al copilăriei mele, numai că trebuie să recunosc măreţia gestului său, purtată vie în inima mea, odată cu trecerea anilor creştea, în loc să scadă şi s’o dau uitării.
Scrisoarea (8) din 3 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu, am primit scrisoarea dtale ca un frumos dar la începutul unui nou an. Pentru un scriitor istoric a unei epoci aşa de complexe cum a fost aceea dintre 1912 - începutul războiului balcanic până la Dec. 1918 prăbuşirea imperiului Habsburgilor, cel mai frumos elogiu este ca cititorul să fi avut revelaţia unor adevăruri tăinuite, dar care înlesneau întelesul evenimentelor. În jurul acestei cărţi emigrantii, fără excepţie au organizat conspiraţia tăcerii. Era conţinutul cărţii “La Roumanie dans la grande guerre” dăunător neamului românesc său conţinea falsuri de tipul celor folosite în orice propagandă politică? Nu, dar autorul era ostracizat de toate curentele din emigraţie. Furioşi autorii capitulării fără condiţii: Niculescu-Buzeşti, Creţeanu et comp., prin scrisoarea trimisă la 14 Oct. 1948 generalului Rădescu în care demonstram imposibilitatea de a figura într’un eventual comitet ce s’ar face în afara hotarelor ţării, a unor oameni care s’ar cuveni să fie judecaţi pentru înaltă trădare. Am primit răspunsul cu data de 6 Noiembrie prin care bătrânul general îşi scuză întârzierea fiindcă el plecase în Statele Unite înainte de a primi scrisoarea. Scrie: “Scrisoarea dv. am citit-o cu mult interes iar răspunsul de dat după ce am citit cuprinsul, ar putea fi rezumat într’o singură cuprinzătoare frază: sunt în întregime de părerea dvoastră în aprecierile pe care le faceţi asupra unor personalităţi scăpate din ţară.” Scrisoarea am ţinut-o secret şi n’am dat-o publicitaţii decât în 1965 când am publicat lucrarea “Karl Marx. Însemnări despre Români” texte manuscrise inedite. Cu un comentar. Generalul Rădescu murise. Scrisoarea trimisă de mine de la secretariatul, lui Rădescu a fost discret pusă în circulaţie, aşa că eu, provocasem banda Niculescu Buzeşti-Creţeanu, fără să fi vrut. În numele Comitetului Naţional patronat de cretinul regal Mihai s’a intervenit la Le Monde şi Le Figaro nu numai să nu se facă niciun articol dar nici măcar să fie anunţată “La Roumanie dans la grande guerre”, fiind lucrarea unui fascisto-nazist notoriu. Au apărut dări de seamă, am primit scrisori de la foştii ofiţeri ce facuseră parte din misiunea, General Berthelot. Legionarii în multiplele lor publicaţii nici măcar nu au menţionat titlul şi apariţia cărţii. Era precum vezi o unitate ce se făcea în jurul numelui meu. Şi cu atât mai dureroasă a fost această manifestare a unei uri ce califica pe eroii emigraţiei, cu cât scrisesem această carte în momente tragice pentru mine. Am început lucrarea la 1967. Scriam şi soţia mea dactilografia manuscrisul. După două luni îmi comunică foarte calm că are cancer la mamela stângă şi va trebui să fie operată. A suportat operaţia dar după puţin timp a trebuit să fie internată într’un sanatoriu. Şi a început calvarul. Eram singur, scriam şi de două ori pe zi mă duceam s’o văd şi să-i manifest convingerea că totul se va vindeca. La început în primele trei luni şi eu mă agăţam cu disperare de această iluzie. Nimic nu-mi indica o agravare a bolii. La începutul lui Noiembrie o radiografie facută de un medic Levitski, specialist în cancer, a chemat pe Traian Popescu şi i-a cerut să mă pregătească pentru a putea suporta adevărul, sotia mea era condamnată. Când m’am dus la medic mi-a arătat oasele ciuruite: “Poate să traiască 2, 3, 4 luni dar nu va trece de a şasea lună’. Mi-a înmânat radiografia şi am ieşit în stradă. Ploua. Ţineam în mână înfăşurată în plastic sentinţa radiografiei. Plângeam. Mă simţeam singur în faţa finalului ce urma. Probabil că o femeie bătrână a fost tare impresionată de înfăţişarea mea, că m’a întrebat în spaniolă “pot să vă ajut?” I-am răspuns: “Nimeni, doamnă, nu-mi poate fi de ajutor.” Şi am continuat să merg căutând un taxi să mă ducă acasă. Nu aveam nici un fel de legături cu Reprezentanta Republicii socialiste la Madrid, dar era informată de cursul boalei soţiei mele. Fără să fac un demers, căci nu ştiam unde era sediul ei şi cum puteam să mă adresez Reprezentanţilor republicii care la 21 Mai 1945, mă condamnase la moarte, a comunicat surorii mele că i se acorda paşaportul pentru a se duce la Madrid. La începutul lui Ianuarie 1968, sora mea a venit. O revedeam după 24 de ani. Ultimele luni de viaţă ale soţiei mele care era la Sanatoriul Crucii roşii, a avut mângăierea să aibă lângă ea, în afară de infirmiere, pe sora mea care este devotamentul şi blândeţea întruchipate. Şi în acest timp în afară de Traian Popescu şi câţiva prieteni spanioli, deşi exista o comunitate a Românilor, preşedintele ei n’a venit să mă întrebe cu ce fac faţă notei de plată a Sanatoriului. În 1958 s’a lansat un apel pentru anul refugiaţilor de către UNESCO, mi se pare. S’au strâns sume enorme, comunităţii româneşti din Spania i-a revenit 8 milioane de pesetas, care în 1958 avea altă, cu totul altă valoare decât azi. Cum au fost administrate aceste milioane, îmi este penibil să vorbesc, atât doar: în curs de un an şi patru luni nu i s’a dat soţiei mele nici măcar o aspirină. Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânar şi nu ştiu dacă parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” ( în 1978 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu atunci vei fi dta cel care să stigmatizezi imposturile tricolore. Traian Popescu, un suflet cum rar se întâlneşte în emigraţie, care s’a îngrijit să pot face formalităţile necesare pentru că soţia mea să fie îngropată în luna Aprilie. Vei înţelege ce dureroase amintiri mă leagă de această carte şi ce mângăietoare a venit înţelegerea aşa de pătrunzătoare a valorii revelatoare a cuprinsului. Pierdeam soţia după 48 de ani, dintre care 24 în exil. Sora mea a rămas aproape un an cu mine şi a continuat să revină, totalizând până acum 9 ani ce se împlinesc în Februarie, de când stă lângă mine, cu nicio întrerupere.
Întrebările pe care le pui în legătură cu toate erorile de aplicare ale tratatului Franţei cu România, ele sunt expuse de contele de Saint-Aulaire, care a fost ministrul Franţei la Bucureşti, înainte şi în cursul războiului şi în timpul conferinţei păcii. Este o carte de nobil curaj în a rosti adevărurile care trebuiesc cunoscute. În ziua când lucrările ce vor apărea (4) îmi vor da ceea ce sper, am intenţia să traduc şi să public în româneşte lucrarea acestui mare prieten al poporului nostru. Da, dragul meu, Consiliul suprem apăra pe Bela Khun şi ne-a interzis să intrăm în Budapesta, Ionel Brătianu a trecut peste stop. Am cunoscut la Muenchen pe nepotul lui de Flers, scriitorul francez care a fost în tot timpul războiului la noi. Acest tânăr mi-a dat o notă scrisă de tatăl lui căpitan în misiunea franceză şi mai târziu ataşat al Franţei la Moscova. Ce scria în notă? Se găsea la Budapesta după intrarea trupelor române, şi uimit de prezenţa unui grup care privea spre înălţimea Parlamentului maghiar, a căutat să vadă ce interesa grupul de unguri. În loc să fi înfipt steagul tricolor, doi soldaţi au pus ca un drapel două opinci şi acelea rupte. Un ungur s’a adresat căpitanului francez spunându-i: “O merităm.” Dacă voi găsi o copie a notei ţi-o voi trimite. Ştii poate cu ce dispreţ vorbeau ungurii de opincarii români. Înclin sa cred cacei doi soldaţi care priveau satisfăcuti isprava nu puteau fi decât din Transilvania că ei ştiau ce efect va produce două opinci fluturând ca un steag pe parlamentul din Budapesta. Ştiu că îţi va place plăcere. Pentru a întelege un avantaj pe care il aveau ungurii în Anglia. Foarte mulţi lorzi erau căsătoriţi cu femei din aristocraţia maghiară şi invers nobilii unguri cu femei din aristocraţia engleza. Dar noi opincarii i-am învins. Suntem singurul Stat a cărui armată a intrat într’o capitală a puterilor centrale. În ce priveşte descentralizarea sunt de acord cu dta ca era necesară. Prin 1920 s’au publicat proiecte de descentralizări a administraţiei. Îmi amintesc de un proect bine conceput făcut de un politician bucovinean Onciul. Maniu vroia să facă din Transilvania ceva similar cu Slovacia, cum o concepea Hlinka, un preot catolic. Uita însă Iuliu Maniu că limba slovacă nu este un dialect al limbii cehe, ci o limbă slavă dar cu totul diferită de limba cehă. Întrebarea este de ce Iuliu Maniu venit la putere în 1928 împins de un val de popularitate - 78 % din voturile exprimate - n’a iniţiat o descentralizare administrativă când putea să facă chiar o modificare a Constitutiei? Simplu: era lada goală: a venit la guvern fără nici un program. N’a fost trimis un agronom Orva în Rusia să studieze colhozurile? Era un om de slabă pregătire politică. El fusese doar avocatul mitropolitului de la Blaj ceea ce nu-i oferea prea complicate probleme. Admirabil tactician în lupta dusă contra regimului maghiar culminând cu organizarea regimentelor transilvane din monarhia habsburgică. Calm, folosind o autoritate pe care nici un român nu i-o contestă, el a desfăşurat o acţiune naţională menită să-i justifice autoritatea ce i se atribuia. Consiliul dirigent n’a strălucit ca valoare dar nu mai puţin a organizat administraţia provinciei. Când Bucureştii a cerut să retragă coroanele, Iuliu Maniu a tot amânat în timp ce Budapesta emitea coroane pe care le trecea prin contrabandă. Naţia plătea eroarea Consiliului dirigent. Voi trimite lui Traian Popescu ceva foarte preţios ca replică la revizionismul Budapestei. Emisiunea de franci francezi falşe fabricaţi la Institutul de cartografie în curs de mai bine de un an - 25 de milioane şi mai mult. 8 milioane cele mai reuşite au fost strecurate la Amsterdam, Haga, Stockholm, Varşovia, Milan. În Decembrie 1925 poliţia olandeză a arestat 3 indivizi care aveau 7 milioane de franci falşi. Aveau pasapoarte false româneşti, fabricate de şeful poliţiei Nadosy. A fost un mare scandal, Guvernul Ungariei îşi făcea devize pentru a întreţine campania de revizuire a tratatului de la Trianon. Voi face o fotocopie a paginilor din “Decomposition de l’Europe Liberale” de Bertrand de Jouvenel, apărută în 1941. Autorul este un scriitor politic de autoritate. Îţi voi face şi dtale o fotocopie. Cred că este cea mai bună replică la noua campanie revizionistă a Budapestei.
Revenind la Iuliu Maniu: ignora totalmente Rusia, de aici erorile făcute, în care intra, şi o imensă vanitate. În Noembrie 1943 Rusia sovietică prin ambasadoarea la Stockholm Kollontay a propus negocieri în vederea semnării unui armistiţiu cu România. Mareşalul Antonescu a acceptat şi a ţinut în curent tot timpul negocierilor pe Iuliu Maniu. De ce n’a trimis măcar un observator dacă se ferea să nu se angajeze? Se rezerva, convins că nimic în Europa centrala nu se va schimba, fără ca Churchill şi Roosevelt sa nu-l consulte. El a cauţionat lovitura lui Mihai cu arestarea mareşalului în biroul dobitocului rege şi ce a urmat. Dacă poporul român nu ştia ce legături au americanii cu Ruşii este explicabil, dar Maniu le ignora fiind îmbrobodit de cei care vroiau să capituleze fără condiţii cerută de anglo-americani. În Decembrie 1943 am fost atacat de Steed, la radio BBC, postul englez, spunând că dl. Pamfil Şeicaru induce în eroare opinia publică susţinând că Rusia are ca obiectiv marea Egee. Am replicat. M’a atacat din nou încheind că unica soluţie a României este capitularea fără condiţii şi imediat. La noul meu raspuns, Steed a amuţit. Această polemică a fost publicată în Curentul. Cum n’a tresărit Maniu când a auzit că se cere capitularea fără conditii? Eu înţeleg greutatea pe care o ai să realizezi vinovăţia lui Maniu, dar adevărul este că a sancţionat operaţia capitularzilor convins că el are suficient autoritate la Churchill şi Roosevelt să ferească România de o ocupaţie rusească.Totul a fost decis la Teheran în Decembrie 1943. Eu nu pot accepta că a fost influenţat de Boilă, să participe la alegeri, dacă într’adevăr aşa a fost, atunci nulitatea lui este evidentă. Voi căuta să aflu pe cineva să-mi scrie la maşină polemica cu Steed, Rămâne singur Ion Antonescu, figura eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoare doi ani nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Există fotografii a executiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.
Fireşte familia Boilă i-a fost fatală (lui Maniu n.n.). Celibatar el a fost prizonierul familiei Boilă, ultimul ţinea pe o nepoată de soră a lui Maniu. Inutil să-ţi vorbesc de neonestitatea lui, dar nu bănuieşti cât era de prost (Boilă, desigur n.n.) Am fost ca deputat în comisia de anchetă parlamentară a afacerii Skoda. Au fost momente comice prilejuite de declaraţiile lui.
Închei, iubite prieten, cu această afirmaţie pe care o fac la începutul noului an: Rusia sovietică va cunoaşte insurectia naţionalităţilor ostile, Velikoruşilor. Regimul sovietic se va prăbuşi din interior. Se pare o aberaţie afirmatia mea dar vom trăi şi vom vedea. Eu caut să-mi fac datoria publicând în Germania Federală lucrări de denunţare a acestui stat ce împiedecă o nouă aşezare a lumii.
Omagii soţiei dtale şi pentru familie tot binele pe care îl merită cuminţenia dtale şi adâncirea sentimentelor româneşti.

Cu drag al dtale

Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
În această scrisoare marele ziarist şi istoric ne dă câteva date importante privind activitatea sa din exil şi totodată ne face să înţelegem, de ce, în mod cu totul condamnabil în jurul cărţii sale emigraţia fără excepţie (e vorba de “La Roumanie dans la grande guerre”) a organizat o adevărată conspiraţie a tăcerii. Desigur, cu această ocazie oamenii şi-au arătat micimea şi dispreţul pentru o valoroasă creaţie semnată de un autor, pentru ei, iritant. Se poate susţine că niciunul din adversarii lui nu s’au obosit să-i citească lucrarea, în consecinţă, să treacă peste profundele subiectivităţi şi să dea Cezarului ce-i al Cezarului: Pamfil Şeicaru a scris una din cărţile memorabile ale istoriografiei româneşti, pe răbojul căreia îi va rămâne înscris pentru totdeauna, cu litere de aur, numele.
De-altfel atacul iniţial porneşte de la P. Şeicaru prin scrisoarea din 14 Oct. 1948 trimisă generalului Rădescu prin care îl anunţă că nu poate figura într’un Comitet naţional format din nişte oameni care ar trebui să fie condamnaţi pentru înaltă trădare. Prin secretara generalului rândurile au ajuns a cei criticaţi cu mult înainte ca el să fi publicat răspunsul lui Rădescu în care acesta îi da dreptate. Drept răzbunare banda lui Niculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu în frunte cu regele l-au prezentat peste tot inclusiv la Le monde şi la Le Figaro, drept un notoriu fascisto-nazist, de unde nici nu i-au anunţat apariţia cărţii. E de reţinut ceea ce maestrul nu pomeneşte aici, dar o ştiu de la colaboratorul său apropiat, N.Şt. Govora, că în acei ani cum el se afla la Paris, maestrul îi trimitea de la Mallorca, şi pentru a-şi exercita talentul de mare polemist, cu regularitate articole pe care Govora le publica, conştient că ele vor acţiona ca niste obuze, ţinta lor fiind Consiliul naţional şi mai ales clanul Niculescu-Buzeşti, Creţeanu şi Vişoianu. Se vede ca maestrul uitase proverbul românesc: “Spune-i prostului în faţă adevărul, ca să te urască o viaţă întreagă”.
În acele zile când scria cartea sa despre primul război, soţia sa se îmbolnăveşte de cancer la sânul stâng fiind operată într-un sanatoriu dar evoluţia va fi destul de rapidă, va face metastaze osoase şi va muri în luna Aprilie, înmormântată la Madrid. Desigur maestrul trece printr’o mare durere, nicicând nu a simţit singurătatea atât de apăsătoare, cu atât mai mult cu cât în afară de nişte prieteni spanioli şi de Traian Popescu, nimeni nu a vizitat-o din partea comunităţii româneşti, pe soţia lui aflată pe patul morţii, nimeni nu a ajutat-o nici cu o aspirină.
Şi-atunci se întâmplă un eveniment foarte important, intră pe fir Reprezentanţii republicii socialiste din România care-l anunţau, informaţi fiind de situaţia lui, că sora sa va primi paşaport pentru a merge la Madrid ceea ce a urmat la începutul lui Ianuarie 1958, sora maestrului era lângă el şi soţia sa încă în viaţă, a putut să se împărtăşească din îngrijirea dnei Virginia, care adaogă maestrul era întruchiparea devotamentului şi blândeţii.
Desigur că ar fi mai mult decât temerar să stabilim persoana sau persoanele care în atare momente grele pentru maestru, s’au gândit să-i sară în ajutor, tocmai în zilele cele mai disperate.
Ceea ce este important, va trebui să acceptăm că gestul respectiv la

impresionat adânc pe bătrânul ziarist, demonstrându-i două lucruri importante: Cu această ocazie, părăsit şi hulit de emigraţie totuşi ţara se gândeşte la el, cu toate că a fost condamnat la moarte, la 12 Mai 1945. Care om, aflat în situaţia precară a maestrului ar fi putut să nu se înduioşeze şi să refuze respectivul ajutor neangajându-se cu nimic.

Dar, e drept, că pentru noi va începe o colaborare de la distanţă între comuniştii din ţară şi P. Şeicaru, acesta din urmă convins că va fi ajutat să-şi publice lucrările, de fapt conţinutul unic şi major al vieţii sale.
De pe acuma, subliniem, că şi comuniştii îşi vor urmări interesele, devenite manifeste sub domnia lui Ceauşescu, dictatorul vroia să-l câştige pe marele ziarist a cărui pană ar fi putut să-l lovească din plin.
De-aici plecând, dacă maestrul a fost un partener sincer, şi-a urmărit idealurile, nici nu le-a trădat, nici nu le-a pus în slujba nimănui, cei ce au procedat meschin nu au putut fi decât comuniştii, şi vom demonstra evoluţia respectivelor relaţii, în viitor, cu totul obiectiv, nefiindu-ne dificil să arătăm că maestrul şi pe această cale şi-a păstrat libertatea de conştiinţă creatoare după principiile urmate neabătut o viaţă întreagă sau cum îi plăcea să susţină chiar maestrul, până la ultima bătaie a inimii sale.
Noi trudindu-ne să ne aflăm pe drumurile adevărului, ne-am luat ca

sarcină să reabilităm memoria marelui om, ziarist, istoric şi scriitor de un deosebit talent, protestând că în ţară, în timp ce toţi nepregătiţii se pregătesc să intre în Pamasul culturii româneşti, peste numele şi mai ales valoroasele sale opere continuă să se menţie aceeaşi conjuraţie a tăcerii, lucru de-adreptul de neînţeles.

Născut într-o zodie norocoasă totuşi, dintr’un anumit punct de vedere a fost cel mai calomniat om al existenţei noastre spirituale, încărcat cu toate viciile legate de un pumn de ţărână şi încă unele în plus, când el comparat cu tot ce i s’a pus în cârcă, ne apare ca o figură de-adreptul angelică, lipsit total de păcatele atribuite.
Oameni cu pretenţii, când vorbeau despre el repetau nişte vorbe de clacă, autorul fiind un fante îmbătrânit de mahala plătit pentru creaţia sa cu un ţol de ţuică de prune, se manifesta cam aşa: “Cică Pamfil Şeicaru şi-ar fi construit Palatul Curentului după formula etajului şi şantajului şi ca impostura să fie totală, fantele de Tirchileşti să capete o verosimilitate de nezdruncinat, Apostolul neamului N. Iorga, e declarat făuritorul acestor parodii de enunţuri, şi când îi va veni rândul îl vor face de râs indiferent de nume, pe cel care le-a pus ulterior, în circulaţie.”
La fel, de data aceasta, bazat pe propria noastră corespondenţă voi demonstra că ceea ce se susţine astăzi în ţară este o altă gravă mistificare a adevărului şi anumite ziare au colportat atare minciuni după care Pamfil Şeicaru ar fi fost în ţară şi ar fi stat la masa discuţiilor cu Ceauşescu. Îl blestem pe acela ce pronunţă un astfel de neadevăr dorindu-i să-i sece gura şi pana de scris, fiindcă prin ele caută să desfiinţeze personalitatea unui mare român şi iubitor de ţară.
Şi cu această problemă, mă voi ocupa când îi va veni rândul. Deocamdată am dat un avertisment celor ce pângăresc lucrurile sfinte cum este memoria lui P. Şeicaru. Şi ca să se vadă că nu respect decât adevărul, mă voi opri asupra altor rânduri dedicate de P. Şeicaru lui Iuliu Maniu, şi nu-l pot urma fiindcă afirmă nişte lucruri greu acceptabile.
Să ne înţelegem, îi dau perfectă dreptate în ce priveşte activitatea lui Maniu din timpul războiului al doilea mondial şi după, până la arestarea şi moartea lui în temniţa de la Sighet, fiindcă marele ziarist aduce probe irefutabile unele din propria sa experienţă, dar pentru a nu ne repeta voi reveni mai târziu la ele, când maestrul se referă din nou la Iuliu Maniu într’un articol ce merită analizat, în sine, pentru esenţele sale.

Astfel, când, în scrisoarea de faţă abordează problema descentralizării cu care se arată de acord, un proect bun, realizat de un politician bucovinean Onciul, în cele următoare adaogă faptul că Iuliu Maniu ar fi vrut să facă o Transilvanie ca şi Slovacia în viziunea lui Hlinka, adică, astăzi o ştim mai bine, ar fi dorit să facă din Transilvania o ţară independentă de vechiul Regat. Este o scăpare de neiertat, odată ce unirea cu condiţii a Transilvaniei, idee nesprijinită de Maniu, ar fi dus cel mult la o federalizare a României. Dar pe de altă parte, Maniu era conştient că pentru români există două blesteme: Bucureştiul cu sufocanta ei centralizare, căreia comuniştii i-au dat o dezvoltare dementă şi şovinismul ameninţător al ungurilor şi atunci orice român alege răul mai mic, centralizarea Bucureştiului.

Pentru a înţelege politica lui Maniu va trebui să ne referim la anumite aspecte istorice.
Prin moartea lui Ionel Brătianu în urma unei amigdalite septice, Ludovici, operată greşit de ministrul liberal Angelescu, s’a creat un gol de neînlocuit în politica românească.
În “La Roumanie dans la grande guerre” Pamfil Şeicaru îl elogiază pe marele Ionel Brătianu şi subliniază rolul său important pentru români în desfăşurarea războiului, a înfruntat chiar Consiliul suprem al păcii cucerind Budapesta (Interesant de remarcat că şi într’al doilea război mondial, armatele române luptând alături de ruşi erau gata să intre în Budapesta dar în ultimul moment au fost deviate spre Cehoslovacia unde şi-au continuat luptele în Tatra ceea ce înseamnă că atât Consiliul superior din primul război mondial cât şi generalii ruşi din al doilea, au primit ordinul să nu-i lase pe români să intre în Budapesta din locuri mult mai superioare, de cum s’ar putea presupune, personaje în faţa cărora se închina şi Tigrul Clemenceanu, care în situaţia dată şi-a pierdut colţii şi ghiarele, executant fără să mai comande. Cu atât mai mult gestul lui Ionel Brătianu creşte, chiar şi astăzi, în măreţia lui!).
P. Şeicaru menţionează însă că I. Brătianu era nepopular şi este uşor de aflat cauza, de ea se plângeau mai ales adversarii politici, poporului în bună parte comportarea sa îi satisfăcea caracteristicul cezarism, prezent la fiecare naţie de origine latină, Iorga în “O viaţă de om” vorbeşte de dictatura mascată a lui Ionel Brătianu, şi nu greşea de loc, fiindcă, nu tocmai democratic, din umbră, I. Brătianu prin legăturile sale de prietenie cu Barbu Ştirbei, îşi impunea părerile reginei Maria şi prin ea regelui Ferdinand numit Nando de C. Stere în romanul său “În preajma revoluţiei”. Fie la putere, fie nu, Ionel Brătianu oricum conducea destinele României, dreptate avea Nicolae Iorga.
După moartea sa neaşteptată, mai ales cei ce erau duşmanii lui direcţi, celebrul N.D. Cocea, care sub ruşi se lăuda cu prietenia lui Lenin, organizase o procesiune în care şobolanii reprezentau partidul liberal în frunte cu Ionel Brătianu.
Totuşi prin dispariţia lui, ţara intrase în derută, mai ales anumite partide printre care şi partidul naţional-ţărănist răsuflau uşurate că au scăpat de sub jugul lui Brătianu. Se ştie că în 1923, la încoronarea regilor României, Ferdinand şi Maria, de la Alba-Iulia, ardelenii au refuzat să participe la ceremonie, arătându-şi nemulţumirea faţă de I. Brătianu care după ei şi-a cam depăşit atribuţiile, fără niciun rezultat concret.
În 1928, scrie maestrul, venit la putere, Maniu ar fi putut să iniţieze

o descentralizare, chiar prin modificarea Constituţiei, şi nu-şi dă seama că aduce un argument decisiv în favoarea realităţii că politicianul ardelean nu avea intenţia să transforme Transilvania într’o Slovacie independentă. De câte ori vom mai face paralela dintre cei doi va trebui să admitem că şi unul şi altul, posedau structuri sufleteşti cât se poate de diferite, de unde de o reconciliere între ei nu putea fi vorba.

Concluziile maestrului asupra guvernului Maniu din 1928 erau cât se poate de simple: era lada goală, a venit un guvern fără program. Maniu era un om de slabă pregătire politică.
Astfel de aprecieri făcute unui partid ca cel Naţional proaspăt fuzionat cu cel ţărănesc al lui Mihalache, aproape de extrema stângă şi avându-l economist pe V. Madgearu, unul din cei mai buni specialişti ai României, devin mai mult decât discutabile.
De altfel, respectivul guvern a trecut prin două mari crize care au avut influenţe sigur negative asupra activităţii normale ale acestuia.

Prima este marea criză economică mondială pe care Madgearu încearcă să-i anuleze nefastele consecinţe în România, iar deputatul Şeicaru a intervenit propunând conversiunea datoriilor ţărăneşti, ceea ce s’a şi făcut, ca lege aprobată de parlament.

A doua criză, care a scuturat din temelii partidul la putere a fost întoarcerea lui Carol II în ţară, la 8 Iunie 1930, aterizând pe aeroportul din Oradea sprijinit fiind de armată. Neputând fi împotriva curentului creat, i-a pus condiţia regelui să renunţe la mme Lupescu, ceea ce imoralul Carol a şi promis, ca iubita lui coruptă să intre totuşi cu primul tren în România, după ce Carol a fost înscăunat în funcţia sa regală. Maniu protestează, dându-şi demisia, deci părăsind guvernul care rămâne ia putere, dar pentru Maniu regele era un mincinos, om fără caracter. Din acel moment legăturile dintre rege şi Maniu se întrerup definitiv, fără îndoială politicianul ardelean a procedat aşa cum ar fi făcut-o, şi Ionel Brătianu dacă ar fi trăit. Pamfil Şeicaru îi impută faptul că nu l-a atacat pe rege mai direct şi public, ori Maniu avea dreptate, Carol al II-lea câştigase partida, gestul politicianului juca rolul unei prevestiri de Casandră necrezută, dar ea se va împlini cât de curând în toată amploarea şi bestialitatea ei.
Marele ziarist mai făcea observaţia că partidul lui Maniu trimise un

agronom Orva să studieze colhozurile ruseşti, altă mărturie de neseriozitate ce o atribuie partidului la putere. Ori cum se ştia printre noii membrii ţărănişti figura şi dr. Lupu care, scrie în memoriile sale Ion Duca, plănuia împreună cu temutul Rakovschi răsturnarea guvernului român de la Iaşi în 1918, aşa dar iniţiativa de a trimite un agronom în Rusia să studieze colhozurile, nu aparţinea lui Maniu. Iorga numise partidul lui Mihalache drept unul de clasă în sens marxist numai că nu muncitorimea ci pătura ţărănească deţinea rolul conducător.

Dar în continuare maestrul are goluri de informaţie când îl acuză pe Maniu că deşi cum Ion Antonescu îl informa zilnic în legătură cu tratativele de armistiţiu duse la Stockholm cu mme Kollontay, în numele lui Stalin, trimiterea unui observator din partea lui la Stockholm nu-şi avea niciun rost, reprezentanţii mareşalului fiiind şi ai lui. Se cunoaşte convingerea justă a lui Maniu că armistiţiul trebuie să-l facă cel ce a dus războiul adică Ion Antonescu.
Mai departe, Pamfil Şeicaru în scrierile sale nu a amintit nici cu o vorbă ca la Stockholm pe lângă Nanu, omul mareşalului au apărut şi oamenii lui Niculescu-Buzeşti, în persoana lui G. Duca, el căuta s’o convingă pe bătrâna doamnă să stea de vorbă cu ei şi nu cu trimisul special al lui Antonescu, de altfel cu acesta din urmă vroia şi Stalin să trateze condiţiile armistiţiului. Mai mult, într’o scrisoare cifrată Niculescu-Buzeşti îi mărturiseşte lui G. Duca că deocamdată Iuliu Maniu, “bătrânul” este izolat şi nu se ştie dacă regele o să-i mai arate încrederea sa, ceea ce înseamnă că în pregătirea armistiţiului Maniu stătea alături de Ion Antonescu, nu avea cunoştinţa de ceea ce se întâmpla la palat, şi deci nici nu a luat parte la lovitura de stat de la 23 August, deci pune un mare semn de întrebare după cel “cauţionat” întrebuinţat de marele ziarist Maniu nu a intrat în guvern şi mai târziu nu a putut să se retragă la Bădăcini şi astfel să-şi lase neamul în mare ananghiă. A luptat împotriva comuniştilor cu armele ce le poate avea un democrat pur sânge, ducându-i un sfârşit mai mul decât tragic.
Este de subliniat că nu numai familia Boilă avea influenţă asupra sa, se înţelege politică, dar în acelaşi timp americanii, suferind de o crasă inconştienţă, de pildă prin A. Harriman îl asigurau că dacă alegerile nu vor fi libere, ei vor interveni ceea ce s’a arătat a fi o mare minciună în numele căreia şi-au dat viaţa mulţi români.
Şi fiindcă veni vorba despre unele scăpări informative în cunoştinteile maestrulului, se pare că n’a ştiut că Ion Antonescu constatând că războiul e pierdut, pentru ca activitatea anticomunistă să continue şi după ce ţara va fi ocupată de ruşi, se înţelege peste hotare, a avut intenţia să depună la o bancă din Elveţia suma de 18 milioane dolari, care să stea la dispoziţia viitorilor luptători anticomunişti ai exilului. Cum la începutul lui August 1944, P. Şeicaru pleca în misiune trimis de Antonescu în Portugalia şi Spania, explică faptul că el nu cunoştea respectiva tranzacţie. Evenimentele precipitându-se, maestrul fiind sechestrat în Germania nu s’a mai putut întoarce în România, dacă o făcea, vom vedea cu altă ocazie, suma respectivă, avem toate motivele s’o credem ar fi primit-o el.
Din păcate, datorită împrejurărilor, Ion Antonescu nu a ajuns să depună decât şase milioane de dolari, sumă ce a stat la dispoziţia lui Al. Creţianu, care în cea mai mare parte a cheltuit-o pentru întreţinerea sa personală. Problema a fost discutată viu în exil, chiar şi în sânul Comitetului naţional român, astfel că Al. Creţianu a recunoscut public, şi după moartea lui, soţia sa, administratoare bunurilor personale, că întradevăr suma de 6 milioane de dolari eliberată de Ion Antonescu i-a stat tot timpul la dispoziţie şi au risipit-o fără să facă nimic durabil pentru exil.
Istoricul de astăzi, român, ar putea să meargă pe urmele articolelor lui P. Şeicaru, scrise în anii 1948 şi următori, poate ar putea descoperi date inedite asupra epocii respective, inclusiv asupra afacerii Creţeanu (Cretzianu). Până astăzi, politicienii democraţi români au confundat şi confundă interesele lor personale cu cele ale ţării.
Reîntorcându-ne la guvernarea lui Maniu din 1928, cu surprindere constatăm, că el este aproape singurul guvern democratic, nedirijat dacă ne amintim că după zece ani se instaurează regimul de dictatură regală, în urma căruia va trebui să treacă foarte mulţi ani, mai precis între 1996 şi Nov. 2000 am avut al doilea guvern democrat ceea ce să recunoaştem este foarte puţin.
Dar vreau să atrag atenţia că există o modalitate cât se poate de rodnică de sabotare a regimurilor democrate de necinstiţii săi adversari, inclusiv reprezentanţii opoziţiei.
Fără îndoiala guvernul lui Maniu a putut fi sabotat, pur şi simplu, forurile de la periferia administraţiei statului de pildă să refuze să aplice o lege, aplicând contrariul numit antilege. S’au aplicat şi alte măsuri contraguvem dar nu rees atât de evident la suprafaţă cum s’au petrecut lucrurile cu cea ce a doua democraţie a dlui E. Constantinescu. Trec peste nepotrivirea ştiinţei geologiei cu cea politică dar opoziţia etichetată drept partid PDSR a reuşit un lucru extraordinar, să restaureze vechiul regim comunist, sub masca unei democraţii de circumstanţă, şi nu m’aş referi la banalitatea zilnică pe care o demonstrează actualul preşedinte că e un foarte bun şi astăzi, activist de partid comunist, dar e grav de tot că stafiile comuniste au luat iar cuvântul scoţându-se în evidenţă pseudomeritele celor ce au slujit cu loialitate partidul de ieri, oamenii se laudă cu pseudovalorile trecutului, cu cât au fost mai comunişti, cu atât mai bine. Instalând la putere un partid unic nu va mai mira pe nime că se consideră cel mai tare şi mai puternic partid din lume, detestând ca pe nişte nulităţi pe cei ce au guvernat înaintea lor, începând să-i terorizeze ca pe vremea tătucului Stalin, căci aceasta e esenţa comunismului, pe care ei o promovează, în frunte cu bardul poporului Andrei Păunescu, remarcat prin fenomenul că minciunile l-au transformat într-un butoi mai lat decât înalt! Cum se zice Dumnezeu nu bate cu bâta!
Să nu-i uit pe ziarişti, care încep să se laude cu educaţia primită la şcoala de cadre şi la Scânteia Tineretului, urmată ca studii superioare la Ştefan Gheorghiu, de altfel îşi demonstrează originea prin lipsa unei educaţii elementare a dialogului şi a vorbei scrise, într’un cuvânt se consideră fiecare în parte, buricul pământului. Nu-i aşa dle Cristian Popescu, privirile tulburi şi chelia pe turta căpăţânii dtale, îţi recomandă să-ţi faci un examen psihiatric, şi să încetezi să-ţi mai baţi joc de bieţii români, pe care i-ai adus să umble fără busolă adică i-ai îmbătat cu mistificări ordinare. Apropo, să ştii că nu Vlad Georgescu a fost atacat de doi terorişti ci Emil Georgescu ceea ce este o distanţă enormă. Dar, se vede că şi dumneata ai o educaţie strictă de partid, “Adevărul” fiind umbra Scânteii de altă dată atât în ce scrie, dar mai ales cum trăieşte spiritul lui Stalin în sufletul dtale, de fapt, o umbră ce nu cunoaşte niciun respect deoarece te conduci după principiul că nu există oameni să nu poata fi înlocuiţi, afară de dumneata bineînţeles!
Fiindca vorbeam de reînvierea comunismului în România de astăzi, mi-aş permite să vorbesc de unii intelectuali români pe care i-am căutat în ţară atunci când aveam o bursă la institutul de Psihiatrie din Muenchen, instituţie de valoroasă tradiţie, locul unde s’a născut cu adevărat ceea ce se numeşte neuropatologie (studiul bolilor creierului) şi nu primeam aprobare pentru eliberarea unui paşaport.
După ce am aflat că dosarul meu a trecut pe la Securitate şi mi s’a aprobat plecarea, actele mele zăceau la Manea Mănescu, deci nu mă lăsau iubiţii mei colegi, aspect cu nonşalanţă cultivat de un regim care înlocuieşte iubirea între oameni cu ura de clasă.
Deci am cerut ajutorul celor care ar fi trebuit să mă ajute. L-am căutat deci pe ministrul Sănătăţii, Aurel Moga, căruia Ceauşescu i-a scurtat viaţa când l-a numit ministru. Clujul era pentru profesor un paradis al leneşului imaginat de Pieter Breugel bătrânul. Adică ducea un trai mai mult decât economicos, venea la zece dimineaţa la clinică, făcea o vizită de 2 ore ca să dispară, în zilele când îşi ţinea cursul universitar nu făcea nicio vizită. Pentru hârtiile şi actele legate de activitatea sa, prof. Moga îl luase pe dr. Orha lângă el, acesta îi rezolva toate problemele, lui nu-i rămânea decât să le semneze. De-acuma mutarea profesorului la Bucureşti i-a schimbat complet ritmul de viaţă şi probabil stressul la care se vedea supus în noua sa funcţie, pe care nimeni nu l-a întrebat dacă o acceptă, poate să fi contribuit la moartea sa “prematură”, după socotelile sale, printr’un infarct miocardic, la 74 de ani.
Un coleg mi-a povestit că în cadrul unei conferinţe de medicină ţinută, îmi pare, la Călimăneşti, în semn de omagiu, medicii prezenţi l-au invitat pe profesor la o plimbare de seară, el desigur acceptă dar văzând că Orha nu e de faţă propune plenului, în care se aflau mulţi medici mai în vârstă, să-l ieie şi pe Orha, care însă îşi avea camera, ceva mai departe, pe creştetul unui deal.
La ora prescrisa, mă aflu în antreul cabinetului ministerial, în care mă aştepta Orha-cerberul, întrebându-mă cu ce problemă vin la ministru, aflat deja în cabinetul său. I-am spus, am primit acordul audienţei şi peste câteva momente, eram faţă în faţă cu fostul meu profesor de medicină internă. De la început, m’a asigurat că mă ştie foarte bine, din vremea studenţiei, că sunt un element de valoare dar nu poate sub nicio formă să mă ajute. Şi îmi da şi explicaţia: L-a sprijinit pe fiul prof. Vasilescu - cu care era prieten la cataramă - să plece în Anglia pentru un stagiu de un an, a garantat pentru reîntoarcerea lui, bazat pe cuvântul dat al împricinatului, ca acuma să anunţe familia că va rămâne în Anglia; în urma acestei hotărâri amândoi părinţii s’au îmbolnăvit. În zadar căutam să-l lămuresc că eu îmi voi ţine cuvântul, nu l-am putut îndupleca, sigur fiind că datorită tânărului Vasilescu toate oalele se vor sparge în capul său, şi mult timp de-atunci înainte, nu va putea să susţie pe nimeni să plece într’o călătorie de studiu. Omul era atât de înfricoşat încât temeiul discuţiei noastre se schimbase, eu căutam să-l consolez, susţinând că el nu putea fi tras la răspundere pentru fapta unui tânăr lipsit de cuvânt. Fără îndoială în mediul în care trăia se putea constata că marele profesor şi ministru era nu numai sincer dar avea nevoie de mine ca de un partener de dialog, de nădejde.
Se vorbea că superiorul lui Aurel Moga era un oficiant sanitar-veterinar fără nicio şcolaritate, responsabil cu problemele medicale pe ţară. După cum am arătat şi cu altă ocazie, activiştii sau ştabii partidului, repede îşi dădură seama că prof. Moga era un timorat, din această cauză cinstindu-i slăbiciunile de caracter se purtau cu el în modul cel mai neomenesc. Aşa se întâmplă că oficiantul veterinar când îl chema la raport îl trata cu “mă” şi “tu” şi-l blagoslovea cu toate epitetele de calibru inferior, în cadrul cărora “prostule” corespundea unei vorbe de alint.
Am plecat de la prof. Moga nu foarte decepţionat, apropierea inimii sale m’a impresionat, mai ales că era vorba de un dascăl pe care eu îl apreciasem, dar morga lui distantă m’a oprit să-i vorbesc vreodată în afara examenelor date cu dânsul.
După prof. Aurel Moga l-am căutat pe prof. Şt. Milcu, vicepreşedintele Academiei, celebru endocrinolog, generele mai celebrului Parhon.
Am stat de vorbă în edificiul marii Instituţii, nemai având nevoie de intermediari, nici măcar de tipul dr. Orha.
Cum m’a văzut şi i-am spus cine sunt, m’a încunoştinţat că îi sunt cunoscut prin tandemul valoros Horneţ-Vuia.
Să explic şi acest aspect. Horneţ era şeful meu la care ţineam ca şi colaborator al lui Alajouanine şi în general pentru întreaga sa activitate neuropatologică. A fost o mare cinste ca să fiu directul său colaborator la Bucureşti, deşi curând mi-am dat seama că nu mai avea nicio atracţie faţă de studiul creierului, mai mult, îşi făcea datoria plătită să se ocupe de una din nepoatele lui A. Kreyndler, şeful Institutului.
Eroarea lui, cred şi astăzi se baza pe o neglijenţă ce urma să fie urmărită şi de duşmanii săi, care îi cereau pedepsirea, doar îşi însuşise lucrarea, cel puţin, a altuia.
Ce se întâmplase: încheiasem o lucrare în legătură cu patologia venoasă a creierului, pe care Horneţ o luase cu el la Viena. Fără să mă întrebe, sau cel puţin să mă puie şi pe mine ca autor al lucrării comunicase lucrarea ca fiind numai a lui, odată ce figura numai sub numele său. Aflaseră adversarii lui de respectiva faptă şi fără să mă consulte, au reclamat cazul conducerii Academiei. Şi cu toate că reclamanţii erau membrii ai partidului li s’a răspuns stereotip, până nu vine Vuia să se plângă nu putem face nimic. Ori personal, mi-am încheiat socotelile cu şeful meu şi am făcut asta nu mai pentru a-i domoli aerele de superioritate pe care şi le da. Se înţelege, deşi s’au făcut mari presiuni asupra mea, nu puteam să denunţ un colaborator al meu pe care cândva l-am admirat, pe când de pildă a concurat la concursul de a ocupa catedra de neurologie din Cluj, eram cu trup şi suflet alături de el.
Aşa se terminase totul fără rezultatul scontat de unii, şi nu am regretat deloc, mai ales că ceea ce făcuse Horneţ era un sport cultivat de cei mai mulţi academicieni români.
Trebuie s’o scriu, că atunci când l-am vizitat pe Şt. Milcu, discuţiile erau în toi, de unde remarca de la început al academicianului referitor la valorosul tandem, Horneţ-Vuia.
Dar după ce i-am mărturisit că nu pentru asta sunt la el, Şt. Milcu s’a luminat la faţă şi a devenit mult mai volubil, mai degajat, se arăta total de părerea mea, doar a spus “ăstora” că dacă ar pleca 100 şi s’ar întoarce doar cinci ţara ar fi tot în câştig.
Şi fiindcă mereu se referea la “ăştia” în sus şi “ăştia” în jos, l-am întrebat dacă el nu poate să-mi spună cine sunt aceşti “ăştia”? Şi fiindcă m’a informat că el nu poate să mi-i numească discuţia noastră luase sfârşit, deşi nu am ajuns la niciun rezultat concret, nu am regretat această experienţă din care am învăţat pe viu că în fond comunismul e o condamnabilă inversiune a valorilor, ceea ce este elita unei ţări, a ajuns să fie manevrată de josnicele elemente ale maselor, lipsite de fiinţarea Fiinţei reprezentând acel anonim “se” din se cheamă sau se face, (Heidegger) pe când Maurras vorbeşte de o periculoasă revoltă a maselor care se desfăşoară după criterii ce degradează pe om, îl împing în noaptea ireversibilă.
Mi-e greu să accept astăzi că am trăit într’o atare lume inumană a Leviatanului, condusă de deviza “Homo hominis lupus”. Şi cu mare durere trebuie să constat că spre o astfel de prăpastie unde nu mai există nicio omenie, demnitatea şi mândria de a fi om e zdrobită de lovitura cnutului de rob, te îndrepţi Românie!
A treia relatare s’a întâmplat şi ea întocmai fără nicio exagerare.
E vorba de Mihai Ralea, fostul ministru al muncii în regimul trecut, mare personalitate şi sub comunişti. În general, oamenii înclinaţi spre observarea lucrurilor zilnice, de mult au avut ocazia să constate că acest domn ia masa în fiecare zi la Athenée Palace, consumând din toate, cam pantagruelic. Lumea rea şi invidioasă îl înjura datorită ospeţelor sale bahice stropite cu şampanie şi prea puţini să nu zic că nimeni, nu îşi dădea seama că un astfel de trai îl pune pe om să-şi sape cu dinţii groapa.
Era într’o zi, când Ralea se pregătea să plece la Copenhaga pentru o întâlnire UNESCO dar fiindcă se simţea tare rău, consultă pe colegul său de Academie, prof. doctor în medicină Acad. Kreindler şi-l roagă să-l examineze şi să-i comunice dacă poate să facă voiajul respectiv. Medicul nu-i constată nimic organic, trece peste paresteziile (amorţelile) de la nivelul buzelor şi îl trimite pe bolnav să facă o electroencefalografie. Tinerii specialişti o execută şi semnalează evidente modificări electroencefalografice, pentru care îi recomandă repaosul la pat. Revenind la profesor, un ahtiat al călătoriilor, nu ia în socoteală modificările eeg şi îi recomandă să călătorească la Copenhaga, cum ar face-o el dacă ar putea.
Rezultatul: Ralea îl ascultă pe venerabilul său coleg, pleacă în direcţia Danemarca, dar nu mai ajunge acolo, fiindcă moare la Berlin unde i se fac funeraliile cele dintâi.
Din povestea de faţă se pot trage mai multe concluzii: Vai şi amar de neurologia condusă de un om care nu posedă nici, pe departe, pregătirea medicală cerută unui profesor, dar el nu o avea nici pe cea de medic secundar. Se ştie că Institutul de neurologie din str. Povernei 42, a fost dăruit de Chişinevschi prof. A. Kreindler, deci politicul îşi însuşea calitatea de a numi medicii respectivi, exclusiv după merite politice, de unde descalificarea progresivă a medicinii în regimul comunist.
Mai departe, cazul lui M. Ralea ne demonstrează că în viaţă, în afară de vânarea succesului şi carierismului mai există şi alte lucruri, mult mai serioase, ce ar trebui să ne atragă atenţia.
De pildă, M. Sevastos dedică pagini întregi descriind, cel puţin, deceptia lui G. Ibraileanu privind faptul că după ce a aşteptat cu mari speranţe pe M. Ralea, prin studiile sale la Paris desigur mulţumea pe cei ce i-au imputat lui carenţa acestora, dar, din păcate, Ralea nu a acceptat direcţia Vieţii româneşti, pe care vroia marele critic să i-o ofere. Socoteala era simplă: munca la ziar era titanică dar nerecompensată material.
Şi se cuvine să mai reamintim celor în cauză, atunci când sunt bolnavi să-şi caute cu grijă medicul şi să nu se lase amăgiţi de titlurile vreunui coleg de-al lor academicieni, deoarece din proprie experienţă ar trebui să ştie, că ele i-au fost acordate pe alte criterii decât pregătirea profesională.
Pe Mihai Ralea, după cum am văzut, această scăpare din vedere l-a

costat, viaţa.

Tot în această scrisoare impresionante sunt cele scrise în memoria mareşalului: “Rămâne, singur, Ion Antonescu, figură eroică. Predat de rege ruşilor, ţinut la închisoare doi ani, nu s’a plecat şi a stat în faţa plutonului de execuţie, drept, neînfricat. Există fotografii a execuţiei mareşalului care vor mărturisi mâine, în acel mâine al libertăţii, de sfârşitul celui care a dus războiul contra Rusiei.”
Îmi adresează câteva rânduri pe care le voi cita: “Îţi scriu, dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” (în 1978 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta care să stigmatizezi imposturile tricolore.”
Misiunea pe care mi-a încredinţat-o maestrul, m’a onorat, în primul rând fiindcă îmi demonstra definitiv că mă bucuram nu numai de prietenia dar şi de adânca preţuire a marelui ziarist şi om de cultură, Pamfil Şeicaru.
Şi dacă îmi duc la împlinire respectiva misiune abea la 20 de ani şi mai bine după moartea sa, văd şi în asta o deosebită semnificaţie: a trebuit să treacă şi peste mine ani grei de viaţă, ca să mă apropii de adevărul din inima lui, pe care o aveam vie lângă mine, şi din valoroasele sale lucrări, în majoritatea lor scrise în exil, în timp ce prin scrisorile ce mi le-a scris îl simt şi azi puternic, asemeni unui zeu contemporan învingând, tăriile morţii.
Asupra lui René de Flers, nepotul şi asupra relatării sale, vom mai reveni în partea III-a a lucrării de faţă.