Ovidiu vuia

Scrisoarea (12) din 11 Aprilie 1977, de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu prieten. Îţi răspund la scrisoarea din 9 Aprilie, care m’a interesat prin întrebările pe care le formulezi. Încep prin a-ţi comunica o informaţie pentru mine decisivă, o aştept de un an de zile. În ziarul “Le Monde” cu data de 6 Aprilie citesc: “Le Japan et la Chine ont conclu un acord comercial à long terme a annoncé vendredi, 1 avril, l’agence Chine nouvelle qui precise que Pekin livrera du petrole et achetera des equipements industriels au Japan.”
În 1972 China a exportat în Japonia 10 milioane 500 de mii tone de petrol. Azi, productia Chinei este de 400 milioane de tone de petrol, putând să exporte în Japonia 300 milioane tone anual, acoperind două treimi din consumul Japoniei. Va urma un tratat de pace şi amiciţie. Pentru Japonia este avantajos importul de petrol din China aşa de aproape în raport cu importul de petrol din ţările arabe, iar plata se face în echipamente industriale economisind valuta. Poţi să-ţi imaginezi ce efect a produs la Moscova, când Kremlinul se aşteaptă ca Japonia să facă investiţii în Siberia pentru a-şi asigura aprovizionarea cu petrol, care ar fi subordonat-o, Rusiei sovietice. Dta îmi scrii: să zicem că în toamna lui 1977, România îşi va scutura jugul comunist, întrebarea mea este: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? Vă rog să daţi toată atenţia întrebării mele fiindcă unii îşi închipuie că întoarcerea la regimul democratic dintre cele două războaie va fi idealul! Îţi răspund: emigraţia a dat dovadă în curs de 33 de ani de nulitatea ei politică ignorând mutaţia social-economică ce s’a produs de la 1945 şi până azi în România. În atâţia ani de când sunt plecaţ împlinesc la 10 August 33 de ani şi în tot acest timp n’am întâlnit nici un emigrant care să se ambiţioneze să fie, primul în oraşul lui, toţi se visau miniştri, deci se credeau vrednici să fie şefi de guvern. De aici, bisericuţele din emigraţie şi apriga ostilitate dintre ele. Citează-mi lucrările de serioasă analiză a transformărilor prin accelerata industrializare şi ce ecou a avut în satele din raza de 15- 30 km din preajma industriilor, apărute în emigraţie. Dta rosteşti un adevăr pe care îl aud pentru prima oară: “Cred că nu este suficient numai să urăşti comunismul dar să ştii ce pui în locul lui.” Aceasta cere studiu, cunoaşterea exactă a situaţiei din ţară şi a soluţiilor valabile ce s’ar putea da. Este uşor să foloseşti slogane fără nici un ecou în societatea românească ce s’a format în acest timp. Fă socoteala că un copil care s’a născut în 1944 are azi 33 de ani, cel care avea 10 ani are 43 şi cel care avea 20 de ani are 53, ca să-ţi dai seama de noutatea ce s’a produs în structura României şi noua concepţie de viaţă a celor ce s’au format în curs de 33 de ani. Comunişti de adânci convingeri se reduc la marii beneficiari ai regimului care îşi dau seama că orice modificare s’ar aduce în structura politică a României, îi elimină. Ceilalţi? Simplii funcţionari ai regimului existent, care şi-au făcut din tăcere cuirasa care îi fereşte de necazuri. Emigraţia este în total divorţ cu realităţile din ţară. În toate formele se agită problema bisericii care ar fi persecutată de un regim ateu. Au început să-şi dee seama că bisericile au credincioşi, mai numeroşi decât oricând, atunci au declarat că de fapt nu este liberă ci numai tolerată. Dar cum poţi susţine că cel care se duce la biserică şi se roagă lui Dumnezeu cu fervoare poate fi clătinat în credinţa lui de propaganda regimului? Emigraţia este convinsă că misiunea ei este să elibereze biserica prin înlocuirea prelaţilor existenţi care au păstorit în epoca comunistă şi aducând prelaţi din emigraţie. Întreb când în cursul istoriei noastre biserica a jucat un rol politic? Este o eroare de apreciere asupra posibilităţilor celor din emigraţie de a ajuta eliberarea bisericii când se va prăbuşi regimul. Îti citez un caz. Un tânăr agronom Nacu a făcut o teză de doctorat la Paris asupra kholhozurilor. Era de aşteptat să continue studiile asupra agriculturii din România după ce ţăranii au fost colectivizaţi cu sila şi în ce măsură ţăranii şi-au uitat pământul ce le-a fost răpit. Ce se va petrece când regimul se va prăbuşi? După ani şi ani aflu că agronomul (legionar) este secretarul general al bisericii ortodoxe din afara hotarelor ţării. N’am putut să-mi explic abandonarea unei frumoase formaţii de inginer agronom pentru un loc de teolog. Caută şi dta explicaţia. Îmi dai o informaţie: “Am avut ocaziă să vorbesc cu un vechi naţional-ţărănist care trăieşte de 30 de ani în Apus şi care mi-a mărturisit că nu vede ce am putea noi oferi ţării în locul comunismului.” Emigraţia nu poate oferi decât ambiţii, pretenţii şi impostura care o caracterizează. Dar acest om politic presupune că noi cei din afara hotarelor, vom juca un rol în momentul prăbuşirii regimului instalat de Vâşinschi, în Februarie 1945. Este o gravă eroare. Orice regim care durează de atâta vreme (vezi cazul partidului socialist din Suedia care în alegeri libere a căzut după 40 de ani de guvernare) se uzează şi cu atât mai mult un regim care are păcatul originar: a fost impus de trupele de ocupaţie sovietice. Un prim hop de trecut îl are regimul în Iunie dacă conferinţa de la Belgrad se va ţine. Eu mă îndoiesc că Brejnev va accepta să se discute problema liberei circulări a ideilor şi a oamenilor. Şi de ce ar accepta când în lumea liberă publicaţiile comuniste apar nestânjenite?
Carter este încăpăţânat şi nu vrea să accepte ţinuta de compromis oferită de Brejnev. Eu nu citesc ziare din ţară, mi s’a spus că o violentă campanie se duce împotriva Statelor Unite pe tema liberei circulaţii a ideilor etc. Şi Statele Unite au dat 20 milioane de dolari ajutor, iar, Rusia sovietică ... medicamente. Indicaţie pentru mine a atitudinii ce va avea România la Belgrad: va susţine atitudinea Rusiei sovietice. Dar aceasta nu are nicio importanţă. Întrebarea este: toţi corifeii comunişti - în afară de membrii familiei Ceauşescu - aprobă această politică? S’ar putea să se producă o lovitură din partea unor corifei ai partidului care n’au fost mulţumiţi etc. Fireşte, îndoielnic. Însă dacă în Rusia sovietică vor izbucni acţiuni revoluţionare anti-sovietice, atunci regimul comunist din România va fi în dramatică situaţie. O criză de regim va putea fi dominată de cadrele tehnice din industrie şi agricultură, admirabil pregătite. Mai este un factor: armata. Îmi este total necunoscută starea de spirit a cadrelor armatei. Inginerii de toate categoriile nu sunt aderenţi ai comunismului şi centralismului democrat = îl suportă de nevoie. Îsi dau prea bine seama de defectele ce le are acest sistem pentru buna funcţionare şi rentabilitate a producţiei. Haos nu s’ar putea produce fiindcă atât cadrele tehnice cât şi muncitorii sunt legaţi de fabricele la care lucrează. Poate la sate sa’r putea produce unele reacţii împotriva colectivelor ce le-au fost impuse. Însă e bine să stim că satele nu mai sunt ce-au fost. În locul caselor de vălătuci şi chirpici au apărut case facute din cărămizi. Ţăranii au “tilivizor” şi neputând să-şi cumpere pământ îşi cumpără mobilă şi unii strâng bani să-şi cumpere automobil. Sloganurile nu ar putea avea ecou, s’ar izbi de

spiritul critic nativ al ţăranilor. Emigraţia îşi imaginează că întorcându-se va fi primită cu flori pentru atitudinea ei anticomunistă. Eu, am studiat emigraţia franceză din timpul marei revoluţii franceze. Am luat cu mine când am plecat de la Madrid în Noembrie 1975, între alte cărţi, una “Vie d’une femme pendant l’emigration”. Până la bătălia de la Valmy, trupele franceze antirevoluţionare au izbutit să ocupe unele oraşe. Citez: “Les émigrés entrent en France le 29 aout 1792, harassés par les mauvais chemins, trempés par une pluie abondante et continuelle. L’accueil des populations ne repondit pas a leurs esperances. Longwy, qui avait capitulé (23 aout) Verdun, dont la reddition (2 septembres) semblaît presager le succes, avaient accuelli les freres de Louis XVI avec un froideur significative (pag. 96).

Revenus dans le pays ou s’etaient accomplis tant de changements, les emigrés semblaient etrê des Francais d’une autre âge. Les destructions jacobines et les reconstructions de la nouvelle, leur montraient une France ou ils ne retrouvaient plus celle qu’ils avaient quittée (pag. 298-)”.
Ceva similar se petrece cu emigraţia noastră. Îţi las să meditezi aceste două citate şi te vei convinge de eroarea celor care îşi închipuie că vor intra triumfători în ţară. Bieţi, oameni intoxicaţi de propriile lor iluzii. Eu mă ţin la curent pe cât îmi este posibil cu ceea ce se pulică în domeniul istoriei. Uimitor ce serioasă pregătire au tinerii care publică monografii de severă documentare. Să nu ne lăsăm obsedaţit de faţada roşie, dincolo este ţara reală care a suferit, a îndurat eroic condiţiile amare ale acestor ani. Când citesc în publicaţiile emigraţiei “luptăm pentru eliberarea ţării” mă întreb, naivitate sau şarlatanie, care nu poate afla ecou în ţară. Se uită că a trecut peste biaţa ţară o ocupaţie rusească de 16 ani şi revoluţia comunistă. Cum s’ar putea, să găsim ţara asupra căreia s’a abătut consecinţele capitulării en rase campagne din 23 August 1944 operată de cretinul regal, arestând pe mareşalul Ion Antonescu? Ori sinistrul dobitoc îşi trimisese în secret pe ajutantul lui să participe la conferinţele complotiştilor comunişti prezidate de Bodnăraş. Voi căuta să-mi procur ceea ce a scris şi publicat aghiotantul regelui Mihai.
În ce priveşte pe Mircea Grigorescu. A debutat la Adevărul şi Dimineaţa cu o serie de reportaje asupra regimului nazist publicate în 1934 sau 35. Foarte bine scrise. Ştiu că a trecut la Timpul lui Gafencu şi în 1943 a fost numit de Mihai Antonescu directorul general al presei. Ca orice gazetar fără convingeri, practica şi asigurarea progresistă. Însă în 1972 când a fost la Madrid şi a venit să mă vadă l-am găsit îmbătrânit prematur, consum de alcool.
În ce priveşte Spania, am cunoscut-o în 1941, când am fost, urmând, să-l văd pe Salazar la Lisabona. Am revenit în Februarie 1945 şi am stat până în 1975 Noembrie când am venit la Muenchen. Deci în 30 de ani mi-am putut da seama de opera lui Franco: a modernizat Spania între 1939 când s’a terminat războiul civil - cea mai mare nenorocire ce s’ar putea abate asupra unei ţari - şi până în 1974 când a murit. El a fost monarhist şi a făcut ce era util spre a pregăti Spaniei un rege. Din nefericire Spania este republicană şi greu de guvernat. Nu ştiu ce vor da alegerile dar cred că este o eroare supralicitarea stângii. Nu exclud o reacţie a armatei, în cazul când socialiştii şi comuniştii ar prelua conducerea. Cine poate şti ce va ieşi din urne?
Te îmbrăţişez

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
În scrisoarea de faţa maestrul îmi aduce la cunoştinţă o informaţie pe care o aştepta de un an de zile, publicată în sfârşit, în “Le Monde” privind acordul comercial dintre China şi Japonia, prima îi va satisface partenerei sale aproape întreaga nevoie de petrol, plătit în echipamente industriale, deci Japonia va economisi şi valuta pe care altfel ar fi trebuit s’o plătească depărtatei Arabii saudite.
La Moscova, surpriza va fi mare, odată ce cu petrolul livrat Japoniei Kremlinul plănuia să facă unele investiţii în Siberia.
Problema principală dezbătută de Pamfil Şeicaru se referea la întrebarea pusă de mine: odată comunismul izgonit cum va fi guvernată România? - Desigur vom aborda câteva aspecte mai importante din vastitatea subiectului înteresându-ne în primul rând situaţia ţării noastre.
De la început subliniem că Pamfil Şeicaru nu numai că a prevăzut dislocarea Rusiei sovietice, dar a mai specificat că va veni din interior, fără intervenţia unei alte puteri externe, în mod concret, istoric, la un moment dat, Gorbaciov conducătorul partidului comunist rus s’a trezit cu finanţele în pragul falimentului şi pentru a-şi salva imperiul, cu ajutorul unor formule, a vândut Berlinul şi Germania de est prietenului mai bogat, Germania şi odată cu acestea a dat libertate şi sateliţilor moscoviţi, printre care se număra şi România.
Este interesant că imediat, pe ziua de 22 Dec. intră în scenă doar comuniştii avându-l în frunte pe vechiul favorit al lui Ceauşescu, Ion Iliescu, trecut pe linie moartă de când dictatorul şi-a numit fiul drept urmaş. Dar pe noi ne interesează unde era opoziţia democrată, care ulterior a declarat cu seninătate că fiecare se afla pe la casa sa, revoluţia ce se pregătea era una comunistă, cuvântul dizident ne apare de prisos, deci nu-i priva deloc. Şi în tot acest timp poporul român pe străzi, lipsit de orice demnitate aclama pe cei ieşiţi la balcon. Aici s’a jucat pentru mult timp soarta României, căzută pe mai departe sub cnutul mai voalat dar cu nimic mai crud, al comuniştilor, care au continuat să trăiască şi după executarea marelui lor şef.
Prin urmare, salvarea ţării nu putea veni din interiorul României, cum însăşi întârzierea unor partide istorice timorate, o dovedesc cu prisosinţă.
Cu toate acestea Pamfil Şeicaru mai avea dreptate în ce priveşte incapacitatea emigraţiei politice să mai conducă destinele patriei cu

principiile avute între cele două războaie. Lucrurile au fost confirmate întocmai după pierderea alegerilor având ca şi candidaţi pe emigranţii politici I. Raţiu şi R. Câmpeanu. Oameni mediocrii, lipsiţi de orice strălucire în cariera lor, mai mult, primul s’a retras din preşedinţia organizaţiei pe care o conducea, numită emfatic a românilor liberi, debarcare executată chiar de oamenii săi de inimă, plictisiţi de braşoavele lui referitoare la marea lui avere, din care da puţin şi cu greu pentru gruparea pe care avea pretenţie că o conduce. Fiind în acele zile în corespondenţă cu dl. Coposu, i-am scris urgent despre modul său de comportare în exil, deloc recomandabil pentru un viitor preşedinte al României dar nu mi s’a dat niciun răspuns, motiv să închei definitiv respectiva corespondenţă. De altfel, ulterioara sa orientare spre un homuncul, ruşinea peltică a pseudoziaristicei româneşti, mai mult pretinsă decât reală, I. Cristoiu, spune totul despre capacităţile intelectuale ale acestui urmaş, cum se lăuda a unui mare om politic transilvănean, I. Raţiu.

În legătură cu dl. Radu Câmpeanu lucrurile stau şi mai lămurite. Fără să-şi justifica, prin nimica, aerele de înţelept pe care şi le dădea, se banuia de el că e favoritul unor domni, altfel destul de obscuri ai emigraţiei, care probabil îl suştineau în cârjile celebrităţtii pe care doar ei i-o recunoşteau; totuşi mărturisesc deschis nu-l ştiam atât, de lipsit de bun simţ încât să se considere, în drept, să urce cea mai înaltă treaptă în ierarhia ţării, făcând excepţie de pretenţiile candidatului Iliescu cel ce se consideră legat, cu un cordon ombilical de soarta ţării, de care nu se lasă până nu o falimentează, în mod ireversibil.
Am asistat la o şedinţă festivă la Paris, închinată Basarabiei, în care la discuţii veni vorba de Consiliul de Coroană în cursul căruia, N. Iorga şi incă vreo câţiva preconizau să nu cedăm ruşilor Basarabia, dobândită de la nemţi prin pactul Ribentropp-Molotov. Desigur majoritatea vroise altfel. Şi-atunci îmi veni ideea deloc neprietenoasă să-l întreb pe dl. Câmpeanu cum ar fi votat dacă ar fi făcut parte din acel Consiliu de Coroană, dominat de celebrul Apostol al neamului, Nicolae Iorga. Şi poate nu voi fi crezut, dar dl. Câmpeanu a tăcut chitic, deşi i-am mai repetat odată întrebarea. Nici astăzi nu înţeleg ce gânduri negre bântuiau în conştiinţa acestui om, şi curând am ajuns să mă consider mândru că cei de la Paris ştiau de frica mea, căci îi atacam ades pentru rătăcirile lor, într’o revistă românească din Statele Unite şi îmi părea bine să constat că ea ajunge şi la Paris, unde reusea să bage în sperieţi pe dl. Câmpeanu. În orice caz, o fire de om cu un caracter prea tare, nu poseda respectivul viitor candidat de preşedinte, R. Câmpeanu. Personal, nu-i dădeam absolut nicio şansă şi am avut dreptate.
Dacă, în privinţa emigraţiei politice maestrul avea dreptate, în ce priveşte intervenţia celor din ţară simţeam că argumentaţia sa schiopatează, după ce în epistola anterioară îndemna ca românii să rămână cuminţi până Rusia sovietică va disloca, de-acum începe să

socotească pe degete ce forţe pot să se opuie comuniştilor şi enumeră armata, inginerii, forţele industriale şi agricole, şi la urmă ţărănimea pe care o consideră instabilă aşa cum era în 1980 dar se va schimba în cei zece ani următori când situaţia ei se înrăutăţeşte progresiv.

Mă miră faptul că marele ziarist nu a luat în socoteală pătura inteligenţei, pe care fa ruşi o considera potrivnică regimului sovietic alături de naţionalităţile ce aşteptau semnalul insurecţiei.
Doresc să amintesc faptul că nu am fost niciodată membrul unui partid socotit fiind şi cel comunist, am preferat să observ de pe margini evenimentele, să le cântăresc în lumina adevărului ştiut de mine, deci să joc rolul, ce-l atrăgea şi pe tatăl meu, de chibiţ al contemporaneităţii mele. Nu am înjurat pe nimeni, nu mi-am bătut joc de eventualele sale defecte fizice, dar am fost aspru, cu individul, indiferent, de poziţia lui socială sau de clan, când am considerat că cel ce-şi satisfăcea interesele personale, în acele timpuri atât de vitrege pentru neamul său, se făcea vinovat în primul rând faţă de poporul lui român. Din această cauză, după experienţa mea lungă în exil, consider pentru situaţia dată, vinovată intelectualitatea românească, pentru acea în primul rând, generală închinare necondiţionată stăpânirii comuniste, acel “capul plecat sabia nu-l taie” ne-a dus la încheierea unor compromisuri neimaginabile, săvârşite zi de zi.
Dar dacă cei din ţară au scuza terorii ce n’a încetat niciodată să se exerciteze asupra lor, ce scuze vor avea intelectualii, stabiliţi într’una din ţările libere apusene, care în loc să se unească şi să lupte ca un singur braţ uriaş pus în slujba aceluiaşi crez, s’au dispersat în zeci şi sute de bisericuţe, fiecare din ele considerându-se un autentic omphalos delphic, demonstrându-şi originea tracică în modul cum l-a definit istoricul elen, Herodot.
Din multele manifestări mă voi referi la câteva din cele mai importante.
Cum am mai spus-o, exilul era înţesat de trimişii Bucureştiului, samsari care puneau sufletul neamului la vânzare.
Ne oprim în cele dintâi la problema religiei pe care o aminteşte şi P. Şeicaru, aceasta în loc să apropie oamenii prin iubire, îi îndepărta cu biciul urii.
Oricât ne-ar durea, ierarhia ortodoxă din ţară a făcut jocul puterii şi dacă nu a fost înlocuită, după cum interesele ţării o cereau, se datorează faptului că, bine stim comuniştii ramânând la putere, nu s’a simţit nevoia unei atare purificări spirituale. Un om de duh, afirmă despre români că în 1989 comuniştii îşi dădeau în cap că au fost comunişti, ca după mai bine de zece ani de zisă democraţie să se lovească mândrii în piept, pentru această apartenenţă. Aici am ajuns!
Marele poet al exilului, Aron Cotruş, dându-şi seama că lumea e împărţită de la Volga la Mississipi, între dolar şi rublă, consideră că salvarea omenirii nu poate veni decât de la Roma, din această cauză a trecut la catolicism, dedicând un excepţional Cântec lui Ramon Lull, rod a meditaţiilor trăite în mănăstirea Montserratului. Ultima sa dorinţă a fost aceea de a fi pus în mormânt îmbrăcat în sutană de călugăr iezuit, ceea ce s’a şi realizat.
În tot acest timp, biserica ortodoxa supusă unui regim ateu în ţară, îi urmează dispoziţiile, ca în exil să concureze bisericile exilaţilor, care refuzau să se închine preoţilor supuşi regimului din Bucureşti, aceasta cuprinsă de febra unui fals prozelitism, de fapt, slujeau pe dictatorul comunist, încercat de diavol de a supune cu forţa pe cei ce-l respingeau, din toată inima. Aşa dar, sub stindardul ortodoxismului se ducea un adevărat război contra celora care-au ales drumul libertăţii, sprijiniţi şi de autorităţile apusene care pe această cale, credeau ei, garantează libertatea cultului fiecărui cetăţean român ajuns în străinătate, neglijânduse faptul minor, în aparenţă, că se încuraja întinderea comunismului sub chipul blajin al bisericii ortodoxe. Am putea spune că preoţii din ţară, trimişi în misiune politică peste graniţă, constituiau a cincea coloană a comunismului, tulburând viaţa celor ce nu mai vroiau să audă nici de numele satrapilor ce stăpâneau samavolnic, România.
Am vorbit de acţiunea pornită de regimul comunist împotriva episcopiei de la Vatra, slujită aproape un deceniu de Bartolomeu Anania, demonstrând cât de uşor trece un om din tabăra răsculaţilor anticomunişti din Cluj, în cea a foştilor adversari, tentaţia de a trăi în Statele Unite a învins orice altă mare ispită trădându-şi principiile.
Tot atât de furibund au evoluat lucrurile şi la Paris unde era în joc biserica ortodoxă din rue Jean de Bauvais, ctitorită de generaţia din 48, în timpul unui exil ce părea să nu se mai sfârăşească.
După 23 August 1944, regimul ateu din Bucureşti nu s’a mai îngrijit de acest lăcaş sfânt, astfel că au ajuns să o scape de totală paragină un grup de credincioşi exilaţi, care i-au redat vechea funcţie de a sluji ca lăcaş de cult ortodox.
Totul a mers bine, până Ceuşescu venit la conducerea ţării comuniste s’a hotărât să întrebuinţeze religia ca obiect de propagandă a propriului său partid, nu se ştie de ce dictatorul ţinea morţis să realizeze unirea tuturor românilor din exil sub sceptrul său, rolul acestora fiind acela de a-l aclama în marşurile sale de imperator, parcurse într’o Europă ce se afla tăvălită la picioarele sale. Pentru împlinirea acestui vis, în fond, deşart, dictatorul a cheltuit sume enorme, fără să-i pese că poporul pe care-l conducea începuse să cam moară de foame. În acest sens trebuie că nu s’a simţit chiar bine, atunci când în timpul unei călătorii în Canada anului 1988, fiindcă localnicii nu au fost mulţumiţi de propunerile sale, au lăsat coloanele de manifestanţi români să se apropie nespus de mult de maşina deschisă a celor doi tirani, şi să le strige sloganuri ca: Ceauşescu-Scorniceşti, Criminal eşti. A fost o mare senzaţie printre toţi oamenii de buna credinţă, eveniment fără nici o influenţa asupra dictatorilor care dacă ar fi avut o picătură de inteligenţă ar fi înţeles că partida e pierdută, ca să-şi salveze măcar viaţa ar fi trebuit să-şi dea demisia. La urma urmelor pe soţii Ceauşescu i-a dus pe drumul morţii, încrederea în ei, nemărginită, arătată de poporul român, prin manifestările sale de dragoste prefăcută, de acest caracter singuri dictatorii nu-şi dădeau seama cât era e de înşelător.
Astfel, nu va mai mira pe nimeni că Ceauşescu, descoperind că biserica din Paris era proprietatea statului român, fără nicio altă formalitate, trimite o delegaţie de preoţi să ia în primire biserica. E bine să nu uităm că cel ce conducea grupul de preoţi reserişti nu era altul decât viitorul mitropolit al Banatului, Nicolae. Desigur, rezistenţa exilaţilor români a fost totală şi numai moliciunea firii părintelui Nicolae a evitat un schimb de pumni, care cine ştie cum s’ar fi terminat. Urmează un proces între părintele Boldeanu, parohul bisericii din rue Jean de Bauvais şi guvernul comunist român, sentinţa judecătorilor dând câştig de cauză părţii româneşti din exil şi aici vom aminti că preotul Boldeanu cunoscut în trecut pentru activitatea sa de comandant legionar, a avut meritul de a convinge de dreptatea sa înaltele autorităţi franceze inclusiv francmasoneria, care au reacţionat împotriva pretenţiilor statului comunist din România, cu străvezii intenţii politice şi deloc religioase.
Astăzi, după 11 ani de eliberare “democrată”, s’au reluat vechile discuţii în legătură cu biserica românească din Paris, cu sorţi de izbândă pentru biserica ortodoxă din Bucureşti să-şi însuşească ceea ce nu a fost niciodată a ei. Şi de data aceasta, partidul comunist e la datorie, sprijinind acţiunea nedreaptă a prelaţilor săi.
Iată cum biserica ortodoxă, sub comunişti, a avut un efect de dezbinare asupra românilor, bisericile închinate Bucureştiului erau puse fără nicio rezervă în coasta celor aprţinând exilaţilor, cum s’a întâmplat la Offenbach, concurându-ne biserica din Frankfurt. Preoţii îşi negau apartenenţa dar cum aveau bani destui, mai organizau câte un banchet unde după ce s’a băut un pahar de vin mai mult, câte un stimabil se ridica în picioare, închinând, în onoarea „tovarăşului Nicolae Ceauşescu“. Iată cum contribuia biserica noastră ortodoxă la unitatea poporului român, în vederea combaterii regimului comunist din ţară, de fapt era cu totul supusa să execute ordinele pe care le primea.
Nu făceau excepţie nici alte instituţii ale exilului, în primul rând, m’as referi la Europa liberă în care credeau mulţi români din ţara, ori pentru aşa ceva trebuie să posezi o naivitate prostească sau rea intenţie, şi cuvintele mele sunt valabile şi dlui Paler, aflat în fruntea acestor admiratori de duzină.
Dl. Al. Gregorian, primul director al Europei libere, m’a asigurat că americanii dădeau multă libertate colaboratorilor săi - postul era finanţat de ei - astfel că deosebita coloratură năştea din spiritul balcanic al angajaţilor români, care pe această cale se achitau de gestul de iobag de a săruta mâna stăpânului lor.
De fapt, postul aparţinea clanului Ierunca- Lovinescu, insuficienţi ca pregătire pentru misiunea pe care şi-au luat-o, pusă în slujba de a-şi lustrui numele dacă prin valoare nu era posibil. Vom mai reveni asupra acestui subiect, dar cine ar putea-o salva pe lătrătoarea dnă Lovinescu de pactizare cu regimul din ţară, atunci când oricât de multe se ridicau, sigur pe nemerit, tăicuţului ei, ea tot mai avea câte ceva de obiectat celor din ţară, parcă ar fi fost vorba de argaţii domniei sale, de pe moşia numită de C. Stere, Fisherland.
Ierunca şi-a compensat lipsa totală de har scriitoricesc promovând poeţi care întrebuinţau celebrul vers al lui “mă piş”, dar când barometrul bunului său simţ se apropia de nulul absolut, atunci el, o omidă, se lega de monumentalitatea de stejar al neamului, reprezentată de Tudor Arghezi; şi fiindcă nu reuşea nici când considera că România e studioul în care Noel Bernard caută să intre în dialog cu excelenţa sa Ceauşescu, abordează un domeniu ce i se potriveşte ca mănuşa pe mâna-i de aranjor, când se ocupă de soarta celor fugiţi în Apus, după ce au scris cu regularitate la Scânteia, şi astfel şi-a câştigat un renume fals printre scriitorii din ţară, care vedeau în el protectorul magnanim de la Paris. Unde e aici vorba de interesele României, mai rămâne fanilor lui să ni o demonstreze.
Tot clanul Ierunca-Lovinescu i-a permis lui Ion Caraion să declanşeze cea mai murdară şi prin nimic sprijinită campanie împotriva lui Eugen Barbu, denunţându-l de plagiat, adică romanul Groapa nu-i a lui ci al tatălui sau nelegitim Crevedia, el fiind un copil din flori, o puşlama iar mama-sa, una de-aia. Totul bazat pe nişte argumente de vânzătoare de morcovi în piaţă, partea comică, puţin ştiută o constituie faptul că în timpul şederii lui Barbu la Paris, imaculata dnă Lovinescu i-a tradus în franceză romanul Groapa şi s’a supărat pe autor atunci când acesta i-a adus la cunoştiinţă că se întoarce în ţară. În ce-l priveşte pe Ion Caraion, radio Europa liberă i-a dat prilejul să se răzbune pe E. Barbu deoarece acesta a publicat documentul prin care Ion Caraion, după atâţia ani de închisoare, a devenit colaboratorul turnător al Securităţii. De altfel, noi am fost siguri de această postură a zisului poet, când în Cuvântul românesc sub un titlu furat de la Anton Pann, Spitalul Amorului, mărturisea că la un moment dat ieşit din temniţă, a câştigat. Primind de la comunişti (se înţelege securişti) zilnic suma de 3000 de lei şi - asta pe când un cercetător principal al Academiei avea 2000 lei, salar lunar.
Este încă de specificat că dnul Ierunca e manipulat de afară, în exil se manifesta ca om de stânga până intelectualii francezi şi-au schimbat poziţia şi din acele zile a devenit peste noapte un democrat pur sânge, că aşa-i românul îşi schimbă convingerile de pe o zi la alta.
Pentru merite deosebite dl. Ierunca a fost declarat cetăţean de onoare a oraşului Vâlcea, faptă meritorie sancţionată de celălalt regim numai că unii intelectuali, poeţi ai urbei, erau scandalizaţi că vizitând Vâlcea, dl. Ierunca a refuzat să-şi viziteze satul natal, în cimitirul căruia îşi dormeau somnul de veci, părinţii dânsului. Dar se vede că nu-l interesa decât marea distincţie, câştigată cu greu odată ce consilierii primăriei nu au fost de acord cu respectiva numire, dar a urmat o acţiune de constrângere din partea primarului Zamfirescu, un agramat ce trebuia să ducă la împlinire misiunea dată, discuţia a ajuns şi la postul Vâlcea al. dlui Frâncu şi m’a revoltat atitudinea moderatoarei tendenţioasă dorind să impună consilierilor hotărârea de la centru, demonstrându-ni-se că fie unii fie alţii, nu au nicio legătură cu principiile democrate prin care s’ar fi recomandat respectarea hotărârilor consilierilor Vâlcii, care au cedat până la urmă. Am căutat să intervin în discuţie pentru a arăta, în sprijinul consilierilor nedreptăţiţi, modul obiectiv de prezentare în exil a personajului pus în discuţie, deloc măgulitor pentru el, dar tot după obicei comunist nu mi s’a dat posibilitatea să intru în emisiune, procedeul e aplicat constant de cei ce conduc posturile noastre naţionale de televiziune, făcându-ne să înţelegem că şi-au umplut buzunarele cu bani, fără să-şi fi curăţat scofârlia de tarele trecutului.
Dl. Ierunca se plângea odată că îi întrebuinţez numele de familie de

Untaru (pe atunci încă nu şi-a ales un altul) pe când şi el ca alţi mari scriitori, îl dădea iar exemplu pe Tudor Arghezî, a avut dreptul să-şi aleagă un pseudonim. Eu nu-i tăgăduiam acest drept, chiar dacă nu-l socotesc decât un scriitor submediocru; dar aş vrea să-i atrag atenţia că numele sau e cu tâlc deoarece Untaru e unul pe cinste, în timp ce Ierunca e o pasăre proastă şi leneşă apropiată de genul ciorii, ori dacă el crede că-l caracterizează aevea, noi nu avem nimic împotriva să-l poarte.

Regret că mi-am pierdut timpul atât de mult cu postul de radio Europa liberă, dar era nevoie să i se arate adevărata faţa, şi nu am epuizat subiectul, dar promit să revin asupra perioadei comunist-dizidente al acestui post inaugurată de numirea ca director al istoricului Vlad Georgescu.
Câteva cuvinte iar despre Biblioteca de la Freiburg, înfiinţată de venerabilul Virgil Mihăilescu, pe această cale continuându-şi meseria de bibliotecar avută în ţară şi în exil. Sprijinit de autorităţile germane şi de cotizaţiile membrilor români, în decursul anilor a arătat o atitudine binevoitoare regimului din Bucureşti, temele abordate la acest institut fiind neutre, nu se atingea nici din întâmplare de unele fapte contemporane ce ar fi trebuit să preocupe un atare institut de cultură.
Fiindcă tendinţa institutului de la Freiburg devenise tot mai evidentă, m’am retras din cercul sprijinitorilor săi. Îmi amintesc, odată vizitând biblioteca de la Freiburg am cunoscut o doamnă Sturza, fostă pensionară a închisorilor comuniste, suferinţele ei m’au mişcat în mod deosebit şi se înţelege înfieram aşa procedee, mult mai sălbatece decât cele aplicate în zisul întunecat Ev-Mediu. Dl. Mihăilescu trecând pe lângă noi a încercat să ne calmeze deşi nu eram decât noi trei de faţă, totuşi pe dl. director îl deranja sincerul nostru entuziasm anticomunist. La toate acestea s’a adăogat concedierea dneî Szurza din motivul că prezenţa ei devenise periculoasă pentru paşnicul domn Mihăilescu.

În astfel de condiţii dl. Mihăilescu s’a inconjurat tot mai mult cu oameni, dacă nu chiar credincioşi Bucureştiului, sigur cu cei ce nu vroiau să intre în conflict cu el. Fără să-şi dea seama, comuniştii români nu au avut nicio greutate să-şi introducă oamenii în conducerea bibliotecii de la Freiburg, mai ales că directorul îi prefera putând să arate că instituţia sa nu are o orientare politică, inclusiv anticomunistă.

Conflictul s’a declanşat odată cu retragerea, dlui Mihăilescu, când comuniştii au refuzat să-l aleagă pe urmaşul destinat de fostul director şi mai mult, o făceau conştienţi că vor trebui să renunţe la ajutorul substanţial al nemţilor, astfel că se demascau fără reticenţă, urmau să fie finanţaţi de cei din ţară, la început de comunişti, mai maşcat, dupa 1989 pe faţă de noul regim procommunist din România. Nu are rost să pomenesc nume, le-aş face o cinste deosebită, dar biblioteca din Freiburg devine tot mai mult o pepinieră a culturii romaneşti din ţară, nu mai are rolul de a promova valorile, în primul rând ale exilului, cum încerca dl. Mihăilescu să ne convingă.
Pentru a demonstra modul de lucru al acestei biblioteci a Bucureştuluî, aş da ca exemplu cartea unui oarecare Al. Ruja care caută să-l incă dreze pe Aron Cotruş, culturii proletcultiste din ţară, deci să ni-l fure ca la uşa cortului, când de fapt e vorba de cel mai mare poet al exilului românesc, nici autorul, nici cei de la Biblioteca de la Freiburg nu pot să se apropie de acest uriaş al adevăratului destin românesc fiindcă nu-i lasă apartenenţa polică, total străină, de credinţele marelui bard.
Nu e greu de văzut, că în loc ca dl Mihăilescu să lupte pentru a realiza unitatea de care avea nevoie exilul românesc, el s’a trudit prin toată activitatea lui să dechidă calea comuniştilor spre instituţia lui, de unde falimentul de ultimă oră. Dl. Mihăilescu a refuzat sprijinul prinţului Nicolae, fratele lui Carol II mult mai credicios poporului român decât fostul rege. Directorul bibliotecii a respins atunci o ofertă care ar fi putut să asigure unitatea de luptă a românilor, i-a fost frică atât de adversarul comunist cât şi de atitudinea nemţilor, care nu i-ar fi permis o independenţă prea mare faţă de prietenul rus din răsărit. Veniturile prinţului Nicolae ar fi putut garanta independenţa de care dl. Mihăilescu nu avea nevoie, iar Prinţul ar fi putut fi puntea de unire între români, fiindcă ajutorul său era desinteresat, nu avea nicio pretenţie la tronul României, pe care nu l-a ocupat niciodată.
Dar parcă nu ar fi fost destul ce ne ofereau principalele instituţii ale exilului, în acelaşi ritm alert se desfăşurau şi abdicările unor personalităţi dintre ele voi aminti, pentru mine cea mai discutabilă şi totodată dureroasă în acelaşi timp. E vorba de defecţiunea lui Mircea Eliade pe care s’o înţelegem va trebui să ne referim, mai întâi, la unele evenimente ale exilului.
Existau în exil unii oameni cu o viziune proprie şi dintre aceştia cel

mai original, frizând chiar demenţa, era Horia Stamatu. Pe baza unui premiu de poezie primit în adolescenţa sa acuma era autor de poezii pur şi simplu trăznite, pe care el le numea suprarealiste. Mi-a trimis şi mie volumul Cairos de care i-am mulţumit, se înţelege dar totodată mi-am arătat nemulţumirea faţă de un articol al său publicat In Cuvântul românesc, în care se referea total neortodox la romanul lui Liviu Rebreanu ceea ce fiindcă mă durea, i-am adus-o la cunoştiinţă, în modul cel mai civilizat posibil, cunoscându-mi pacientul, fiindcă sigur Horia Stamatu, la acea vreme, era un caz psihiatric. Dar surpriză, îmi trimite îndărăt scrisoarea fără niciun comentar, un gest bizar, să-i spun, odată ce dacă aş fi fost de nivelul lui i-aş fi înapoiat cartea, ceea ce nu am făcut-o. Deci Horia Stamatu era un fel de oracol al lui Pytia, ale cărui sentinţe nu se mai discutau, erau aprioric deasupra tuturor altora. Iată, cum se putea intra în dialog cu un român căruia, zic eu, îi erau tulburate minţile, dar poate că nu era decât o simplă grandomanie proprie unor intelectuali români, şi aici l-aş încadra pe Macedonski paranoic ce se purga de ideile sale patologice prin poeziile lui, fenomen descris de Salvador Dali mai târziu, ceea ce nu ar fi trebuit să-i scape biografului Adrian Marino.

Pentru dl. Horia Stamatu cel mai mare scriitor al româniior, din ultima vreme, era E. Ionescu chiar dacă a scris în franceză.
Dar cu adevărat şi-a dat drumul acest domn în revista, numită pompos, academică română din exil, editată de un oarecare I. Sporea, economist de meserie, fără niciun contact cu literatura. Acestui om îi dădeau nemţii bani să mai facă şi niţică literatură românească, şi fiindcă nepriceputul rămâne nepriceput, unele nume consacrate din exil au ajuns să publice în revista lui Sporea tot ce le trecea prin cap, să numai vorbesc de antipoezia din care voi da câteva mostre sub titlul:
“