Ovidiu vuia

Scrisoarea (13) din 3 Mai 1977 de la Pamfil Şeicaru

Iubite prieten,

mi-ai cerut unele lămuriri asupra căpitanului Alfred Dreyfus. Sunt în măsură să vi le dau. Serviciile secrete franceze ale Statului major al armatei aveau în femeia de serviciu al ataşatului militar german un agent a cărei misiune era să strângă toate hârtiile pe care, ataşatul militar când lucra le arunca într’un coş. Aceste hârtii rupte le cercetau cu mare grijă spre a avea o cât mai exactă informaţie asupra activităţii militarului german. Într’o zi din reconstituirea unei informaţii foarte preţoase s’a găsit o foiţă de la Statul major francez în care se dădeau informaţii privitoare la reorganizarea artileriei franceze. La acea epocă nu exista maşina de scris, deci informaţia era scrisă de mână. Confruntând textul reconstituit cu caligrafia tuturor ofiţerilor din secţia artileriei franceze a Statului Major s’a constatat o izbitoare asemănare cu scrisul căpitanului Dreyfus. Nu putea fi judecat în şedinţă publică pentru a nu avea complcaţii cu Germania, deci fiind un act de delaţiune a unui ofiţer ce echivala cu o trădare, s’a judecat şi condamnat căpitanul de artilerie Dreyfus, la deportare. Condamnarea nu a stârnit nici un interes în opinia publică franceză. Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii burgheze evreieşti care avea guasi monopolul cerealelor. Era firesc ca prestigiul familiei să nu fie pătat cu un act de spionaj săvârşit în favoarea Germaniei de un membru al ei. S’au făcut eforturi spre a se obţine revizuirea procesului şi rejudecat, s’a menţinut condamnarea. Trebuie să-ţi imaginezi atmosfera politică din Franţa la zece ani după înfrângerea lui Napoleon al treilea, prăbuşirea imperiului, comuna din Paris etc. Un ofiţer francez, evreu de origine, operând un act de spionaj în favoarea Germaniei, nu lovea numai o famile burgheză ci întreaga comunitate a evreilor din Franţa. De aici reacţiunea sub forma unei defăimări a statului major al armatei. Presa franceză s’a împărţit în două: contra lui Dreyfus, pentru el partea cealaltă jumătate îi susţinea cu violenţă nevinovăţia. Madame de Caillavez, evreică, a recrutat pe Anatole France pentru a susţine cauza lui Dreyfus. Bine înţeles recrutarea s’a făcut nu cu bani ci cu graţiile doamnei. Salonul doamnei de Caillavez - soţul aparţinea unei vechi familii franceze - a devenit centru de raliere a Dreyfusarzilor. Alte saloane erau antidreyfusarde. Edouard Drumont autorul acelei lucrări în două volume “La France Juive”, în care denunţa documentar dominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască: în ziarul lui Libre Parole ducea campania contra lui Dreyfus. Aici a colaborat şi Leon Daudet, mai târziu codirector al lui Charles Maurras la l’Action francaise. Greu de imaginat ce climat s’a creiat în Franţa din cazul căpitanului Dreyfus. O caricatură din epocă reprezenta o sala de cafenea cu scaunele, mesele invalide şi explicaţia era: “lls ont discuté l’Affaire”.
Clemenceau scotea ziarul “La justice”. În acest ziar a publicat Emile Zola faimoasa scrisoare “J’accuse”, în care acuza Statul major de falsificarea unui document. Între timp un colonel de origine maghiară, i-am uitat numele, s’a declarat culpabil de mârşavul act. Era pur şi simplu plătit de familia Dreyfus.
Dar justiţia nu s’a lăsat influentaţă şi a menţinut condamnarea. La procesul lui Emile Zola a fost marele avocat în procese penale Labori care l-a apărat pe Zola. Cum s’a sfârşit procesul? Prin 1902, dacă nu mă înşel Dreyfus a fost amnistiat. Este inimaginabil cât rău a făcut Franţei această afacere. Maurice Barrès într’un articol a rezumat astfel cazul Dreyfus: “Nu ştiu dacă Dreyfus este vinovat sau nu, dar ceea ce ştiu este că Franţa nu este vinovată.”
Cum eu m’am născut în 1894, nu ştiam nimic de acestă istorie. În timpul războiului, în Februarie 1917 eram la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să fi organizat din soldaţi ieşiţi din spitale, după ce suferiseră de tifos exantematîc, un detaşament cu care trebuia să revin la regiment. Când am început războiul am avut doar 4 mitraliere de regiment şi în partea doua aveam 8 de batalion. Cum instrucţia dura 6-7 ore, aveam timp liber şi ne strângeam la câte un camarad. Ducându-mă la un camarad, Petculescu, - ofiţer activ - care stătea în gazdă la o evreică bătrână, doamna Altmann. Mă intriga un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus şi în jurul lui fotografiile lui Emile Zola, Labori etc. Era la Bacău în casa unei biete evreice destul de nevoiaşă, căpitanul Dreyfus era prezent, dând sentimentul marei solidarităţi a evreilor. După război când am început profesia mea în 1918 mi-am adus aminte de acel tablou de la Bacău şi am studiat afacerea Dreyfus. Rămân la ceea ce a scris Maurice Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefricit proces.” Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac drum în presă fără o cunoaştere cât mai amplă a evenimentelor ce au avut repercursiuni politice în ţările Apusului.
Acum puterea propagandistică a evreimii s’a concentrat asupra Rusiei sovietice. Statele Unite, mai exact Carter va fi intransigent în problema drepturilor omului. Conferinţa de la Belgrad, dacă Rusia sovietică va accepta să participe, nu va sfârşi într’un fel de tranzacţii aşa cum ştiu diplomaţii ruşi să-i opereze pe Occidentali ci într’o ruptură. Ruşii nu pot ceda şi nici statele Pactului de la Varşovia să se conformeze cu executarea actului final din rezultatul Conferinţii de la Helsinki. Climatul în aceste ţări este pentru recunoaşterea drepturilor omului.
Mi-ai scris cu admiraţie de generalul de Gaulle. Îmi pare rău că trebue să te dezamăgesc. El a devenit agentul politicii engleze de a creia rezistenţa în Franţa. Cel care l-a recrutat a fost ataşatul militar

al Angliei la Paris, de origină evreu. Rezistenţa, ce serviciu a făcut Franţei? A prilejuit comuniştilor al cărui şef o ştersese la Moscova să-şi mărească toate cadrele, iar evreii să-şi asigure o situaţie privilegiată în Franţa. O ambiţie inumană, el a prezidat acea justiţie a tribunalelor populare în care comuniştii formau majoritatea juriului. Ceea ce a realizat bun a fost alegerea Preşedintelui Franţei nu de cameră şi senat ci direct de naţiune. Această nouă autoritate a preşedintelui Republicii a dat o statornicie guvernelor, o pacoste a celei de a treia republică. Ca să fi convins că nu sunt pornit îţi trimit articolul publicat de marele avocat Isorni din Le Monde 10 Oct. 1975 pe care l-am fotocopiat. După ce-l vei citi, te rog, să mi-l restitui. Este luat din arhiva mea, necesară să completeze memoria.

Cu drag o îmbrăţişare de la

Pamfil Şeicaru

p.s. Scrisoarea a fost uitată 3 zile. Cer scuze, Şeicaru
Note şi Comentarii
În scrisoarea sa din 3 Mai 1977, maestrul îmi dă lămuriri despre căpitanul Dreyfus şi ceea ce a rămas în istoria Franţei cunoscută drept afacerea Dreyfus. Expunerea marelui ziarist se desfăşoară într’un mod atât de obiectiv încât se poate înlătura orice urmă de antisemitism, sentiment pe care i l-au atribuit cei răuvoitori sau indivizi convinşi că însăşi pronunţarea cuvântului evreu, e totuna cu un act de antisemitism.
Şi când vorbesc de obiectivitatea scrisului lui Pamfil Şeicaru, mă refer la adevărul urmărit prin studiile sale, nu ţine cu nimeni, insistă asupra vinovăţiei unora şi dreptatea altora şi le formulează aşa cum ele există indiferent de neamul din care fac eroii, parte.
Expunerea este atât de clară încât ne vom mărgini a o rezuma, oprindune asupra unor aspecte mai interesante, de altfel subliniate şi de cel ce a intrat în presa românească în 1918, nu fără a studia mai întâi, unele evenimente cu deosebite repercursiuni politice asupra ţărilor apusene şi printre ele, afacerea Dreyfus era una de acest calibru. Căpitanul Dreyfus aparţinea unei familii evreieşti-burgheze, care avea quasi monopolul cerealelor. Condamnarea lui, petrecută la 10 ani după înfrângerea lui Napoleon al III-lea, cu prăbuşirea imperiului şi a Comunei din Paris, s’a făcut aproape în secret pentru a nu stârni Germania, fiind vorba de un spion care lucra în favorul intereselor ei.
Ulterior prin reacţia întregii comunităţi evreieşti din Franţa, presa s’a împărţit în două tabere, proDreyfus şi contraDreyfus.
Reţinem că mme de Caillavez, evreică, soţul ei aparţinea unei vechi familii franceze, l-a câştigat de partea lui Dreyfus pe Anatole France, ceea ce a făcut din salonul ei un puternic cerc dreyfusard.

Reacţia antiDreyfus se grupa în jurul cărţii lui Ed. Drumont “La France juive” în care denunţa documentat, dominaţia economică şi politică a Franţei de către burghezia evreiască. Ziarul “Libre Parole” avându-l colaborator pe Leon Daudet duce o campanie antiDreyfus. Ultimul a colaborat şi la l’Action francaise, fiind codirector cu Charles Maurass, a publicaţiei.

Clemenceau în ziarul său La Justice a publicat faimoasa scrisoare a

lui E. Zola “J’accuse” (1898) în care scriitorul francez acuza statul major de falsificarea unui document. Întretimp un colonel maghiar Esterhazy, plătit de familia Dreyfus a recunoscut săvârşirea mârşavului act, dar Justiţia franceză nu s’a lăsat amăgită, astfel că a menţinut condamnarea. Chiar lui Zola i s’a intentat un proces de calomniere a Statului major francez, drept urmare a trebuit să plece în 1898-1899 în exil în Anglia. Zola a fost apărat de marele avocat, specialist în procese penale, Labori.

Însfârşit, în 1902, procesul se încheie cu eliberarea lui Dreyfus care a fost reîncadrat ca ofiţer în armata franceza (1906), în acelaşi timp statul major a fost curăţat de o serie de cadre militare valoroase şi fidele Franţei. Înlocuiţi de militari mult mai slab pregătiţi, după mulţi din această lovitură dată armatei franceze ea nu s’a mai putut reface moral, de unde Franţa îşi va pierde, treptat calitatea de a mai fi o putere militară. Astfel, războiul prim mondial a fost de fapt ceea ce se cheamă în şah, un pat, dacă nemţii ar mai fi rezistat două săptămâni francezii s’ar fi predat, pe când al doilea război mondial pentru francezi a evoluat catastrofal, cu un armistiţiu mai mult decât umilitor.
Curios că la câtva timp după gratierea lui Dreyfus, Emil Zola moare (1902) la masa de scris, noaptea, în urma unei intoxicaţii cu monoxid de carbon, gazul paralizant lipsit de miros a fost emanat de căminul său al cărui horn era înfundat. Accidentul, cum nu e chiar rar, nu ar mai avea nevoie de niciun comentar, totuşi mulţi au vrut să creadă că Zola şi-ar fi pus capăt vieţii, în urma remuşcărilor avute, confruntat cu grava realitate că a distrus armata franceză, la care se mai putea adăoga şi, cel putin, nedreptul rechizitoriu făcut de scriitorul naturalist bisericii catolice, pe care o condamnă ca şi criminală. Noi nu credem în astfel de speculaţii. E. Zola a murit cu totul satisfăcut de ce-a făcut inclusiv în Afacerea Dreyfus, pe care a influentat-o în mod decisiv prin discutatul, încă şi astăzi, articol J’accuse. Moartea lui a survenit print’un accident ce i-a curmat viaţa, fără ca el să fi putut interveni.
Recent, am citit o carte foarte documentată despre Afacerea Dreyfus în care autorul, al cărui nume nu l-am reţinut, ajunge la concluzii foarte interesante. După cercetările lui, căpitanul Dreyfus a fost un spion dublu, deci nu numai că a întreţinut legături cu nemţii dar ele erau cunoscute de francezi, aceştia îi puneau la dispoziţie materialul pe care urma să-l aşeze pe masa nemţilor, fiind lipsit de o valoare anume, se înţelege, militară. Prin urmare, statul maior a găsit un document compromiţător pentru căpitan, care nu se mai putea apăra fiindcă, şi asta e foarte important, omul de legătură, care cunoştea misiunea de dublu spion în favoarea Franţei al lui Dreyfus, era un ofiţer superior care prin dispariţia sa fizică, nu mai putea lămuri situaţia. Pentru a se ţine secretul activităţii agentului dublu el, nu are legături decât cu o singură persoană, de unde se poate deduce că statul major francez nu a falsificat niciun document cum susţinea E. Zola, acesta era scris de Dreyfus, şi el la rândul său, ca agent dublu, nevinovat, dar nu mai avea cum s’o dovedească.
Se ştie, căpitanul Dreyfus a fost deportat în temniţele groaznice ale Guineei franceze, în care condiţiile de viaţă erau atât de grele încât cu fiecare zi mai mult, şansele deportatului de supravieţuire deveneau tot mai mici. Aşadar, pot fi explicate demersurile familiei Dreyfus şi a comunităţii evreieşti din Franţa, să-l salveze din groaznica lui deportare, şi astfel adevăraţii vinovaţi de felul cum s’a terminat procesul Dreyfus prin sacrificarea Statului major, în drept să judece cum a făcut-o, erau cei ce în spiritul Comunei din Paris căutau să dea, pe această cale, o lovitură mortală, Franţei însăşi.
P. Şeicaru refritor la Afacerea Dreyfus împărtăşea părerea lui M. Barrès, exprimată astfel într’un articol al său: “Nu ştiu dacă Dreyfus este sau nu, vinovat, dar ceea ce ştiu este că Franţa nu este vinovată”. Cine ar putea contesta acest adevăr, adaogă marele ziarist, privind răul făcut Franţei de această afacere?
De fapt, cazul căpitanului Dreyfus se transformase, după 1899, în lupta înverşunată dintre dreyfusarzii, antimilitartşti grupaţi pe linia drepturilor omului (nu şi ale naţiunii) şi antidreyfursarzii care pur şi simplu îşi apărau nevoile şi neamul, declaraţi antisemiţi, ultranaţionalişti grupaţi pe linia patriei formând apoi comitetul Acţiunii franceze, drept urmare prin divizarea opiniei franceze între 1894 şi 1906, prodreyfusarzii au reuşit să aducă la putere Blocul partidelor de stânga, de unde, de fapt, începe decadenţa politică şi militară a Franţei. De-acuma înţelegem de ce fostul director al ziarului La Justice Clemenceau, publicând articolul lui Zola J’accuse ca om de stânga a ajuns să facă parte din Consiliul suprem al păcii din 1919, orientarea lui spre stânga explică şi atitudinea negativă avută faţă de liberalul Ionel Brătianu căruia îi imputa că a făcut pace cu nemţii, în loc de a-i urma planul de a opune mai departe, duşmanilor o rezistenţă ucigătoare, în sudul Moldovei şi că a refuzat să-şi mute armata şi guvernul în Rusia.
Cât despre generalul de Gaulle maestrul regretă că trebuie să mă dezamăgească. De Gaulle a devenit agentul politicii engleze, creind rezistenţa franceză care permitea comuniştilor şi evreilor să-âi consolideze puterea în Franţa, dându-le prilejul să prezideze şedinţele tribunalelor populare îndreptate contra unor adevăraţi patrioţi. Astfel dupa Afacerea Dreyfus, de Gaulle a umilit pentru a doua oară Franţa. Ceea ce a făcut bine, continuă maesrul, de Gaulle a dat autoritate activiţăţii Preşedintelui republicii, acesta fiind ales nu de Cameră şi Senat ci de direct de naţiune.
Şi ca să mă convingă de faptul că nu e deloc pornit împotriva generalului de Gaulle, Pamfil Şeicaru îmi promite că-mi va trimite articolul publicat în Le Monde de marele avocat Isorni, unde se arată întreg adevărul despre generalul francez.
Desigur îi eram recunoscător maestrului pentru toate informaţiile pe care mi le dădea cu atâta pasiune şi viu interes. Mă făcea să înţeleg de ce la mai bine de 50 de ani de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, reprezentanţii tribunalelor populare acompaniaţi de foştii rezistenţi, creaţi cum am văzut de gen. de Gaulle, umblă şi astăzi după colaboraţioniştii francezi cu nemţii, deşi după anii trecuţi, ei trebuie de mult să-şi doarmă somnul de veci. Înainte de a muri omul de stânga preşedintele Mitterand i-a scandalizat pe purii rezistenţi prin declaraţiile sale prin care recunoştea că guvernul lui Petain de la Vichy a salvat tot ce se mai putea salva, a fost un rău necesar pus în slujba poporului francez, şi suştinea acest lucru ca fost funcţionar al regimului Petain. Rechinii politici l-ar fi sfâşiat pe Mitterand dacă el nu ar fi fost pe patul morţii, când omul fie şi politician îşi asumă dreptul de a spune, însfârşit, şi adevărul.
Problema este cât se poate de clară. Faptul că Franţa a căzut atât de

uşor invaziei nemţeşti trebue căutat în propria ei istorie, Oare au fost traşi la răspundere autorii celebrei linii Maginot, care nu a servit la nimic fiindcă nemţii pur şi simplu au ocolit-o? Oare cei care au ridicat această linie de apărare nu erau conştienţi că fac o afacere bună de a-şi umple buzunarele şi încă vreo câţiva saci în plus? Dar adâncind lucrurile vom putea constata că mizeria Franţei a început odată cu instalarea partidelor de stânga la putere, adică exact din 1906.

Nu au declarat ei că sunt antimilitarişti şi că apară drepturile omului detestând pe cei ce vorbesc de Patrie şi natiune?
Ori despre aşaceva nu se vorbeşte în Franţa lui de Gaulle, fiindcă s’ar cere ca opinia publică să-şi revizuiască vederile depăşite şi ar trebui să înceapă cu ofiţerii daţi afară din statul major pentru vina de a-şi slujit cu credinţă Patria. Şi scriu asta, convins că evreul Dreyfus a fost nevinovat, dar lucrurile s’ar fi putut rezolva mult mai raţional, dar asta nu era nici atunci nici astăzi posibil, deoarece Blocul stângii urmărea distrugerea Statului francez şi să recunoaştem că a reuşit pe deplin.
Dacă între noi, adică între mine şi Pamfil Şeicaru, cu toată diferenţa de vârstă, s’a înfiripat o prietenie adevărată, atunci şi dânsul ca şi mine, trebuia să cântărească greu tot ce-i relatam, cu atâta sinceritate, întocmai cum le-am trăit sub tirania comunistă, pe care maestrul n’a cunoscut-o pe viu.
Din toate aceste cauze am convingerea că rândurile mele nu-l lăsau

indiferent, şi că propriile-mi insistenţe, supărătoare uneori prin persistenţa şi repetarea lor, au avut darul să-l îndepărteze de ţara comunistă pe care vroia s’o viziteze, cum mi-a mărturisit-o, chiar la a doua scrisoare a corespondenţei noastre. Nu puteau rămâne fără ecou în sufletul său rândurile pe care i le scriam din toată convingerea, luate fiind din focul experienţei mele deci nu numai că le-am văzut dar le-am şi pipăit, până în miezul esenţei lor. Prin urmare îi scriam: “Pentru mine este o mare durere că dvoastră luaţi apărarea intelectualităţii româneşti, fara să neg valoarea unor tineri istorici la care aş putea adăoga şi pe alţii, dar ei constituiesc o infimă parte pe lângă a-cei care după activitatea dvoastră valoroasă ce-aţi pus-o în slujba poporului român, ca recompensă nici nu vă amintesc în Enciclopediile lor şi când o fac, mai dosnic, vă tratează ca pe un ziarist retrograd şi venal, ori vă amintesc, sub povara aceloraşi calomnii, cum au învăţat poezia la învăţământul de partid, în subsolul unei obscure publicaţii comuniste, considerând că înjurăturile lor vă fac o mare cinste.”

După ce, în treacăt, citesc părerile maestrului despre conferinţa de la Belgrad şi lupta Statelor Unite pentru a determina Uniunea Sovietică şi sateliţii săi să respecte drepturile omului, nu putem încheia fără să nu ne referim la o întâmplare relatată de maestrul nostru, oarecum ca un epilog la discutata Afacere Dreyfus.
Deoarece, născut în 1894, nu ştia nimic despre această istorie, în Februarie 1917, deci în timpul războiului prim mondial, se afla la o şcoală de mitraliere unde în două luni trebuia să organizeze - din soldaţii ieşiţi din spitalele unde au fost internaţi cu tifos exantematic - un detaşament cu care urma să se întoarcă la regiment.
Situaţia se schimbase mult, pe când la începutul războiului avea 4 mitraliere la un regiment, acum în a doua parte a războiului existau 6 de batalion. Cum instrucţia dura 6-7 ore, aveau destul timp liber să se adune la câte un camarad. În acest mod l-au vizitat pe ofiţerul Petculescu, care avea ca şi gazdă pe o evreică bătrână, doamna Altmann. Îl intriga în casa ei un tablou, fotocopie în care la mijloc era căpitanul Dreyfus, în jurul său se distingeau chipurile lui Emile Zola, Labori etc. Se afla ta Bacău unde în casa unei evreice nevoiaşe, era prezent căpitanul Dreyfus demonstrând marea solidaritate a evreilor.
După război când şi-a început maestrul în 1918 profesia de ziarist şi-a amintit de acel tablou şi a studiat afacerea Dreyfus.
De unde concluzia sa urmată până la capăt după un intens studiu, confirmă cuvintele lui M. Barrès: “Franţa nevinovată a suferit consecinţele acestui nefericit proces.”
Şi urmează câteva rânduri privitoare la instruirea oricărui ziarist autentic, aşa cum astăzi România nu mai are: “Vezi, nu mi-am imaginat că aş putea să-mi fac un drum în presă fără o cunoaştere cât mai amplă asupra evenimentelor ce au repercursiuni politice în ţările Apusului.”
Scrisoarea (14) din 19 Iunie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Fiule, îţi aşteptam scrisoarea menită să-mi vestească întoarcerea ta din Italia. Ilustratele trimise îmi anunţau cucerirea acelui farmec specific acestei Ţări. În Franţa am încercat o similară emoţie, de câte ori am fost în Provence din iubire pentru Frederic Mistral şi Charles Maurras. Restul Franţei mă emoţionează intelectual à travers son histoire. Provence este aproape de emotivitatea noastră. Am trăit-o în 1930 când din iniţiativa mea am decis să fie o delegaţie de reprezentanţi ai scrisului românesc la centenarul lui Frederic Mistral. Am comandat un basorelief lui Oscar Han: profilul lui Mistral şi a lui Vasile Alecsandri. Am fost cu Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Ce aproape sunt provensalii de noi românii. Italia am iubit-o din 1926 când am fost prima oară şi până în 1940 am fost regulat de 2-3 ori.
Scrisoarea ta m’a emoţionat şi nu-mi este ruşine să mărturisesc că am plâns, regăseam notată în scrisoarea ta emoţia pe care am trecut-o în 1926. Aveam 32 de ani. Am fost cu soţia mea şi cu fata Viorela care avea doar 2 ani şi cinci luni. Te-am întovărăşit în tot pelerinajul tău. Am retrăit primind ilustrată cu data de 27 Mai 1977 trimisă din Assisi. Contemplând ilustrata am retrăit intens emoţia din 1926 când am fost la Assisi cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea sfântului Francisc. Am asistat la serviciul divin oficiat de un cardinal în biserica de jos zugrăvită de Giotto. Cum eram preşedintele ziariştilor români mi s’a înlesnit să fiu în faţă lângă gratiile care ne despărţeau de altar. Eu ţineam pe Viorela în braţe şi eram străbătut de o emoţie religioasă de o zguduitoare profunzime. Sunt de atunci 51 de ani. Îmi amintesc că ta câţiva kilometrii înainte de Assisi am intrat într’o vastă catedrală care cuprindea în mijlocul ei o biserică tare micuţă construită de sf. Francesco. În faţa acestei bisericuţe stăteau în genunchi şi se rugau femei din toate categoriile sociale. Alternau ţărănci cu doamne din aristocraţia italiană, toate adâncite în muta lor rugăciune. În rândurile din urmă bărbaţi la fel de dominaţi de emoţia religioasă. Din ilustrata trimisă din Florenţa cu data de 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, am retrăit zilele din 1926. Era exact în luna Iunie. Ai impresia că la Florenţa, geniul uman a atins culmea perfecţiei în artă. Îmi amintesc am luat masa într’o Catedrală din secolul al Xll-lea părăsită în care, cu secole în urmă, Dante predicase. Şi muzeele în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vieţii pentru secolele ce au urmat. Mi-ai trimis o ilustrată din Rimini, 21 Mai. Ilustrata redă Riviera Adriatică pe care din nefericire n’am vizitat-o. Am cunoscut-o ca o irealizabilă chemare, din notele de călătorie ale lui Paul Bourget care redă tot farmecul acelor oraşe ce păstrau pe la 1900 nobleţa lor arhitecturală nealterată de modernismul stupid inspirat din arhitectura americană. Eu regret că n’am străbătut Riviera Adriaticei. Te invidiez. Dacă te mai duci în Italia te sfătuiesc să vezi Perugia şi Siena. La Perugia urmând pe la Puerta Etrusca am urcat panta şi am ajuns la un templu al zeiţei Venus, rămas intact dar lăcătuit. Ne-am aşezat cu soţia mea lipiţi cu spatele de zidul templului. Era o linişte desăvârşită şi în zare - la 30 km - se vedea Assisi. Fără să vrem gândurile noastre oscilau între templul păgân şi Assisi. Perugia a avut un mare pictor Pietro Vannucci detto Perugino - maestrul lui Raffael. Ceea ce m’a surprins în itinerarul dtale că nu-mi scrii de Roma, n’ai făcut popas în cetatea eternă? Nici nu stiu de câte ori am fost la Roma, degradată de ticăloşia democraţilor creştini care au adminisrtrat politic Italia din 1945 până astăzi, înlesnind prin formula lui Moro, centru stânga, creşterea partidului comunist, datorită brigăzilor roşii. Ce liniştită era Italia în epoca lui Mussolini. L-am văzut prima oară în 1926. Ce defăimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Au înlesnit-o demo-cristiani, azi.
La Roma am văzut în biserica Sân Pietro în Viconli statuia lui Moise. Ne întovărăşea în vizitele pe care le făceam în catedralele Romei micuţa mea fată. Cum intra într’o biserică alerga grăbită şi se aşeza în faţă şi începea să se roage cu ardoare. În Sân Pietro în Vincoli s’a oprit brusc din fuga ei spre altar. Dintre două coloane a apărut Moise de Michelangelo. Punându-şi mânuţa la gură ne-a şoptit “Doamne, Doamne” cum spunea ea, atunci, în loc de Dumnezeu. Şi după 51 de ani acea oprire bruscă a Viorelei care avea doi ani şi jumătate şi şoapta ei “Doamne, Doamne” - o găsesc cea mai desărvâşită emoţie în faţa monumentalei statui a lui Michelangelo. Evreii habotnici sunt contra picturii figurative, de azi, arta abstractă încurajată de muzeul Gugenheim din New York care a fost dotat, de evreul căruia îi poartă numele, cu un miliard de dolari. Nu cumpără şi nu încurajează decât arta abstractă. Mă întreb, adesea, fără arta figurativă adoptată şi încurajată de creştinism, ce s’ar fi ştiut de evrei? Meditează la această problemă. Văd că ai fost şi la Capri şi ai vizitat casa de la Sân Michele a lui Axei Munte. Să îţi povestesc o întâmplare cu Axel Munte. El a suferit de ochi, orbise aproape dar o îngrijire medicală l-a salvat. Găsindu-se la Paris a intrat într’o librărie. A văzut expusă cu mare atenţie cartea lui. A întrebat pe librar dacă se citeşte acest autor. Răspuns “foarte mult, dar mă doare, pare că acest om a orbit. Ce nenorocire.” Zâmbind Axel Munte l-a consolat spunându-i că a fost vindecat şi acuma vede. Sceptic librarul “Sunteţi un om bun şi vreţi să mă consolaţi, eu nu cred şi mă doare”, Axel Munte a mărturisit că el este, şi i-a cerut un volum ca să-i scrie o afectuasă dedicaţie.
Sunt în bunaparte de acord cu dta în ce priveste pe Lombroso, pentru mine are o alta opera: fata lui, Gina Lombroso care în 1935 a publicat L în care reda toate consecintele industrialismului. Ceea ce ea a scris în 1935 se verifica dupa 32 de ani. Venetia este sortitasadisparadatoritaindustriei de chimicale de la Mestre. Oamenii politici ai Italiei sunt cioclii frumusetii Italiei. Este la acesti ticalosi delirul inconstientii.
Am fost în Sicilia, am fost în nord la Stresa, pe Lago Maggiore cu acea insulă Borromeo unde ingeniozitatea italiană a realizat arhitectura vegetală a acestei insule. Ce farmec au lacurile italiene! M’au năpădit toate amintirile legate de Italia citind scrisoarea ta. Ce aproape te-am simţit, dragul meu.
Îţi dau o veste bună: îmi vor apărea curând Davai-Ceas în englezeşte şi ”Belgrad 15 Juni 1977”. Am primit din Statele Unite o scrisoare de la un român, Halmaghi care citind Davai Ceas mi-a cerut să-i îngădui traducerea şi publicarea în engleză. Eu îl cunoscusem în 1959, era în trecere prin Madrid. Un tânăr foarte comunicativ. L-am uitat. Acum mi-a mărturisit că a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte cu Rapid din grupul de ziare editate de mine. Chiar dacă nu ştii engleza, eu îţi voi trimite tot ce apare şi va apărea din lucrările mele dactilografiat în engleză. Voi da să fie dactilografiat textul manuscris al cărţii “Belgrad 15 Iunie 1977” dacă nu ştii limba engleză cum nu o ştiu nici eu. Sper să-mi apară şi o carte “Karl Marx - însemnări despre români- manuscrise inedite şi un comentar” făcut de mine: Textul însemnărilor lui Karl Marx a apărut în România în 1964. Cele douăzeci de mii de exemplare s’au epuizat într’o săptămână. Notele lui Karl Marx sunt cel mai teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate. Reacţia Kremlinului nu a întârziat şi nu a mai apărut o nouă ediţie. Între altele Karl Marx ridică răpirea Basarabiei susţinând că Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea dat fiindcă ea era Suzerana, nu Suverană. Am scris lui Halmaghi dacă vrea să publice această carte în engleză, ar fi o formă indirectă de a ridica problema Basarabiei la Conferinţa de la Belgrad. Acum se va lucra pentru fixarea programului care urmează să fie desbătut în Septembrie. Amânarea au cerut-o Ruşii. Dacă până atunci aş mai putea publica în germană şi engleză Karl Marx. Însemnări despre români - căreia îi va urma Naţionalităţile în Rusia sovietică.
Acum să-ţi dau o lămurire. Dacă s’a putut publica sub această formă Karl Marx, patronând problema Basarabiei şi făcând acel penibil rechizitor al ocupaţiilor ruseşti în principate se datoreşte momentului favorabil din 1964: accentuarea tensiunii între China şi Rusia sovietică. Trebuie să înţelegem că liberarea României de tutoratul Kremlinului, legalizat de Roosevelt şi Churchill la Teheran, este în funcţie de marea răfuială din Oceanul Pacific. Rusia sovietică se găseşte în faţa revendicărilor juste ale Chinei şi Japoniei. Nu există soluţie de compromis care să înlăture războiul în Extremul Orient. Care este atitudinea Statelor Unite? Îţi pot da o informaţie pe care o desprind din “Defense Nationale”, revista Statului major al armatei franceze pe luna Iunie.
Foreigne Affaires a publicat în luna Aprilie 1977 un studiu semnat A. Doak Barnett asupra relaţiilor chino-americane în materie de apărare. Autorul nu exclude o cooperaţie făţişă chino-americană. Citez: “orice demers ţinând să stabilească relaţii oficiale în domeniul militar va avea mari consecinţe atât pentru Statele Unite cât şi pentru China în raporturile cu Uniunea sovietică, de unde necesitatea de a conduce aceste tratative cu o mare prudenţă.” De fapt operatia înarmării Chinei este şi începută. Acum o lună “Le Monde” dădea această informaţie: “S’a reînnoit un acord economic de lungă durată între China şi Japonia. China exportă petrol şi importă din Japonia instalaţii industriale. Va urma tratatul de pace între China şi Japonia şi un tratat de amiciţie de lungă durată. Rusia sovietică este izolată. Caută să-şi asigure liniştea în Europa ca să poată duce forţele ei militare în Extremul Orient. Ecuaţia este simplă: China are 900 de milioane de locuitori, Japonia 150 de milioane. China are o producţie de petrol de 400 milioane de tone anual, exact producţia Arabiei saudite. Rusia trebuie să-şi concentreze forţele militare pe frontiera Chinei, la 12 mii de Chilometrii de Urali. Avem uşor de tras concluzia”. Rusia sovietică va cunoaşte un mai mare dezastru militar decât în 1905 când - în consecinţă - a intervenit cunoscuta revoluţie ce a clătinat regimul ţarist. Rusia se va disloca. Cuminţenia noastră nu poate fi decât să aşteptăm răfuiala din Pacific. Regimul de la Bucureşti este în funcţie de Rusia sovietică deci i se aplică principiul din medicină: suprimă cauza ca să eviţi efectul. Aş adăoga un pricipiu de drept, “accesorium sequitur principalem.”
Regimul comunist din România urmează soarta regimului sovietic. Tot ce scriu, tot ce voi publica atât în germană cât şi în engleză are ca obiectiv să se cunoască politica seculară a Rusiei faţă de poporul român.
Închei monologul. Omagii doamnei dtale iar dtale o caldă şi iubitoare îmbrăţişare

Pamfil Şeicaru

p.s. în ce priveşte starea medicală îţi va scrie sora mea. Ce valoare are armata chineză? Opinia unui specialist militar sovietic care a lucrat mai mulţi ani în China, Primacov: Notele unui voluntar, Moscova, 1967: “Soldatul chinez este superior soldatului nostru, rezistent la frig şi la foame. Nu este înclinat să murmure, el este brav, atitudinea lui de manevrare este mare. Un marş de 70 km pe jos nu este o dificultate pentru el. Infanteriştii noştri au fost încremeniţi de infanteria chineză şi au ajuns la concluzia că este cea mai bună din toate.” (pag. 212)