Ovidiu vuia

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 0.51 Mb.
səhifə1/7
tarix21.12.2017
ölçüsü0.51 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7

OVIDIU VUIA
SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI

(Cu Pamfil Şeicaru in exil)
- Volumul I -
www. Editura Rita Vuia, 2007
5 de ani înainte de moartea lui Dr. dc. Ovidiu Vuia
www.ovidiu-vuia.de contact: rita.vuia@web.de

Explicaţie pentru ediţia in www revisuită
Draga Cititorule! Te vei întreba de ce o a doua ediţie revizuită? Înainte de decesul neelucidat al dr. docent medic Ovidiu Vuia care probabil a avut loc la 28 sau 29 septembrie 2002, acesta corectase manuscrisele la cartea de mai sus şi intenţiona să le aduca în România la Editura ALMAROM din Râmnicu Vâlcea, director d-l Sztojka. În plus, voia sa inainteze divortul de soţia sa, Corina Vuia, cu care se casatorise în vara anului 2000 şi de care era din nou despărtiţ din decembrie 2001. Amintim aceasta doar pentru că nu ştim dacă a fost şi ea implicata in complotul împotriva cărţii. Până in ziua de azi nu s-a clarificat dacă Ovidiu Vuia a cazut victima unei crime. Ce s-a facut din cartea sa este o crimă, ceea ce se poate dovedi negru pe alb.

Ce s-a întâmplat? Fiii Mihai şi Alexandru Vuia, precum şi eu, fosta soţie sa, Rita Vuia, am întâmpinat mari dificultăţi până s-a tipărit cartea. Atunci nu ni s-au dat manuscrisele înapoi. După o luptă de peste doi ani şi jumătate şi sub ameninţarea că vom angaja un avocat, am primit manuscrisele împreuna cu mapă cu acte a lui Ovidiu Vuia, mapă care dispăruse din locuinţa sa, după decesul acestuia.


Devenind neîncrezători din cauza numeroaselor dificultăţi, am comparat manuscrisul cu cartea tipărită şi a trebuit să constatăm că greşelile pe care le corectase Ovidiu Vuia nu erau corectate ba dimpotrivă in parte au fost facute mai rau, aşa încat sensul a fost denaturăt. In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta şi scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Din fericire exista inca manuscrisul original. In volumul III capitolul 13 a fost schimbat numele Christian W. Schenk cu altul. Cu groaza a trebuit sa constatam ca aceasta carte pentru care am plătit 5.000 euro putea doar fi distrusa.
Acum exista ediţia corectata. Tipărita dupa paginele corectate existente şi dupa manuscrisul original. A fost opera de o viaţă a lui Ovidiu Vuia. Toţi anii a adunat material pentru această lucrare şi noi îi suntem datori lui Ovidiu ca această carte să apară asa cum a scris-o el.
El a trăit ţară sa România şi a scris pentru ţară sa cu mult drag. Ultima sa carte, pe care o avusese in lucru, la care peste o mie de pagini erau deja gata titul de lucru "Rastignirea in istoria picturii". Dacă mai exista manuscrisele nu stim, poate vor aparea vreodata. El a murit cu o mare deceptie despre ţara sa, pe care odata a iubit-o atât de mult, dar care nu mai era aceeasi, nu mai corespundea idealului sau. El era un om cu coloana vertebrala, care nu a facut compromisuri şi nu s-a lasat cumparat şi din aceasta cauza a fost denumit de mulţi ca fiind dificil.
Din dragoste, recunoştinţă şi onoare pentru un om neobişnuit se afla acum la dispoziţie a doua ediţie originala revizuita a operei sale.
RITA VUIA

La toate ediţiile

SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI



- CU PAMFIL ŞEICARU ÎN EXIL –“

Vol. I-III

Editura ALMAROM Râmnicu Vâlcea, 2003, director d-l Sztojka

este vorba despre o falsificare, am plătit 5.000 Euro

Pentru Falsificare două am plătit 4.800 Euro

Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS, Oradea

d-l Octavian Blaga 2006-2007
O lucrare peste de 1000 de pagini,

fac în continuare - Rita Vuia - a publica in

www.ovidiu-vuia.de
Scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru exista numai negative şi tipărit in falsificare (peste 200 exemplare de falsificare exista)

Manuscris original, toate dovadă şi negative sunt in seif

Pamfil Şeicaru işi descide sufletul: “Precum vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de cronică 1943-1944 - va putea precede Memoriile unui gazetar”. Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea să spun că mi-am făcut datoria. Îţi datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătăţii mele. Eşti tânăr, deci vei supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul singuratic care, până la ultima bătaie a inimii, şi-a făcut datoria faţa de neamul românesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţa lui.


Posele lui P. Şeicaru


“Îţi scriu dragul meu, că eşti tânăr şi nu ştiu dacă Parcele îmi vor îngădui să scriu “Memoriile unui gazetar” (în 1970 voi împlini 60 de ani de gazetărie). În cazul când nu voi avea răgazul s’o scriu, atunci vei fi dta cel care să stigmatizezi imposturile tricolore.”


(Din scrisoarea maestrului datată cu 3 januarie 1977)
Cuvânt înainte
Am ajuns să corespondez cu Pamfil Şeicaru, cu siguranţă unul din marii ziarişti români, primind adresa lui de la Traian Popescu, în editura căruia am publicat cartea tatălui meu Tiberiu Vuia Vacanţele destinului adresă pe care, de altfel, i-am solicitat-o.
De la început subliniez faptul ca însăşi colaborarea mea la Carpaţii şi în special cu acest Traian Popescu, mi-a produs o mare desamăgire. Cunoscând orientările celor mai mulţi din exil, sub lupta lor zisă anticomunistă adesea se ascundea ocult colaborarea cu autorităţile comuniste din ţară, pentru mine, condamnabilă, fiindcă nu am înţeles să aleg desţărarea şi în consecinţă libertatea, ca să fac ceea ce nu am făcut în ţară, să colaborez tot cu reprezentanţii regimului comunist din România. Excludeam din principiu că aşa ceva e posibil din partea celor ce reprezentau mişcarea legionară la Madrid, că alte legături ideologice nu am avut în comun şi iată că în decursul anilor am constatat că m’am înşelat grav.
Cu câţiva ani înainte de sfârşitul său prematur, Ovidiu Cotruş, geniu distrus in temniţele Leviatanului roşu, a fost trimis de noii culturalnici din ţară la Madrid, în scopul de a merge pe urmele unchiului său, marele poet Aron Cotruş, să mai cerceteze dacă eventual ar mai găsi ceva de pe urmele activităţii marelui desţărat. Traian Popescu îmi relata că desigur Ovidiu Cotruş l-a vizitat de mai multe ori odată ce Aron Cotruş, cel puţin formal, figura ca director al revistei Carpaţii, înainte de a pleca în Statele Unite, unde a murit la 70 de ani, îndurerat de perspectivele sumbre ale viitorului poporului său vândut de aliaţi, ruşilor. În aceste condiţii fiind în mica prăvălie filatelică a lui Traian Popescu, a apărut şi omul ambasadei române din Madrid, de-acuma ca cel mai natural lucru din lume. Nepregătit, pe faţa lui O. Cotruş se putea citi o spaimă nemaipomenită, pe care Traian Popescu n’a reuşit să i-o alunge nici după ce dubiosul personaj a plecat, lăsându-i singuri: astfel, marele legionar, cel puţin aşa se afişa în lume, îl asigura pe vizitatorul său că legăturile sale cu instituţia repere-ului erau cât se poate de bune, întâlnirile veneau şi de la el spre ambasadă, deci colaborarea înflorea ireproşabil. Cu acea ocazie Traian Popescu mi-a vorbit fără nici un respect de Ovidiu Cotruş, cu care regretam că nu am putut sta de vorbă. Dar mi s’a adus la cunoştinţă prezenţa lui la Madrid doar după ce plecase acasă, relatându-mi-se starea sa de continuă tensiune, iar pe gazda lui l-a impresionat faptul că toată noaptea nu dormea deloc, umplându-i marea scrumieră cu capetele de ţigări pe care le fumase.
S’ar putea ca Ovidiu Cotruş să fi crezut, străin de toate trădările umane, că regimul din ţară, criminal în esenţele sale să-i fi întins, prin trimiterea lui la Madrid o cursă diabolică. Anii blestemaţi petrecuţi în temniţele bolşevice, i-au schimbat total caracterul şi totodată convingerile sale din tinereţe, metoda spălării creierului funcţionat perfect asupra firii sale sensibile. De-altfel cu intenţia de a-l compromite postum, ajuns în graţiile partidului, Şt. Aug. Doinaş i-a editat zisele Meditaţii critice”, de fapt articolele şi esseurile publicate sub comunişti, când Ovidiu Cotruş a fost şi directorul Familiei din Oradea. Cu altă ocazie poate voi mai reveni asupra acestei cărţi cu o analiză mai atentă în ce priveşte conţinutul ei.
În ce priveşte pe Traian Popescu prietenia cu ambasada română din Madrid a dat înşfârşit roadele aşteptate, când în editura Carpaţii a apărut o “Transilvanie Românească” în engleză, evident tradusă în ţară - mai bine spus trecută sub cenzură comunistă lucrarea lui N. Şt. Govora cu acelaşi subiect, publicată în româneşte, de-altfel - deci colaborarea nici nu era negată, autorul declinându-şi orice responsabilitate în legătură cu ciuntirile executate în textul său - de… Traian Popescu. Pe acesta din urmă îl mulţumise mica afacere rentabilă încheiată, odată ce comuniştii îi achitaseră mai mult de jumătate din costul cărţilor apărute, probabil că şi primite în acelaşi număr. Am primit şi eu lucrarea respectivă chiar de la Traian Popescu, citind-o nu mi-a fost greu să constat vănzarea respectivă, şi prin răspunsul meu - protest am deschis prima mare prăpastie între noi, care de altfel a devenit mai pe urmă de netrecut. Traian Popescu mă asigura cu lacrimi de crocodil că el şi-a făcut numai datoria faţă de neamul său ameninţat de revizionismul maghiar, justificări zadarnice fiindcă nu au avut de câştigat decât comuniştii care manipulau probleme atât de grave, urmărind în primul rând să-şi întindă dominaţia asupra unui exil oricum fărâmiţat.
Cu Ovidiu Cotruş m-am întâlnit la facultatea de litere şi filozofie din Cluj, eu balic el în ultimul său an de studii, dar cum seminarele le ţineam în comun, am asistat la câteva avute loc în sala “Bogrea”, conduse de cunoscutul profesor de filozofie D.D. Roşca. Îmi amintesc, discuţiile purtate de studenţi, se remarcau în mod deosebit Ovidiu Cotruş şi Enescu, erau duse la un nivel atât de înalt de cunoştinţe filozofice încât profesorul D.D. Roşca impresionat de pregătirea elevilor săi, refuza să intervină în discuţiile şi schimbul lor de idei, preluând şi el simplul rol de ascultător. (Doinaş nu se găsea printre ei, probabil că era preocupat de aventurile sale muiereşti din Arad, cunoscut fiind prin calităţile sale priapice care-l vor sălta şi mai târziu. În orice caz pe-atunci nu se considera poet, ca pedagog la internatul liceului “Moise Nicoară”, colegii mei de clasă mă asigurau că-i poartă de frică, la orice mică abatere domnul pedagog îşi arăta calităţile sale pugilistice adică le aplica o bătaie soră cu moartea, atât de crudă, încât nu-l recomandau pe viitorul autor de versuri ideale. Dar bieţii copii răbdau cu stoicism aplicaţiile contondente ale pedagogului lor, chiar îl admirau de când au aflat că Doinaş era amantul de inimă al reginei curvelor, Roji de la Willi, cum se numea bordelul din Arad, ceea ce însemna o distincţie de prim ordin. Aşa mi-a fost recomandat dl. Doinaş ca pedagog la Liceul “Moise Nicoară” din Arad şi jur că nimeni nu căuta să-l compromită pe viitorul poet care-şi făcea practica de filozofare prin scatoalcele administrate elevilor şi prin aventurile sale sexuate onctuos !!!)
Pentru Ovidiu Cotruş şi mulţi alţi colegi de-ai săi au urmat ani de detenţie prin care partidul comunist nici nu încerca să-şi ascundă intenţiile de a distruge intelectualitatea românească, aşa cum de fapt a şi reuşit.
Întâmplător, puţin după eliberarea din închisoare l-am întâlnit pe Ovidiu Cotruş în Cluj, trecând prin faţa biroului de voiaj, la braţ cu o doamnă, probabil Delia, soţia lui. Nu l-am recunoscut la prima vedere atât era de desfigurat încât am rămas cu impresia ca avusesem o viziune, nu putea fi el. În aceeaşi zi însă, un coleg, medic la Clinica medicală II, mă asigura că sigur l-am văzut pe Ovidiu Cotruş. Înternat în clinică i s’a găsit o ciroză hepatică şi o tuberculoză evolutivă, medicii nu i-au mai decât câteva luni de viaţă.
Peste ani voi trăi o scenă asemănătoare, cu un alt coleg de generaţie şi liceu al lui Cotruş, la fel de strălucit, e vorba de Ion Omescu. Mă luptam să mă sui în staţia din dreptul teatrului “Lucia Sturza Bulandra” în tramvaiul supraaglomerat şi când am reuşit, privind la cei rămaşi jos, disting printre ei un chip extrem de palid, emaciat, parcă aflat în convalescenţă după o lungă suferinţă. Între timp tramvaiul se pusese în mişcare şi el mă urmărea cu privirile devenite mai triste, din cauză că n’a putut sta de vorbă cu mine, şi să cobor, din cauza aglomeraţiei era mai mult decât o imposibilitate. Evident avea nevoie, ca pastorul Brand al lui Ibsen, de un om să i se mărturisească. Şi fiindcă mi-a părut că întinde braţele chiar spre mine, mi-a venit în minte un film în care Fabrice del Dongo, eroul romanului de Stendhal Mănăstirea din Parma, în aceeşi postură se afla înapoia grilajului de fier, mânat de dorul de a o vedea pe Clelia, iubita lui. Apariţia lui pe acel loc însemna că tiranul cetăţii o să-l aresteze cu acest prilej, dar pentru o singură clipă în care ar fi putut s’o vadă pe fată punea totul în joc şi fără un cuvânt din expresia fizionomiei sale puteai înţelege întreaga tragedie a acestui nobil personaj. Evocarea scenei de film nu avea nimic romanţios, o retrăiam având înaintea mea pe un mare artist care-şi juca durerea vieţii sale, tocmai ieşit din închisoare, dar ne-am recunoscut abea după ce ne-am dat seama că nu ne vom mai putea vorbi, strângându-ne în braţele prieteniei.
Toate aceste realităţi m’au întărit în credinţa că trăim într-o epocă în care pe lângă compromisurile şi chiar trădările de rigoare, asistăm şi la o violenţa nemaîntâlnită în decursul istoriei omenirii, declanşată împotriva omului şi demnităţii sale. De unde suspiciunea şi frica a devenit o a doua natură a intelectualilor de tipul genialilor Ovidiu Cotruş şi Ion Omescu transformaţi în roboţii acelora care i-au chinuit în închisori.
Acesta a fost motorul activitaţii lui Ovidiu Cotruş sub comunişti, încât Meditaţiile Critice publicate de Doinaş trebuiesc luate ca mărturii a schimbării unui om printr’un sentiment stăpânind ubiquitar, al angoasei, element pe care existenţialiştii francezi l-au preluat de la pastorul danez Kierkegaard şi l-au pus la temelia filozofiei lor, termen atenuat de M. Heidegger corespondent al unei simple griji.
Am insistat asupra lui Ovidiu Cotruş odată ce cu el s’a prăbuşit o întreagă generaţie, din ea l-am adus înaintea noastră si pe Ion Omescu, de unde golul culturii româneşti resimţit, în mod tragic, până în zilele noastre.
Ci îl cunoşteam pe Ovidiu Cotruş ca elev al liceului Moise Nicoară din Arad, refugiat din Oradea dupa diktatul de la Viena, tatăl său ne-a fost profesor de geografie. Fiind mai mic la vârstă decât el, auzisem de la colegii mai mari lucruri de-adreptul extraordinare. Astfel adolescentul elev avea temeinice cunoştinţe în filozofie, era familiarizat de-aproape cu gândirea lui Kant, Schopenhauer, Hegel, ceea ce unii elevi de-o seamă cu el, invidioşi, o puneau în legătură cu norocul de a fi avut la disposiţie cărţi, cu autori de care ei nici nu au auzit. Total obiectiv profesorul Ciontea ne vorbea de Ovidiu Cotruş ca de un tânăr genial când îl caracteriza, îi tremura vocea, evident emoţionat. În acea vreme trebuind să organizeze comemorări anunţate cu o zi înainte, îi dădea lui Cotruş câte-o poezie de lungimea Scrisorii a treia de Mihai Eminescu, necunoscută lui şi era destul să o citească o dată ca s’o recite impecabil, cu un sufleur, se înţelege, înapoia sa.
În clasa a opta, ultima a studiului liceal, Ovidiu Cotruş avea o pregătire neobişnuită chiar şi pentru un absolvent universitar.
Îmi amintesc de conferinţa publică ţinută de el despre poezia lui Lucian Blaga, în sala festivă a liceului asistând un public select, în bună parte fiind format din intelectualii de elită a urbei. (Ceea ce nu înseamnă c’aşi admite ideea sa că ceea ce un om a admirat la vârsta de 15 până la 18 ani, rămâne valabil şi când el trece de culmea vieţii considerată a fi de Dante la 35 de ani, de-atunci diagrama mereu se mută, prelungind vârsta medie a omului).
Personal mai am o trăire privind acelaşi subiect, de care nu am vorbit nimănui până acuma. Sunase începutul orei, astfel coridoarele tribunalului - unde se instalase provizoriu liceul nostru deoarece clădirea sa a fost ocupată de un spital militar sovietic - arătau pustii şi eu mă grăbeam să ajung la clasă, când deodată l-am văzut pe bătrânul profesor Cotruş scoţând din buzunar un mic pacheţel - dejunul odraslei sale - pe care-l întinde fiului său Ovidiu, apărut după un colţ în momentul când m-am apropiat mai mult de ei. Dacă elevul se simţea stânjenit de prezenţa mea, profesorul părea că nu mă vede atâta îi erau de luminate privirile îndreptate spre dragul său fiu, exprimând tot ce putea să cuprindă o dragoste adâncă şi sinceră de tată. Parcă mă încălzeau şi pe mine razele, care în forma unui nimb, delimitau în jurul bătrânului o mandorlă, încadrând un sfânt. Din acel moment am privit cu deosebit respect la profesorul meu capabil de un aşa sentiment profund, încât cred şi astăzi ca el ar fi putut să fie luat de model pentru un genial artist, care ar fi voit sa închine bunătăţii o statuie fără egal, sentiment întărit de o dragoste cerească precum este şi iubirea unui tată. Pentru o atare realizare l-ar fi invidiat şi zeii.
Dar cum elevii, descoperind un călcâi al lui Ahile dascălului, tocmai în supraumana sa bunătate, în loc s’o aprecieze la justa ei valoare, procedau chiar invers, orele lui transformându-se într’un vacarm pe care nici severul director Ascaniu Crişan nu-l putea potoli şi, când îl auzea dădea neputincios din umeri: Acolo are Cotruş oră”. Şi de-acum, se înţlege că aveam toate motivele să mă mişte cruzimile uneori demente ale colegilor, până la lacrimi, am încercat să iau apărarea dascălului meu, gata să înfrunt şi ameninţarea fizica dar rezultatul a fost cel puţin surprinzător: pe lângă huiduielile aşteptate ale colegilor, însuşi profesorul Cotruş se arăta jignit de intervenţiile mele, doar nu avea el nevoie el să-l apere un copil şi nu se arăta deloc încântat când mă prezentam benevol să răspund la lecţia învăţată. Oare bătrânul profesor obişnuit cu batjocurile din jur ca eroul shakespear-ian regele Lear ajunsese chiar să le guste, să nu mai poată trăi fără ele? Cine ştie!
Dar deveniseră celebre reacţiile lui considerând că cea mai grea insultă adusă unui elev era să-l declari, nu mai ştiu cum, încât răspunsul cel mai potrivit al său ar fi fost să părăsească clasa. Şi când un elev a prins ca din zbor morala şi se îndrepta spre uşă profesorul mirat îl întreba, ce vrea să facă? Şi se supăra când cel jignit îl asigura că îi urma sfatul, insultat părăseşte clasa. Şi culmea era că profesorul nu gusta şarja şi umorul; supărat chiar mânios îl invita pe cel în cauză să-şi ocupe locul în bancă.
La teză ne dădea un subiect general aşa că dacă prindea pe unul cu cartea în faţă îl dojenea spunându-i că, în acest caz, cartea nu face decât să-l încurce. De-acuma a venit momentul, pentru un meritat divertisment, ca elevii să-l roage să le povestească întâmplarea cu popa catolic. La început refuza, dar fiindcă deveniseră mai zgomotoase cererile, repeta ceea ce ne povestea cam la fiecare teză dată. Se prezentase la examenul de licenţă, ne relata bunul profesor cu un blând zâmbet mijindu-i pe buze, când alături de el se aşezase un preot catolic. Desigur, considera profesorul, dar asta provoca urletele salii, când dai o teză pentru orientare nu e rău să-ţi rezumi principalele aspecte pe o hârtiuţă sau chiar o fiţuică bună la copiat, dar sensul era cu totul altul, când popa de lângă el scoase de sub reverandă o bibliotecă întreagă. De-acum râsul devenise general, din partea dascălului era unul sănătos ca cel descris de Creangă la unele personaje de-ale sale, dar copiii cunoscând poanta mai mult faceau gălăgie de parcă l-ar fi avut în fata lor pe un belfer de teapa lui Falstaff. Dar fiindcă pentru Cotruş lucrurile stăteau serios de tot, se căznea să ne întoarcă la textul tezei de care cei interesaţi pareău ca uitaseră cu totul.
Uneori la cei recalcitranţi profesorul reacţiona cu înscrisul în condică, pe care de fapt nu-l realiza, totul rămânea platonic, la nivelul unei ameninţări blajine. Actul ar fi însemnat o scădere a notei la purtare ori asta nu vroia ca tocmai el să fie învinuit de o atare faptă necugetată. Totuşi urma executarea unui ritual pe care bătrânul nu-l accepta în curata lui conştiinţă, şi nu se gândea nici un moment că totul e o nouă mascaradă a elevilor săi cei “mai buni”. Astfel jumătate din clasă referitor la cel ce urma să fie trecut în condică la rubrica nedisciplinaţilor, striga “iertaţi-l” ca cealaltă să contreze: “Ce folos?”. Şi amuzamentul răutăcios era provocat de profesorul credul care era atât de răscolit de scepticismul nostru tineresc, încât ne ţinea pur şi simplu o predică despre morala iertării pe care nu o puteam zeflemisi.
În astfel de condiţii, la geografie nu se învăţă, ştiindu-se că profesorul Cotruş nu cădea pe nimeni, elevului care tăcea pur şi simplu îi dădea un cinci, adică nota de trecere deoarece dacă l-ar fi căzut ar fi suferit părinţii si nu nătărăul de domn elev.
Desigur, astăzi, întorcându-ne pe treptele amintirilor, în plaiurile însorite ale trecutului umbrele lui ne încarcă sufletul cu o gingaşă duioşie, negurile străvezii sunt ale suprasentimentului trăirii a ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată.
Vom reda traducerea originală a poeziei lui Fr. Villon de către Tudor Arghezi, intitulată Ballade, des Dames du Temps jadis (Ballada Doamnelor de odinioară).
Ci cum o arată şi podoabele cu stele şi ofir din traducerea Cantării Cantărilor din Ochii Maicii Domnului, de fapt, în aşazisele tălmăciri marele poet decantează din texte tot ce-i frumuseţe şi curăţenie aleasă, ca de diamant cristalin, rezultat din şlefuirea cărbunelui negru, la urma urmelor poetul le recrează după tiparul inimii sale proprii titlul poeziei lui Villon va fi Marie, Maică prea-curată lar cele patru strofe vor fi înlocuite printr-o singură strofă de 14 versuri răspândind fiecare mirezme tari de paradis arghezian încât nici nu sunt socotite tălmăciri ci versuri scrise pe margini de pagini, dialoguri ce ar corespunde unor stihuri inspirate după celălalt autor, gen cunoscut sub formula “după”, cum e aici cazul, Fr. Villon:

Marie, Maică Prea-curată

Poţi tu să-mi spui, şoptind, ca’ntr’o poveste,

Atăta frumuseţe unde este,

Atăta gingăşie şi iubire,

De câtă lasă veacul amintire;

Frământ şi cântec şi mânie,

Şi-atâta nevinovătie?

Unde-i Thaisa de odinioară,

Ioana ciobăniţa, ostaşe şi fecioară,

Şi Heloiza, scumpă în zadar

Cinstitului părinte Abelar?

Unde-i murmurul fostelor pâraie:

Şi-al apelor clătite’n heleştaie,

Marie, Maică Prea-curată?

Dar unde-i şi zăpada de-altădată?”



* **
Am făcut excursul respectiv în trecut şi pentru a arăta ca în acel titlu “În exil cu Pamfil Şeicaru” pe lângă faptul că fără îndoială această mare personalitate e personajul principal în prezentarea mea, mă voi referi şi la alte aspecte fie că sunt direct legate de memoria marelui nostru înaintaş, fie că e un subiect mai aparte prin care contribui întărind unele opinii ale talentatului ziarist şi scriitor, fie că îmi permit să-mi exprim opiniile personale, independenţa de gândire mi-a fost întărită chiar de Pamfil Şeicaru în corespondenţele noastre, fie prin lucrările sale, dar orientarea respectivă urmărind adevărul o aveam săpată în inimă de când mă ştiu şi am pus mâna pe condei.
Oprindu-ne la Pamfil Şeicaru aş mai vrea să adaog referitor la Traian Popescu - fiindcă a colaborat şi maestrul întocmai ca mine cu acest personaj - era un Sancho Panca, veşnic cu gândul la marea lovitură vieţii, la care nu a ajuns niciodată, dar pe câte rele a bătut moneda, are şi reversul celălalt, a dus o activitate meritorie de editor, ceea ce incumbă multe sacrificii pe care le-a făcut fără să-i asigure cel puţin un trai liniştit, de unde goana lui de fiecare zi pentru a-şi asigura un trai, de la o zi la alta.
Adevărul este că exilul nu iubea cartea, cum a făcut-o şi în ţară în timpul dintre cele două războaie mondiale când un Sadoveanu sau Bacovia trebuiau să lucreze ca funcţionari, nu prea mari în grad, pentru a-şi asigura existenţa. Ori, cum cheltuielile pentru a edita o carte au rămas la fel de costisitoare, pe lângă un număr mult mai mic de cumpărători ca în România interbelică, meseria de editor în exil însemna să te condamni la un faliment sigur, ori Traian Popescu a fost atât de abil încât a evitat acest sfârşit fatal, indiferent de procedeele aplicate pentru a supravieţui. A nădăjduit că publicând lucrările, sigur de mare valoare ale lui Pamfil Şeicaru, din această cauză l-a şi editat ca legionar cu pretenţii, dar speranţele lui de câştig nu s’au împlinit. Mai mult, unii aveau o reprezentare total falsă asupra activitaţii lui. Ar fi să-l dau de exemplu pe Vintilă Horia care stătea foarte bine în centrul Madridului fără să-i fi dat un leu lui Traian Popescu, pentru că i-a editat în româneşte cartea, Dumnezeu s’a născut in exil. Totuşi i-a făcut imediat după apariţia cărţii propunerea să se pregătească pentru a doua ediţie, pe când Traian Popescu mi-a arătat că din 500 de exemplare din prima ediţie nu a vândut nici zece, deşi a trecut un an de la publicarea cărţii.
Personal nu l-am putut ierta pe Traian Popescu pentru cel puţin necuvenita faptă cu care mi-a răsplătit sprijinul, nu tocmai de neglijat, pe care i l-am dat ca editor - voi vorbi de ea când îi va veni rândul - dar teamă-mi este că posteritatea va trece peste micile sau marile sale potlogării şi-l va admira pentru activitatea sa editorială, întradevăr de-o deosebită valoare, chiar dacă el nu cred că a citit de-alungul vieţii sale o singură carte. Dar tocmai aici se află miracolul acestui caz, Traian Popescu.
Iar ca şi Sancho Panca şi el în loc de orice studiu a preferat ca să-şi petreacă orele libere la pescuit în lacul de lângă casa lui de vacanţă, pe care nu mi-a arătat-o niciodată, sau să stea pur şi simplu cu burta la soare neocolind ca stimabilul Gargantua lui Rabelais, pocalul cu vin, iar când avea ocazia, însoţit de un grătar bun, pregătit la iarbă verde să-i curgă, după consumarea lui, mierea din gură.
Traian Popescu a publicat o serie de cărţi fundamentale pentru cultura românească, într-o ediţie de exil - dar avea unele şi de lux - pentru lectura exilaţilor, să nu-şi uite cumva originile sacre de unde au plecat. Astfel a făcut să apară Istoria Românilor de A.D. Xenopol din limba franceză în română tradusă de N. St. Govora, Istoria Literaturii Române în 2 volume de D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu de acelaşi autor, Dacia de V. Pârvan, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, La grande Thrace şi Ştefan cel mare de profesor Al. Boldur, Precursorii de Oct. Goga, Răscoala în 2 volume de Liviu Rebreanu şi încă alte multe lucrări dintre care nu pot lipsi Parentalia, hommenaje al Emperador Trajan text spaniol de V. Pârvan cât şi volumele de poezii ale lui Aron Cotruş, Intre Volga şi Mississipi, Rapsodia iberică, Rapsodia valahă, Ţara, Eminescu, Cântec lui Ramon Lull şi altele. Vom mai aminti publicarea în editura Dacia, cum se numea la început, a cărţii lui Ion Cârjă: Întoarcerea din Infern (1969).
În acelaşi timp apar şi unele memorabile cărţi semnate de Pamfil Şeicaru ca Istoria partidelor Naţional, ţărănesc şi Naţional-ţărănesc, 1963 (din păcate, din prefaţa la care maestrul ţinea atât de mult s’au omis multe pagini valoroase) şi Karl Marx: Însemnări despre români, texte inedite, cu comentariul aparţinând marelui ziarist român. Au mai apărut câteva broşuri politice dar fiindcă Pamfil Şeicaru nu le preţuia în mod deosebit nu le mai cităm. În anii următori primei cărţi mai sus citate, Pamfil Şeicaru publica în Editura Carpaţii condusă de Traian Popescu o serie de portrete ale unor personalităţi pe care el a avut ocazia să le cunoască mai de aproape. În zugrăvirea lor autorul ni se prezintă ca un adevărat Plutarh, înzestrat cu un puternic talent literar, de unde evocările reuşesc să sublinieze tot ce au mai characteristic, personajele sale, care nu sunt eroi de Carlyle idealizaţi, ci apar în faţa noastră ca oameni depăşindu-şi mereu condiţia umană; fără să fie prin asta zei, ci semenii noştri sublimi, coborâţi din Walhala lor românească trăiesc încă o dată sub condeiul dătător de viaţă a nobilului lor contemporan. Cităm: Octavian Goga: Poesie şi politica, A.C. Cuza, Un singuratec: C. Stere (1956), Tudor Arghezi (1958). În plan, Pamfil Şeicaru avea de gând să publice până la 60 de portrete sub titlul: Fuit Quondem Ileoneum (A fost cândva cetatea Ilionului) titlu sugestiv dacă ne gândim ce a ajuns cetatea distrusă a Troiei, nu mai după câţiva ani).
Desigur, citind lucrările din exil ale maestrului mi-am putut da seama de valoarea acestui cărturar deosebit, cunoscător ca nimeni altul a epocii noastre interbelice, politice şi culturale, de el sigur am auzit de la cei mai în vârstă, care au trăit epoca interbelică alături de el, dar după 23 August 1944 nu am mai avut ocazia să-l cunosc cu adevărat ci numai din ce scriau despre el, mistificând adevărul, slujitorii regimului comunist, întrupare el însăsi al minciunii si imposturii.
Prin urmare, având adresa lui de la München, dacă bine îmi amintesc de la Traian Popescu, i-am scris interesându-mă adevărul asupra legăturilor sale cu romanul Gorila al lui Liviu Rebreanu, pe care Fanny Rebreanu în memoriile sale susţinea că marele romancier a trebuit să-i modifice acţiunea în urma ameninţărilor marelui ziarist cu pretenţia să i se arate versiunea finală, cea pozitivă a romanului, ori după descriere, fără să-l numească, el nu putea fi decât Pamfil Şeicaru, la fel amintit şi de G. Călinescu după cum urmează: E foarte probabil că figura lui Pahonţu a fost inspirată de acelaşi cunoscut gazetar în viaţă la care se face aluzie şi în romanul Jar. Romancierul n’a putut să inventeze şi apare clar atenuarea liniilor, din temerea de a nu fi prea străveziu”.
Şi cum îi este obiceiul criticului impresionist, consideră că Pahonţu are aspectul unui erou balzacian, ceea ce este mai mult ca drept, dar Călinescu încă ştie ca ceea ce a susţinut dimineaţa poate fi contrazis seara (vezi principiile sale de estetica), se răzgăndeşte şi recurge la paradoxul absurd că acest erou balzacian rămâne amorf fără consistenţă fiindcă nici nu e lăsat să aibă atitudini semnificative, o afirmaţie scoasă din buzunar, fără nici o acoperire.
I-am scris maestrului că intenţia mea era de a elucida problema respectivă, fără a mă gândi că de-aici se va naşte o corespondenţă atât de prodigioasă, asta fiindcă aşa a vroit şi simţit dânsul, dovadă că nici n’am păstrat scrisoarea primă pe care i-am adresat-o.
Pe de altă parte incă din 1992 în Editura Europress din Bucureşti au fost publicate Scrisorile din emigraţie scrise de Pamfil Şeicaru istoricului din ţară Radu Valentin, din care se poate deduce eronat că marele ziarist, prin diferitele legături cu anumiţi istorici şi oameni supuşi regimului comunist, este el însuşi un om al Bucureştiului, fiindcă el nu putea ajunge la poporul român decât prin intermediul partidului atotstăpânitor, chiar şi pe inimile oamenilor. Aşa dar, corespondenţa dintre noi, astăzi, îmi apare şi ca o replică dată interpretării încetăţenite de caracuda exilului că Şeicaru s’a întors cu faţa spre răsărit, de unde la început între mine şi marele ziarist existau diferenţe manifeste privind felul cum vedeam fiecare din noi orientarea sa ultimă spre ţară comunistă, fiindcă alta nu exista, decât cea ţinută în lanţurile întunericului.
Din toate aceste cauze în paralel cu scrisorile maestrului am publicat şi unele scrisori de-ale mele, atâtea câte s’au păstrat fiindcă pe-atunci nu dădeam importanţă decât ideilor lui pe care nu mă gândeam că odată va trebui să le public, mai ales după apariţia scrisorilor sale din “emigraţie”, apărute în 1992. Interesant că aşa cum se întâmplă şi astăzi în continuare, cei din ţară nu erau şi nu sunt interesaţi să afle ce cuprinde o corespondenţă diferită de cea publicată în 1992, asta fiindcă ipso facto ea stătea cel puţin sub controlul cenzurii comuniste. Prin urmare, cei din ţară cautau să-l manipuleze pe Pamfil Şeicaru în sensul că dacă el din exil a ajuns să aprecieze “cuceririle” comunismului ce mai puteau face ei aflaţi direct sub cnutul Leviatanului. O disculpare penibilă, uşurând menţinerea la putere ale aceleaşi mentalitaţi cu expunerea unor idei care altfel nu ar trebui să intereseze pe nimeni înafara celor ce continuă interesaţi să reîinvie împărăţia bolşevică de ieri, sabotând spiritul a ceea ce ar însemna înălţarea unui altar de credinţă nouă.
Deci, corespondenţa mea cu Pamfil Şeicaru nu vrea să fie o polemică adresată istoricilor români, doritori sa-şi păstreze o catedră sau chiar pâinea cea de toate zilele, recurgând la nişte convenienţe venite din afară, ci în primul rând doresc să demonstrez că marele ziarist şi scriitor a gândit mereu aşa cum îmi scria mie, eliberat de toate dogmele comuniste, în bună parte impuse şi lui, de la inimă la inimă, rămas credincios principiilor în numele cărora a acţionat o viaţă întreagă, propria sa conştiinţă refuza să stea în solda cuiva, aşa cum o vom demonstra în paginile cărţii de faţă.
Am siguranţa, de altfel voi arăta acest lucru până la urmă, am reuşit să-l conving pe Pamfil Şeicaru, întărit şi de evidenţa realităţilor, să se ferească de cei ce l-ar convinge să facă unele compromisuri din care n’ar avea ce câştiga decât să-şi ştirbească prestigiul propriu, în viaţă dar mai ales postum.
Am satisfacţia platonică, desigur, de a-l fi înrâurit să nu ieie unele hotărâri pripite deci decisive pentru el. Nu urmăresc să-mi argumentez rolul jucat pe lângă maestru, dar în momentul când am intervenit în viaţa lui se afla la o răspântie de drumuri încât firea lui puternica a fost pusa la grea încercare, împrejurare favorabilă pentru a-l sfătui să nu cumva să se întoarcă în România, susţinut de aşa argumente tari că el însuşi s’a convins că ar face o greşală şi în acest fel îmi confirma părerile de la început aliniate pe acest drum.
Voi mai arăta de ce G. Calinescu avea dreptate că Pahonţu-Şeicaru din Gorila lui Rebreanu corespundea unui tip de erou balzacian, cu o consistenţă autentică aşa cum numai genialul scriitor francez ştia şă construiască. Se înţelege că impresionistul critic angajat pe alte drumuri mai întortocheate şi-a dat seama de gafa facută şi a revenit în speranţa că nu va fi prea tare mustrat de cei ce gândeau la fel ca el.
Ori eu ţin să demonstrez că acest erou balzacian, Pamfil Şeicaru, cu un caracter pasional-volitiv nietzschenian nu şi-a pierdut demnitatea umană, cu măreţie legată de el, nici în ultimii ani de viaţă sau mai precis până în clipa când inima lui a încetat să-i mai bată în piept, în timp ce un exil fără identitate anumită, dacă îi exceptăm pe trimişii Bucureştiului, au aruncat oprobiul public asupra aşa zisei trădări a lui Şeicaru.
De fapt, societatea interbelică şi-a găsit urmaşii săi tot atât de dubioşi în a da verdicte definitive necorespunzătoare celui mai minim adevăr şi în acest mod să stigmatizeze nemeritat un om a cărui personalitate creatoare cinsteşte neamul din care el se trage.
Nu fac o apărare subiectivă a unui mare român, de care sigur nici nu are nevoie, ci caut să deşluşesc, aducând la lumină ADEVĂRUL, să-l despart dând la o parte toată zgura minciunii şi a delaţiunii de idei.
Încă o dată se adevereşte că pentru un om ales destinul de a fi român e un supliciu major, adăogat exilului, oricum greu de suportat.
În cursul istoriei noastre crunte, Miron Costin, Constantin Brâncoveanu şi atâţia alţii dintre ei, să nu-i uit pe Mihai Eminescu până la Nicolae Iorga şi Ion Antonescu au fost ucişi fizic, pe când în cazul lui Pamfil Şeicaru s’a încercat o ucidere spirituală, mai rea decât moartea în sine!


Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə