Ovidiu vuia

Ultimul capitol, intitulat Spovedanii, prezintă la început indignarea presei, povestind pe pagini întregi, cu titluri mari, răzbunarea monstruoasă a fraţilor de cruce, în timp ce figura lui Ionescu publicată arăta ca una lombroziană, caracteristică de altfel criminalului înnăscut, însoţită de rânduri de ziar demonstrative pentru a înspăimânta şi deruta pe cititori: “Şi astfel de monştrii, organizaţi în bandă, au pretenţia să reprezinte tineretul românesc, să personifice naţionalismul integral şi să răstoarne structura politică a ţării întregite! exclama însuşi oficiosul guvernului într’un articol în care durerea se îmbina cu revolta”.
Desigur actul comis de Ionescu prejudicia enorm organizaţiei fraţilor de cruce, dar bine se constată că era falsificată însăşi figura lui Pahonţu, rămas credincios tineretului român, pe care nu-l amesteca în nici un fel în ceartă avută cu Dolinescu şi finanţatorul acestuia, bogătaşul Utalea.
După masă la Cameră şi la Senat s’a elogiat talentul şi curajul ziaristului Pahonţu în acelaşi mod partinic, nereal. În numele ziarului „România”, apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat toate măsurile ca trupul neînsufleţit să fie transportat la Biserica albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit. Până a treia zi s’au perindat la catafalcul său mii de oameni dându-i ultimul omagiu celui ucis atât de mişeleşte. Întretimp au fost arestaţi peste 100 de fraţi de cruce ca şi Dolinescu pe când cobora din tren în Gara de Nord, reîntors de la Făgăraş.
În după amiaza înmormântării a fost atât de multă lume încât a trebuit să fie întreruptă circulaţia pe Calea Victoriei. Să se observe nu numai că Pahonţu era înmormântat ca un fiu credincios guvernului, dar să reţinem că la acest act solemn se află adunaţi importantele personagii cunoscute de noi în primul capitol, cu ocazia logodnei Corinei Rotaru cu Teofil Drugeanu, secretarul ministrului Belcineanu. Face parte din ritualul rebrenian, care îşi construieşte ca un mare clasic romanul după formele unui templu grec, condus de înclinaţia sa mitică, în ultimul capitol al cărţii sale să ne mai prezinte, încăodată pe cei din primul capitol chiar dacă în condiţii mult schimbate, aici fiind vorba de înmormântarea eroului principal, Pahonţu.
Pe această cale ni se înfăţişează pentru ultima dată potrivirile sau nepotrivirile Destinului jucând în operele sale acelaşi rol decisiv ca în lumea zeilor lui Homer sau a tragediei tot elene.
Participau vicarul patriarhiei înconjurat de 12 preoţi iar la catafalc se aflau patru miniştrii printre ei şi Belcineanu venit să onoreze pe adversarul său personal, căzut în lupta apărării ordinei publice. S’a

remarcat prezenţa dnei Belcineanu, însoţită de dna Teleman. Dintre

foştii miniştri se distingeau doctorul Ionescu şi mai ales Constantin Rotaru, acesta bun din fire nu-şi putea stăpâni deloc lacrimile. Nu lipsea nici Teofil Drugeanu, dna Cornoiu cu generalul ei şi desigur Virginia, îmbrăcată în doliu între cei doi copilaşi speriaţi. Mare impresie au făcut-o părinţii lui Pahonţu, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti modeste, bătrânul îngenunchind anevoie cu piciorul său de lemn se uitan cu jale când la feciorul său întins în coşciug, când la boierii din jur, parcă nu s’ar fi putut dumeri, în timp ce baba cu faţa scufundată în florile catafalcului „lăcrima domol, şi numai rareori murmura: Dragul mamii, dragul mamii.” Dintre vorbitori luase cuvântul ultimul Herdelea - care nu spusese nimănui că-l scăpase pe Zachi intervenind la Belcineanu, pe acesta de la primele cuvinte îl copleşise plânsul, continuă plângând mereu şi sfârşi într’un hohot de durere încât toată lumea fu mişcată. Apoi la „veşnica pomenire” coşciugul a fost acoperit iar convoiul pornise însfârşit pe Calea Victoriei spre Cimitirul Belu unde primăria îi puse la dispoziţie un loc de onoare.
A doua zi Titu Herdelea citise în ziare o informaţie care lipsea în “România”, despre divorţul soţilor Belcineanu. Tot în acea zi, prefectul poliţiei a ţinut să ieie interogoratorul criminalului înainte de sosirea procurorului şi a judecătorului de instrucţie. Profund convins că e vorba de un complot spera ca prin abilitatea sa să descopere pe cei ce-au participat la el. Şi când Ionescu pomeni numele dnei Belcineanu, îl sfătui să fie circumspect când amestecă o doamnă onorabilă în urzeli atât de urâte, replica venise ca de la sine: „Domnule prefect, eu nu pot, mărturisi decât adevărul, indiferent dacă e favorabil sau defavorabil pentru mine sau alţii,” răspunse Ionescu întunecat. „N-am minţit niciodată şi mai bucuros voi merge la ocnă cu adevarul, decât în libertate cu minciuna.”
În cele din urmă prefectul renunţase la interogatoriu fiindcă n’a vrut să încheie o declaraţie în care şeful său, ministrul de interne, apărea învinuit de a fi cauza iniţială a crimei iar soţia lui i-ar fi slujit într’o afacere de cumpărare de conştiinţă. Raportând situaţia superiorului Belcineanu, acesta afirmă că ceea ce suţine criminalul nu-l atinge nici pe el, nici pe soţia lui. Totuşi văzând-o pe Cristiana în biserică la înmormântarea lui Pahonţu, fu cuprins de presimţiri negre, prevăzu complicaţii şi pentru a înlătura orice confuzii se grăbi să comunice gazetarilor curioşi că se desparte de Cristiana.
În acelaşi timp judecătorul de instrucţie însărcinat cu anchetarea crimei îl consultă pe Rotaru fostul său ministru al Justiţiei, temător să nu-şi pună cariera în joc din pricina încurcăturilor familiei Belcineanu. Rotaru îi dă sfatul deocamdată să se strecoare şi el, făgăduindu-i că se va interesa, când primeşte un telefon de la Cristiana că ar vrea să-i ceară o consultaţie foarte urgentă. Ajunsă în faţa lui, Cristiana îi mărturiseşte că din cauza ei a fost ucis Pahonţu. În continuare a lăsat-o să vorbească vreun ceas şi jumătate povestindu-i despre căsnicia ei, despre Pahonţu, despre dragostea lor, cu multe digresiuni şi reveniri, pentru a-i fi mai bine înteleasă de Rotaru, suferinţa ei de-acuma. Şi când părea că va termina, ea izbucni frângându-şi mâinile, amestecând cuvintele cu lacrimi: „Nu mai acuma îmi dau seama cât am fost de nepricepută! ... Auzisem şi eu, ca toată lumea, cum îl acuzau oamenii lui Dolinescu că i-a trădat şi că a fost cumpărat de Belcineanu.”
Mărturisise toată lupta dusă pentru ca Belcineanu să-i dea scrisoarea de divorţ, din cauza asta nici nu se gândise că Pahonţu putea fi în primejdie. Îi relatase ultima lor întâlnire când a văzut pe trotuar un individ care părea că stă la pândă ori se plimba fără ţintă. Totuşi nu s’a alarmat peste măsură. Se simţea atât de fericită încât nu-i păsa de nimic ce i-ar fi putut tulbura viitorul. Făuriseră împreună planuri şi îşi făgăduiseră să-şi păstreze imaculată dragostea, până vor avea dreptul să se prezinte cu ea în faţa lumii: „Nu mai pot tăcea, dle Rotaru! Mă înabuş! De trei zile am impresia că mă prăbuşesc necontenit! Bărbatul care m’a iubit şi care a murit pentru mine pentru că m’a iubit, are să fie ponegrit şi după moarte! Un om de treabă, soţul celei mai bune prietene, mi-a spus ieri că asasinarea lui Pahonţu e o faptă odioasă care merită pedeapsa cea mai grea fiindcă inaugurează teroarea sângeroasă în politica românească dar că-şi Pahonţu s’a purtat urât cu prietenii lui ... Ai înţeles, domnule Rotaru? Ca să mă salveze pe mine, Pahonţu şi-a părăsit prietenii şi i-a vândut lui Belcineanu! Şi eu, singura care cunosc adevărul ce să fac, dle Rotaru? Spune-mi, te implor ce să fac?”
Rotaru ascultând-o devenise trist înţelegând atâtea gesturi ale lui Pahonţu pe care în loc să-l ajute, l-a supărat, în ultimul timp se certaseră chiar, amintindu-şi că el i-a fost întotdeauna folositor ca în cazul lui Nina Georgescu.
Dar după ce Cristiana îşi terminase patetica expunere, cum a luat cunoştiiţă de problema ei, se grăbeşte să îmbrace roba ministrului de Justiţie ce a fost şi a eminentului om de drept ce continua să fie şi dublat tot timpul de politicianul din el, deşi nu corupt avea înţelegere pentru unele scăpări umane, de la început este de părere că asasinatul lui Pahonţu poate să provoace nişte complicaţii cu totul neaşteptate. După cum se ştie ucigaşul încearcă să-şi justifice crima prin vânzarea lui Pahonţu cumpărat prin intermediul Cristianei. Tot el a declarat că a văzut-o în noaptea crimei ieşind de la Pahonţu. Adică, aşa cum a descris şi ea desfăşurarea exterioară a faptelor. Fireşte nu poate fi vorba de crima în sine, ea trebuia să fie pedepsită exemplar deoarece orice slăbiciune în astfel de împrejurare ar însemna o încurajare la crimă şi pregătirea inconştientă a războiului civil. Să reţinem această reflexiune căci ea vine de la un fost şi probabil viitor ministru al Justiţiei, la ea ne vom mai referi în cursul viitoarei noastre expuneri.
Rotaru mai crede că apărarea criminalului se va lupta să arate că Pahonţu e vinovat şi o să-i micşoreze vina clientului lor şi astfel bietul Pahonţu va risca să-i rămână memoria murdărită ca un om care şi-a comercializat convingerile, lăsându-se cumpărat. „ – Ori asta nu se poate!” strigă Cristiana revoltată. „Eu vreau să mărturisesc adevărul, întreg, în faţa tribunalului şi a lumii întregi.”
Rotaru, cunoscut pentru comodităţile sale, încearcă să domolească entuziasmul amintindu-i că adevărul întreg ar putea să distrugă pe Belcineanu, tocmai aici era complicaţia de care îi vorbea. Desigur, Rotaru demonstrând o grija de clan pentru soarta lui Belcineanu, e de părere că adevărul ar înobila vina lui Pahonţu, explicată prin sacrificiul pe altarul unei iubiri mari şi tainice, în schimb ce se va întâmpla cu Belcineanu? Dar Cristiana îi spune cu totului calm: „Ce-mi pasă mie acuma de omul care a fost în stare să mă ofere pe mine soţia lui, ca momeală unui duşman al său! Între bărbatul care m’a sacrificat pe mine şi celalalt care s’a sacrificat pentru mine, crezi că aş putea sta la îndoială?
Şifonat de replica mai mult decât stăruitoare a Cristianei se scuză dar înainte de a apărea în faţa judecătorului trebuiesc studiate toate urmările posibile. „- Cu riscul oricăror urmări trebuie să-mi liniştesc conştiinţa” spune ea mai domol. “M’ar tortura remuşcările toată viaţa dacă aş tăcea.” Rotaru nu cedează deloc şi îi reaminteşte că va avea multe neplăceri, va fi tracasată de opinia publică şi de curiozitatea unor jurnale care îi vor scormoni toate intimităţile vieţii ...
Dar Cristiana primise proporţiile unei eroine de tragedie corneliană, simplul înţeles al vieţii ei era datoria să reabiliteze memoria murdărită a omului iubit, pe când Rotaru ne pare ca un melc vâscos, acesta după ce şi-a scos coarnele, încet şi le ascunde din nou sub carapacea intenţiilor lui, solidar cu rivalul său politic, pe care în niciun caz nu vrea să-l distrugă; cu atât mai sublim sună vorbele femeii parcă nevrednice pentru lumea de jos, ea venind de sus, din lumea idealelor şi ale lui Pahonţu aşa cum l-a cunoscut numai ea: “ - Ştiu, adică numai bănuiesc. Ce înseamnă suferinţa aceasta faţă de jertfele lui pentru mine? El n’a şovăit nicio clipă să urască ce a adorat, numai ca să mă salveze pe mine! A îndurat moartea pentru mine! ... Cum aş putea şovai eu când o vorba de a-i salva onoarea după moarte? Dacă aş avea numai o umbră de ezitare, ar trebui să-mi fie ruşine de mine însămi şi de amintirea lui! ... L-am iubit, domnule Rotaru. A fost singura mea iubire! Vreau să mărturisesc în faţa lumii întregi că l-am iubit!”
Şi când se ridicase în picioare Cristiana suferise o transfigurare ideala: “Avea o strălucire pe faţă ca şi când hotărârea i-ar fi purificat sufletul pregătind-o pentru orice încercare. Rotaru o privea.Transformarea îl minuna. Îi luă mâna şi-o sărută. Apoi după o tăcere lungă spuse mişcat: „Acuma înţeleg cum a putut Toma să vă iubească mai presus de orice pe lume.”
Însfârşit, Rotaru a fost nevoit să-şi scoată măştile de pe faţă sa nu mai fie fostul ministru de justiţie, nici avocatul ca să dea sfaturi, unele cu jumătăţi de măsură, ci numai om pur şi simplu, pentru a se apropia de înţelegerea acestei femei nobile, superioare, prin ea Pahonţu a cunoscut revelaţiile de dincolo de trupesc şi fizic, adică izvorâte din profunzimile spiritului, ideal în esenţele lui.
Prin Cristiana Tomşa, cu siguranţă Liviu Rebreanu a creat unul din cele mai desăvârşite portrete feminine ale literaturii româneşti dacă prin aceasta se înţelege curăţenie sufletească, puritate, graţie, gingăşie, în primul rând, calităţi ale frumuseţii interioare, răsfrântă în existenţa trupului material, ca un model veşnic al cerului. Pentru a fi vrednic s’o priveşti ţi se cere, muritorule, să-ţi duci inima în pumni, jertfind-o.
În timpul procesului din romanul Gorila, datoria în slujba careia s’a pus trece complet neobservată, încă o peremptorie dovadă că această femeie aparţine mai mult împărăţiei stelelor de pe cer decât pământului şi orânduirilor sale, în consecinţă glasul său eroic a rămas ca un strigăt în pustie.
De altfel pentru a înţelege iubirea dintre Cristiana şi Toma, va trebui să ne referim la concepţia înaltă despre iubire a lui Rebreanu din Adam şi Eva, pe drept considerată de autor cartea sa cea mai dragă, numai că prea puţin luată în seamă de contemporanii şi urmaşii săi, deşi acceptată ca un poem metafizic, nu i s’au deschis porţile grădinilor spre lumea lui cea adevărată.
Astfel, clar discutată problema, ea îşi defineşte tăriile de dincolo: “Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte o singură femeie, din milioane de femei. Unul singur sau una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului ... Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n’ar putea exista.”
Să reţinem definiţia dată iubirii spirituale: “Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc, Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în

om.” (Arghezi consideră că însăşi iubirea fizică dintre bărbat şi femeie se bucură de harul Domnului).

Dar, o viaţă omenească nu ajunge pentru ca întâlnirea dintre bărbat şi femeie să aibe loc. Ci, ea are nevoie de şapte vieţi de întrupare, deci se introduce mitul metempsihozei, până într’a şaptea viaţă când sufletul se poate elibera din materie, problemă de care s’a simţit atras şi Eminescu, în Archaeus de pildă, prin eterna migraţie a sufletelor se asigură nemurirea sufletului uman.
Ar fi să ne amintim că respectiva căutare a perechilor ideale o tratează şi Aristofan în Symposionul lui Platon: la început, omul era format din doi indivizi lipiţi spate la spate, dar după ce au căutat să-l alunge pe Zeus de pe tronul său, acesta i-a despărţit, aşa că din acea clipă bărbatul şi femeia îşi caută perechea originară, nu mai după ce reuşeşte să o reîntâlnească, cei doi vor fi fericiţi, pentru vecie.
La Rebreanu mitul metempsihozei primeşte un caracter divin, depăşeşte viziunea simplă a Nirvanei. Pentru marele scriitor român cele şase întrupări purifică tot mai mult sufletul, dar nu mai “a şaptea viaţă” aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt suflet. De-aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia ... De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi în atom spiritual, redevenit de asemenea principiu, îşi va relua existenţa divină în planul spiritual.
Fără îndoială plecând de la o atare viziune, vom putea înţelege în sens rebrenian iubirea dintre Pahonţu şi Cristiana, chiar bărbatul o descrie ca pe una ideală, cerească, dumnezeiască, devenind singura şi suprema preocupare a vieţii sale, prin ea ajunge la existenţa sa divină, spirituală, revelându-i-se mult căutatul Absolut.
Tot ceea ce face Cristiana după moartea lui Pahonţu pentru reabilitarea memoriei sale murdărită de oameni, izvorăşte din aceeaşi iubire ideală, cerească, dumnezească, eternă, pe care o simte şi femeia în adâncul inimii sale.
Şi am mai remarca, în acest fel drama eminescianului Hyperion primeşte o desluşire posibilă dacă nu singura valabilă. Şi pentru marele nostru poet, iubirea şi căutarea ei ideală, l-a determinat pe Feciorul de împărat fără de stea să coboare pe pământ, unde crede că-şi va găsi iubita mult visată în formele ei de lut.
Luceafărul evident nu întâlneşte iubirea ideală, Cătălina e atrasă de Cătălin, în timp ce el lipsit de steaua norocului va ajunge singur în apropierea Părintelui cerurilor, răsplătit ca geniu, stăpân al unei înalte şi vaste gândiri, deci nu-şi va împlini starea ultimă, a iubirii cereşti la care participă pe lângă El şi Ea, miri mistici. Condamnat la singurătate veşnică vom avea cheia de-a ne deschide taina ultimelor versuri rostite de Luceafăr, nu prea împăcat cu el însuşi: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece/.
***
După vreo săptămână de la înmormântarea lui Pahonţu, presa continua să condamne asasinatul, uitând încetul cu încetul persoana victimei. Un ziar puţin citit s’a ocupat de teza de doctorat a lui Toma despre crima politică şi începu s’o combată cu lux de amănunte fiindcă autorul în cele din urmă admitea asemenea crime şi reclama pentru criminalii politici un tratament de favoare în vremuri normale, şi se întreba dacă Pahonţu în viaţă, ar mai fi semnat astfel de baliverne.
Mai apoi afacerea Pahonţu figura nu mai în paginile judiciare şi acolo prezentată destul de impersonal. Întretimp arestaţii, înafara lui Ionescu au fost puşi în libertate, inclusiv Vasile, bănuit că l-ar fi ajutat pe criminal.
Începuse să circule zvonul că în afacerea Pahonţu ar fi amestecată o femeie şi apoi că ar fi dna Belcineanu. De altfel, în săptămâna Patimilor ziarul “România” a publicat o convorbire cu dna Belcineanu, Titu Herdelea fiind, în general, îngrijorat de scăderea tirajului după moartea lui Pahonţu. De altfel şi-a mai îmblânzit tonul şi a mai slăbit campania contra lui Dolinescu, dar cu zvonurile privind amestecul dnei Belcineanu, opinia publică începuse să se schimbe în favorul lui Ionescu. Fiindcă “România” era ameninţată să-şi înceteze apariţia, Herdelea considera că numai o reabilitare a lui Pahonţu ar salva ziarul, iar o reabilitare adevărată nu putea veni decât de la Belcineanu sau doamna sa. Prin urmare îl consultă în acest sens pe Rotaru, acesta se adresase dnei care-l întrebă la telefon ce să facă, doar de trei săptămâni aştepta să i se ceară lămuriri. Cum judecătorul de instrucţie n’a chemat-o, Rotaru înţelegea că se urmărea o muşamalizare a implicării ministrului de interne. Urma ca Rotaru, ca avocat al părţii civile, s’o aducă el pe dna Belcineanu în faţa Curţii cu juraţi, să apere memoria lui Pahonţu. Dar ideea unei mărturisiri prin ‚România’ îi părea mai bună şi deci îi dădu sfatul să-l primească pe domnul Herdelea.
Titu prelucră convorbirea cu dna Belcineanu făcându-i o introducere duioasă şi atrăgând atenţia cititorilor de pe acum asupra rolului cavaleresc al lui Pahonţu până în ultima clipa a morţii. Prima parte se referea la căsnicia nenorocită a Cristianei cu Belcineanu şi dragostea ei pură cu Pahonţu până la întâlnirea întâmplătoare în casa unei prietene, unde a venit şi Belcineanu care pe urmă a încercat să obţină prin ea de la Pahonţu o desolidarizare de Dolinescu.
A doua zi concluzia lui Herdelea în “România” era că mărturia dnei Belcineanu demonstrează nobleţea sufletească a regretatului Pahonţu, condamna crima şi acuzaţiile după care un om de caracter ca fondatorul “României” ar fi fost în stare să-şi vândă conştiinţa. Îi răspunse oficiosul guvernului apărându-l pe ministrul de interne dar Herdelea era de părere că spovedania dnei Belcineanu reclamă ca ea să fie repetată înaintea judecătorului de instrucţie.
Peste câteva zile Herdelea află că Belcineanu a demisionat din guvern pentru a nu stânjeni cercetările, iar demisia i-a fost acceptată, va apare curând în Monitorul oficial. De fapt, ministrul de interne ştia că totul e pierdut, Cristiana nu va mai putea fi întoarsă din drumul ei.
A doua zi, “România” singură anunţa glorios, cu litere de o şchioapă: “Demisia lui Belcineanu! Triumful dreptăţii!”
De-acum afacerea Pahonţu se transformase în afacerea Belcineanu. Chiar Herdelea s’a arătat satisfăcut de demisia ministrului de interne, odată ce nu vroia căderea guvernului amintindu-şi că în acest caz s’ar fi dizolvat Parlamentul, în care avea şi el un mandat de deputat fără nici o garanţie de a-l mai vedea sub un eventual guvern radical.
În Cameră un tânăr, talentat şi adversar al naţionalilor interpelase acest partid, dar îi raspunse chiar şeful guvernului, elogiindu-l pe Belcineanu pentru serviciile inestimabile aduse ordinei şi disciplinei naţionale, şi regreta hotărârea lui de a fi demisionat, pentru a se soluţiona un conflict de ordin casnic (sic) fără nici o legătură cu politica. (Să fim atenţi că vorbeşte nu un om ci o gorilă!!!) Se înţelege că-l felicită pentru măsurile de ordine luate de el în timpul alegerilor din Făgăraş, cu scopul de a pune stavilă agitaţiilor anarhice ale unor indivizi turbulenţi ajungând până la asasinat, de altfel toate măsurile au fost luate şi aplicate pe răspunderea chiar a şefului guvernului.
În legătură cu atacurile partidului radical, probabil acesta doreşte să se solidarizeze cu faimoşii fraţi de cruce. Interpelatorul se lepădă de fraţii asasini, nu mai că el aruncă vina dezordinilor produse asupra lui Belcineanu. Astfel radicalii s’au văzut obligaţi să bată în retragere, considerând că guvernul e stăpân pe situaţie.)
Nu peste mult şi această afacere s’a mutat iar la paginile judiciare ale ziarelor. Se mai vorbea despre declaraţia dnei Belcineanu la instrucţie şi despre cererea lui Belcineanu de a fi ascultat şi el, pentru a îndepărta calomniile debitate pe socoteala sa.
Deşi începea vacanţa de vară, procesul de divorţ al soţilor Belcineanu a rămas pe rol încât sentinţa de despărţire s’a putut da înainte de intrarea în vacanţă, oricum transcrierea să se facă înainte de data fixată pentru procesul cel mare din Octombrie.
Cu câteva zile înainte de proces toate cărţile de intrare în sala Curţii cu juraţi au fost luate cu asalt de o lume ce de obicei nu asista la atare spectacole.
În ziua procesului s’au luat măsuri stricte de ordine dar fireşte nu s’a întâmplat nimic deosebit. Apariţia acuzatului în boxă a provocat rumoare şi lumea a rămas uimită când la invitaţia preşedintelui curţii, Ionescu a început să povestească pe o voce caldă, felul cum a săvârşit crima. Mărturisise fără nicio părere de rău deoarece moartea e o pedeapsă meritată pentru cel ce-şi trădează fraţii. Lângă tatăl ei, Cintia se silea să pară tare dar lacrimile îi curgeau pe obraji, şiroaie, dar întâlnind privirile lui Ionescu, buzele ei arse repetau parcă un jurământ: “Te voi aştepta.”
Începu audierea martorilor: câţiva studenţi şi profesori îl lăudau pe Ionescu ca pe un element valoros, iar câţiva frati de cruce au relatat despre suferinţele lor de la Făgăraş în timpul alegerilor; au urmat locotenentul de la Porumbacu, comisarul de la siguranţă, care tăgăduiau că ar fi lovit pe acuzat, şoferul care a dus-o pe dna Belcineanu pe strada Elena, sergentul de stradă, cel ce l-a găsit pe Pahonţu împuscat, locotenentul şi bătrânul, medicii, Titu Herdelea.
Nu spuseseră nimic interesant, până când Utalea a reuşit să stârnească atenţia publicului, prin relatările privind persecuţiile de la Făgăraş, apoi vorbind despre fratii de cruce şi însfârşit prin mărturisirea că “va rămâne devotat până la moarte acestei nobile mişcări de regenerare a neamului românesc.” Are loc un scurt dialog între el şi procuror întrebându-l dacă e posibilă o regenerare prin asasinat iar Utalea îi răspunde că ea nu cuprinde pe trădători, si la cealaltă întrebare, dacă replica înseamnă aprobarea asasinatului, Utalea crede că în niciun caz nu e vorba de o astfel de aprobare ci înseamnă că înfierează pe trădători.
Însfârşit, apare şi doamna Cristiana Tomşa, privind în jur cu ochii ei mari şi strălucitori ca o halucinantă: părea mai frumoasă ca totdeauna deşi cu obrajii mai traşi şi foarte palizi ... Sfârşi cu o tristeţe profundă care impresionă lumea fiindcă se simţea izvorâtă dintr’o mare durere: “N’am venit să apăr pe cineva şi nici să acuz pe nimeni! Am spus adevărul întreg, fără să-mi pese dacă serveşte sau deserveşte. A trebuit să-l spun ca să-mi liniştesc conştiinţa. Nu ştiu dacă e bine ce am făcut sau dacă e rău, dar simţ că altfel n’aş mai fi putut trăi, că astfel aş fi săvârşit o impietate faţă de singurul om care m’a iubit şi pe care l-am iubit ...”
De fapt problema ei era bine cunoscută, atât din ziarul “România” prin convorbirea cu Titu Herdelea cât şi din declaraţiile făcute judecătorului de instrucţie, astfel că Rotaru ar fi putut renunţa să o ducă înaintea juraţilor. A făcut-o însă romancierul, fiindcă avea nevoie de confruntarea dintre cele două personagii pentru a scoate în evidenţă că ministrul de interne este principalul vinovat de tot ce s’a întâmplat, el putea fi considerat ca şi cauza morală a asasinării lui Pahonţu, cât şi a prigoanei declanşate împotriva fraţilor de cruce. Urmând la cuvânt după fosta lui soţie, autorul ni-l aduce în faţa ca pe un demagog de talia lui Caţavencu, totuşi mult mai rafinat în modul său de comportare, deşi, cu atât mai mult, nu era în stare să-şi ascundă caracterul său pervers şi amoral, lipsit de orice fel de scrupule. Belcineanu vorbeşte cu morga sa obişnuită, mai ales recâştigată după elogiile şefului său de partid, de unde putea fi sigur de grabnica sa reabilitare, sfidându-l pe Dolinescu care-l asalta cu întrebări. În primul rând, spune ironic că ar fi fost încântat dacă ar fi putut convinge pe Pahonţu să combată o organizaţie atât de periculoasă cum s’au dovedit fraţii de cruce şi asta prin orice mijloace, prin urmare se declară imun faţă de şantajul exercitat asupra soţiei sale şi al lui Pahonţu, refuzând să-i dea scrisoarea de divorţ până marele gazetar nu se va distanţa de cei pe care îi sprijinea să câştige alegerile de la Făgăraş, semnând şi publicând un articol în “România” care să-l ajute în câştigarea lor. Din păcate, nu are acest merit. De unde se vede că politicianul-gorilă minte în mod sfruntat şi că cititorul să cunoască măsura acestei lichele, voi reda în continuare pasajul următor: “Pahonţu n’avea nevoie să fie cumpărat ca să-şi schimbe părerile. Era suficient un capriciu. Aşa l-a urmărit şi pe dânsul cu duşmănia până a fost ucis, fără să poată bănui măcar motivul acestei duşmănii. La fel s’a întâmplat desigur, şi cu fraţii de cruce. Constanţa convingerilor nu era în caracterul regretatului Pahonţu.” Deci ministrul de interne nu se ruşinează să mintă în continuare, când deşi era informat de temeinicia iubirii lui Pahonţu, o socoteşte drept un capriciu, si nu altfel ca orice înverşunat duşman al marelui ziarist îi mânjeşte, în mod condamnabil memoria, scoţând bale puturoase pe gură, afişând cel mai nevinovat chip al imposturii. Bine se vede că se aliază cu fraţii de cruce numai pentru a-şi atinge scopurile cele mai necinstite posibile, de unde am semnala periculozitatea unei atare gorile devenită animal, după ce timp îndelungat a fost în aparenţă, om.
Şi continuă să calomnieze în continuare: “Admite că fosta lui soţie s’a putut crede obligată să facă anume intervenţii, pe lângă Pahonţu cu care întreţinea fără ştirea lui relaţii destul de interesante, dar neagă că ar fi îndemnat-o dânsul.“ De-acum argumentele lui frizează absurdul atât de străveziu încât intervenţia ministrului de interne, “fost” deocamdată, a putut să influenţeze opinia publică din care se trăgeau juraţii, să se depărteze de un asemenea politician venal şi să gândească în favorul lui Ionescu.
Iar când Dolinescu cere confruntarea martorului cu dna Tomşa, Belcineanu adaogă cu aceeaşi maximă nevinovăţie sub care se ghicesc adevăratele falsităţi, şi cei care l-au ascultat nu sunt atât de proşti ca să nu înţeleagă substratul mocirlos al acestui individ când la sfârşit mai spune: “… confirmă anticipat orice declaraţie a fostei sale soţii şi lasă pe seama juraţilor să aprecieze valoarea obiectivă a unor asemenea declaraţii …”.

Fără îndoială Belcineanu sfruntează lumea cu un cinism ce nu mai poate fi considerat ca şi o eleganţă de cavaler faţa de o biată femeie batjocorită, ori asemenea atitudini îşi permite un politician când în spatele lui are un partid care în loc să-l excludă din viaţa politica îi dă tot sprijinul să-l reîncadreze considerând că necazurile lui Belcineanu erau de natură pur casnică, fără vreo legătură cu politica. Nu mai insist asupra acestui aspect destul de lămuritor şi după scurta noastră expunere.

De-altfel, adevărurile cuprinse până acum în Gorila sunt atât de evidente încât nu mai are rost să mai continuăm. Belcineanu, ultragiind memoria lui Pahonţu, ne apare ca o gorilă degradată care în loc să fie dată la o parte, partidul său se grăbeşte să-i pună susţinătoarele de rigoare, reamintindu-ne compoziţia “Girafă arzând” de Salvador Dali, numai că dacă politicienii români descrişi veridic de Liviu Rebreanu au dat foc lucrurilor, ceea ce arde este desigur biata ţară românească, şi cetăţenii ei, cinstiţi.
Unde se afla presa, oglinda opiniei publice, dar la urma urmelor cine avea oare nevoie de ea? Pe această cale se poate susţine că societatea românească avea în Belcineanu alături de şeful său, prim-ministru naţional, conducătorii pe care-i merită, şi nimic mai mult.
Liviu Rebreanu subliniază acest aspect prin faptul că pauza pentru masă rupse procesul în două, fiindcă cei mai mulţi spectatori veniţi să se distreze îşi vedeau interesul complet epuizat. Prietenii lui Belcineanu îl felicitară călduros, plecând fără să se mai întoarcă întocmai ca doamnele venite numai pentru Cristiana.
Procedeul de a trata lucrurile superficial se arată jalnic, din multe puncte de vedere chiar tragic şi autorul ni-l zugrăveşte în mod genial, fără să intervină direct, conduce tratativele din culise, lăsând ca oamenii să se definească prin vorbele şi faptele credinţelor sau necredinţelor lor.
Rechizitorul a fost extrem de violent. Procurorul schiţă, după marii savanţi, portretul criminalului înnăscut şi consideră că lui Ionescu i se potriveşte de minune. (Era pe când criminologii credeau în teoria lui Lombroso a criminalului înnăscut, înrudit cu geniul de altfel, pe care Nordau îl definea ca pe o degenerescenţă pozitivă, dacă celălalt reprezenta latura total negativă, concepţii de mult depăşite, urmând să se demonstreze în viitor dacă în genomul său răufăcătorul are prezentă gena modificată a criminalului deci vicul său e unul înnăscut şi nu provocat de împrejurările vieţii. În acest sens teoria lui Lombroso urmează să se verifice sau definitiv aruncată la coş. În orice caz, după cunoştiinţele noastre de până acum Ionescu nu poate fi considerat un criminal înnăscut!!!) În continuare, subliniază, pe drept că pregătirea şi executarea crimei feroce a fost premeditată, încât respinge motivele invocate de ucigaş ca nefondate. În concluzie, cere un verdict de condamnare exemplară pentru a servi drept pildă şi altor sceleraţi care ar mai cuteza să “dezonoreze România cu astfel de nelegiuiri”. (Iată-l, deci pe Belcineanu total reabilitat, motivele implicării lui în asasinarea lui Pahonţu fiind etichetate ca neserioase, şi se înţelege şi cutremătoarea pledoarie a Cristianei Tomşa ce nu depăşeşte limitele unui conflict pur “casnic”.)
Ca apărător al lui Pahonţu a intervenit Rotaru manifestându-şi de la început încrederea deplină în înţelepciunea juraţilor. Pentru el, dezbaterile procesului au dovedit, fără posibilităţi de răstălmăcire, “nevinovăţia şi cinstea victimei. Fiindcă, dureros, în aceste dezbateri ucigaşul nu se mulţumeşte cu suprimarea unui om de mare talent ci se înverşunează să-l şi ponegrească după ce i-a luat viaţa, să-l omoare a doua oară şi moral.” Să recunoaştem că Rotaru se simte solidar cu fostul lui prieten şi în această convertire pulsează sângele fierbinte al iubirii Cristianei. De-aici categoricul imperativ ce-l împulsionează spre a scrie cu litere mari, să-l vadă şi nevăzătorii, adevărul: “din mărturiile tuturor reiese limpede că Pahonţu nici nu a fost cumpărat şi nici nu a trădat pe nimeni.”

Consideră că nu mai o minte strâmbă poate califica drept trădare părăsirea unei idei şi adoptarea alteia. Trebuie să ai un suflet de fiară să ucizi un om pentru că nu mai perseverează în aceleaşi idei pe care le avea dânsul, şi să crezi că trebuie suprimat ca un câine de pripas. Fără îndoială, Rotaru evită să se atingă de Belcineanu, fiind convins că doar alături de el, fie şi ca adversar de moarte, poate face politică, definită chiar de el în finalul pledoariei: “- Politica poate să fie folositoare progresului omenirii, poate să servească înălţarea unui neam! “încheia Rotaru”. Dar când politica ajunge să argumenteze cu bâta şi să convingă cu revolverul, atunci trebuie să-i suceşti gâtul repede altfel, distruge ţara! …”

De ce Rotaru nu a insistat asupra rolului jucat de Belcineanu în trecerea lui Pahonţu de la o tabără la alta, ceea ce însemna mai mult decât o simplă schimbare de idei teoretice? Practic, ministrul de interne, confruntat cu perspectiva pierderii alegerilor şi deci şi a postului de ministru, şi-a şantajat soţia şi prin ea şi pe marele ziarist că nu divorţează până nu va fi sigur că va câştiga alegerile, lucru posibil numai dacă Pahonţu îi va părăsi pe fraţii de cruce şi va aduce fapta lui la cunostiinţa cititorilor săi. “România” fiind singurul ziar pus în slujba apărării cauzei drepte a fraţilor de cruce, fără sprijinul său ei vor fi o pradă sigură în mâinile ministrului de interne, aşa cum s’a şi întâmplat. Putea fi numită o atare schimbare impusă libertăţii femeii iubite şi indirect lui însuşi, cum mincinos o numea Belcineanu, un capriciu al lui Pahonţu şi că hulpavul ministru nu a jucat rolul principal în producerea lui? Desigur că, nu. Şi atunci cum se poate explica tăcerea lui Rotaru? Foarte simplu. Fostul ministru de justiţie privea cu blândeţe anumite compromisuri încheiate de oamenii politici, aici Belcineanu, pentru bunul mers al democraţiei, ameninţată de bâtă şi de revolver. De altfel, fără să fie propiu zis o gorilă, îi sprijinea pe cei ce erau, considerând că asta e viaţa cu partea ei de neajunsuri, acestei duioase reprezentări numită filozofic “Weltanschauung” aparţinea şi aventura sa cu Nina Georgescu, lacrimile sale vărsate la despărţirea impusă de soţia sa Vera, cât şi la înmormântarea lui Pahonţu, erau neîndoios sincere, ca toate actele sale, stăpânite de oroarea de a se schimba ceva, mai ales când era vorba de sistemul democratic, departe de a fi perfect dar în conjunctura dată cel mai bun dintre toate. Spre deosebire de el, prietenul său Pahonţu refuza să considere democraţia un sistem anchilozat, acelaşi pentru totdeauna, de unde credea că el poate fi îmbunătăţit, ca orice organism plin de viaţă pe când Rotaru vedea în democraţie un capăt de drum, împăcat şi cu înclinarea ei evidentă spre corupţie şi îmbogăţire cu orice preţ. În acest sens, pentru a arăta că Rotaru, nu era chiar atât de departe de adevăr, m’aşi referi la Memoriile lui Ion Duca, omul de încredere al lui Ionel Brătianu despre a cărui cinste exemplară era convins, totuşi era intrigat de îngăduinţa arătată unor membri de partid mai bătrâni, mai ales doi dintre ei cunoscuţi pentru micile lor afaceri deloc onorabile.
Mai mult, în societăţile apusene de astăzi ca Germania, omul fiind

total dezbrăcat de orice idealisme e considerat “un animal coruptibil “ care dă socoteală vigilenţei Justiţiei, dacă e prins că a calcat legile în vigoare, până nu e condamnat figurează ca om cinstit.

Aşa dar democraţia, dreptate are Rotaru dă şi oarecare libertate cetăţenilor săi de a încheia anumite compromisuri chiar ilegale, totul e să nu te prindă Justiţia cu mâna în sac. De unde îşi poate închipui orişicine ce se poate întâmpla într’o ţară în care şi Justiţia este coruptă!!!
Prin Rotaru, Liviu Rebreanu, caută sa ne dea un tip uman ce ne întăreşte speranţa că există în România şi oameni care ar putea face o politică închinată în primul rând intereselor ţării, principiile lor fiind bazate pe o morală solidă, înlăturând în mod spontan din rândurile lor pe gorilele zilei, cum şi Belcineanu a fost.
Se ştie cu câtă greutate, a putut să-şi părăsească vechiul partid, căruia îi era cu adevărat credincios, după ce Pahonţu l-a anunţat că va cădea de la putere curând, viitorul sau fiind între radicalii doctorului Ionescu. Mai mult, după ce şi acesta are aceeaşi soartă, el se hotărăşte să se lase de politică reîntorcându-se la biroul sau avocaţial. Tot el credea în marele talent al lui Pahonţu ajutându-l, în semn de preţuire, să pună bazele unui ziar, numit mai apoi “România”. Fire măsurată, îl mustră pe Pahonţu pentru polemica începută cu Dolinescu, devenită mai mult decât personală.
Oricum, episodul despărţirii de iubita lui Nina Georgescu, văzută din partea unui om care simte că îmbătrâneşte, prin renunţarea la ultima sa dragoste, dusă în limitele garantate de firea lui din naştere comodă, constituie una din multele perle ale creaţiei rebreniene.
Apărătorii lui Ionescu îşi împărţiră rolurile. Unul îl zugrăvi pe student în culorile cele mai simpatice, al doilea se strădui să înlăture premeditarea şi să demonstreze că omorul s’a datorat unor împrejurări nefericite, pe când al treilea căuta să dovedească faptul că Pahonţu şi-a trădat fraţii şi i-a vândut dându-i pradă persecuţiilor unui ministru fără scrupuluri. Chiar dacă se admite că dna Belcineanu (de fapt, Tomşa) ar fi spus adevărul, n’a fost mijlocitoarea unei cumpărări de conştiinţă, totuşi Pahonţu a fost trădătorul unei cauze sfinte, spre a-şi servi femeia iubită şi-a părăsit prietenii de idealuri.
Dolinescu vorbind cel din urmă, suştine că mişcarea fraţilor de cruce nu e una politică ci o şcoală de energie românească, pentru formarea românului de mâine. Pe larg el descrie suferinţele tinerilor entuziaşti, care l-au însoţit în campania electorală din Făgăraş, venite din partea unui contracandidat, ministru de interne, şef al tuturor organelor repressive şi care a cumpărat şi conştiinţa singurului ziar prieten, uzând de graţiile propriei sale femei.
Se ştie că Dolinescu nu admitea trădarea principiilor unei mişcări datorită unei slăbiciuni sentimentale, aşa cum îl acuzase, illo tempore, pe bogătaşul Utalea. Dar ultimele sale cuvinte de-acuma exprimă convingerile comune cu ale marelui ziarist Toma Pahonţu alias Pamfil Şeicaru: “… Politica e urâtă subt orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează laşitatea omului, care trăieşte din minciună şi trădare, care înşală cu ştiinţă pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conţinut, căci astfel în mod conştient sapă viitorul ţării înlăturând din viaţa publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă şi trainică a unui popor ...”.
Dupa această ultimă intervenţie, L. Rebreanu încheie romanul cu urmatoarele cuvinte: “Seara târziu juraţii se retrăgeau să delibereze ...”.

***
Am prezentat atât de detailat romanul 1ui L. Rebreanu “Gorila” pentru mai multe motive, pe care le voi reda, în continuare, pe rând:

Întâi de toate, cum incontestabil tema romanului este politică, exegeţii lui nu s’au putut emancipa de domeniul respectiv, şi au recurs la cele mai tendenţioase interpretări, astfel că până astăzi, după cunoştiinţa noastră, nu avem un studiu bazat pe o strictă analiză literară să ni se demonstreze, cu instrumentul criticii artistice, dacă Gorila are valoare ca şi creaţie literară sau nu. G. Călinescu ne dă un exemplu, nu numai de impresionism critic, că nu reuşeşte să se emancipeze nici o clipă de conţinutul ei politic.
Astfel de la început, e de părere: “Gorila este scrierea cea mai rea a lui Liviu Rebreanu, înfăţişând nivelul de jos al mijloacelor sale. Pentru că s’ar părea că printr’unul din eroi, autorul ar nutri sentimente antisemite, tabăra democrată a repudiat acest roman cu mai multă violenţă decât se cuvenea (o evidentă contradictio în senso n.n.) Atunci cealaltă tabără naţionalistă a înălţat opera, găsindu-i marile însuşiri, pe care nu le are. De fapt, oricare ar fi tendinţa romanului el putea fi preţuit, ideile autorului nefiind o problemă principală într’o operă literară. (Istoricul literar G. Călinescu recurge la o disimulare penibilă odată ce până atunci nu a făcut decât să comenteze tocmai ideile eroilor rebrenieni nepricepând că, dacă dintre ei unii sunt antisemiţi, această atitudine nu are nicio legătură cu orientarea autorului, rămas în descrierile sale, obiectiv, de la început până la sfârşitul romanului n.n.). Chiar cu tendinţă antisemita, o scriere poate fi o capodoperă dovadă lirica lui Eminescu genială şi xenofobă.” (Exegetul eminescian, cu mari pretenţii, greşeşte rău de tot deoarece lirica genială a lui Eminescu nu are nicio urmă de antisemitism, deci nu poate fi nici chiar xenofobă, cum, cu rea intenţie, afirmă criticul impresionist n.n.).
Iată-l în continuare revenind asupra antisemitismului rebrenian şi recunoaşte ceea ce am scris mai sus, că autorul nu-şi dezvăluie propriile sale orientări politice ci lasă pe fiecare să tragă concluzia practică ce-i convine, amintindu-şi, subit că Rebreanu are atât meşteşug literar pentru a nu-şi dezvălui atitudinea sa, lege de altfel al unui roman care se vrea să fie epic. Dar, de-aici după o prezentare confuză “marele critic” ajunge să declare, se înţelege aprioric: “romanul e doar neizbutit şi vina nu e a temei alese, nu lipsită de virtualităţi ci a incapacităţii autorului de a crea indivizi”. Să auzi şi să nu crezi, fiind vorba de o idee pe care oricine poate să o susţină, fără altă argumentaţie şi procedeul nu e străin de modul cum G. Călinescu îl execută pe marele scriitor român şi am începe cu caracterizarea lui Pahonţu de care am mai vorbit dar acum suntem capabili să-i demonstrăm metoda de lucru prin care trece pe lângă descrierile temeinice ale autorului. Mă repet, dar e necesar să o fac în legătură cu Pahonţu, înfăţişat ca “un gazetar cu talent dar şi fără scrupule vrea să facă avere şi nume, oscilează în lumea politică după oportunitate şi se prăbuşeşte nu prin consecinţele sale reprobabile ci tocmai din nobleţea de a apăra o femeie iubită”. Am arătat, şi se dovedeşte încăodată că G. Călinescu nu crede în niciun fel de iubire, iar pe cea zisă cerească o tratează ca pe o halucinaţie numită metafizică: deci nu s’a putut opri asupra iubirii dintre Cristiana şi Toma, din cauză că îi lipseşte instrumentul respectiv ca oricărui infirm sufleteşte. Pe cine iubeşte Ioanide înafară de sine însuşi, cum ne-o demonstrează şi G. Călinescu când în Istoria literară scrisă de el îşi înaltă singur statuie, afişându-şi şi poza de mare egolatru.
Se poate constata cu precizie matematică, exegetul literar vorbeşte pe lângă subiect, (posibil în cazul că a citit romanul pe sărite ori deloc), de unde ne prezintă, după capul său un Pahonţu fără prea multe scrupule, ar vrea să-şi facă un nume, oportunist în politică, de fapt pur inventat, deoarece Pahonţu e nu numai un talentat ziarist, dar cu principii bine fundamentate, un caracter bine conturat, avea “scrupule” în ce priveşte independenţa scrisului său şi refuza să intre în slujba altuia, decât al propriului crez. Idealismul vieţii sale l-a subliniat Rotaru când spunea că Pahonţu nu a fost cumpărat şi n’a trădat, deci niciodată nu şi-a vândut conştiinţa. A avut ambiţia să-şi facă un nume dar nu l-a tentat să facă avere, acesta a fost Pahonţu după descrierile lui Liviu Rebreanu, pe care Călinescu îl falsifică după cum vrea el. Şi adaogă cu o îndrăzneală de invidiat că dacă Pahonţu nu e de talia unui erou balzacian este de vină lipsa de organizare creatoare “iar aceasta vine de acolo că talentul lui Liviu Rebreanu nu poate să nască indivizi”. Mai consideră că figura lui Pahonţu i-a inspirat-o un cunoscut ziarist în viaţă şi fiindcă romancierul n’a putut să inventeze, apare clară atenuarea liniilor din temerea de a nu fi prea străveziu. În fond, Pahonţu corespunde figurii ziaristului Pamfil Şeicaru, ori Călinescu îi impută romancierului lipsa de invenţie când la un personaj istoric, cum e marele ziarist, eroului i se cere o clară accentuare a liniilor tocmai pentru a fi redat cât mai străveziu adică autentic.
Dupa tratarea tendenţioasă de către G. Călinescu a lui Pahonţu, total diferit şi în cele mai mici amănunte de portretul realizat de Liviu Rebreanu, acelaşi fals exeget îi consideră pe Dolinescu, Belcineanu, Rotaru şi toţi ceilalţi ca inexistenţi. Şi cum să nu fie aşa dacă G. Calinescu nici nu-şi ia oboseala să-i analizeze în ce au mai esenţial, pe Rotaru conform romanului de care vorbeşte ori pe Belcineanu, de fapt un personaj important reprezentând degenerescenţa politicianismului românesc într’o gorilă, nesăţioasă de putere.
În cursul expunerii noastre ne-am ocupat pe rând de fiecare personaj, demonstrându-le individualitatea şi caracterul de tip, tocmai ce Călinescu neagă în creaţia lui Rebreanu, cu intenţia de a-l diminua, condus de un subiectivism strigător la cer.
În ce-l priveşte pe Dolinescu şi observaţia se potriveşte şi lui Ionescu, la fel oricărui frate de cruce, conturul lor prea ideal şi deci neesenţial al eroilor e redat mult prea fugitiv, ceea ce ne arată că G. Călinescu nu este în stare să se apropie de marea artă rebreniană de unde joasele sale comentarii. Pahonţu - am arătat-o - avea un dispreţ faţă de orientările lui Dolinescu şi a fraţilor de cruce, idealismul deloc nesubstanţial al acestora nu-i părea fugitiv, din contră printr’o ideologie atât de încorsetată dogmatic îl determina să-i trateze ca lipsiţi de judecată proprie, deveneau goarna altora, ori tocmai pentru a-i caracteriza în ce aveau mai discutabil autorul ne dă sensaţia voită de a-i fi tratat în mod fugitiv, după cum le era absentă reacţia voinţei proprii. Mai ales, la Ion A. Ionescu se constată că în comiterea crimei nu era condus de propriile sale credinţe, căci ele în ultimă analiză, nu erau ale lui ci ale colectivului său anonim.
Totuşi Pahonţu nu-l lasă pe critic să doarmă liniştit şi astfel îl mai scoate din fundul iadului unde l-a expediat, mai punându-şi încăodată întrebările: “Ce e Pahonţu? Un cuceritor de posturi pe viată? Un cinic profitor? Un idealist pervertit de mediu?” Şi răspunde tot el, fără să-şi dea seama sau nu vrea să o facă, oricum dacă ar fi citit cu atenţie Gorila lui Rebreanu nu ar fi trebuit să-şi mai pună atâtea iscoade, cu totul mincioase în zămislirea unui răspuns pe care, ca o reţetă purgativă, o avea de la început pregătită: “Nu se poate ştii (criticul se referă la propriile cogitaţii fără nici o legătură cu romanul rebrenian n.n.) fiindcă mişcarea eroului e lipsită de manifestaţii decisive. Metoda unică a romancierului împiedecă realizarea indivizilor.” E inutil să ne mai obosim să ne ocupăm cu atare inepţii doar putem să ne arătăm convingerea că dela G. Călinescu moştenire, mulţi adepţi ai impresionismului său literar, şi-au însuşit metoda de a comenta o carte fără să o fi citit, aplicându-i gânduri preparate pentru orice eventualitate, înghesuind în tiparele ei textele, ca într’un adevărat pat al lui Procust.
La fel nu suntem de acord cu bizazeria numelor descoperită de G. Călinescu (de pildă: Belcineanu, Tolontan, Rotaru, Cumpănaşu, Dolinescu, Drugeanu n.n.) este un indiciu de lipsă de observaţie: câtă vreme suntem în mediu ardelenesc numele sunt fireşti, în romanele orăşeneşti ele supără urechile, sunt nume sau rău inventate sau nepotrivit, ardeleneşti.
De-acum, în persoana criticului vorbeşte romancierul, nu deosebit de strălucit, din el, ofensat de lumina prea mare a scriitorului de peste munţi, în mod vizibil îi respectă creaţiile din graiul ardelenesc de la sat, pe când lui şi altor confraţi le rezervă dreptul de a fi romancierii rafinaţi ai mediului orăşenesc, bineînţeles el luându-şi nimbul de cel mai mare scriitor al Românilor din toate locurile lumii, observaţiile călinesciene au ca urmare efectul de a stârni, abia stinsa ură dintre ardeleni şi regăţeni, ceea ce e mai mult ca periculos astăzi, când duşmanii noştri sunt mai vigilenţi ca oricând.
Pentru a încheia capitolul, Gorila şi exegeza falsă sau a falsului literat G. Călinescu am să citez ultimul paragraf din Istoria literaturii române de la origini, asupra operei marelui romancier, Liviu Rebreanu, de la început menţionat ca autor al romanului gloatei:

“Din felul regresiv cum s’a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot desprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul, pătrunde minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi nu e în stare să analizaze conştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi Liviu Rebreanu, e şi pe drept cuvânt, creatorul romanului modern românesc, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.”

Procedeul e propriu călinescian, după ce-şi reduce subiectul până la nimicirea totală, tipică în acest sens şi caracterizarea marelui Nicolae Iorga din acelaşi fals tratat de literatură românească, pentru a părea ca un al doilea Solomon întelept, nevoie mare, G. Călinescu îşi exteriorizează mărinimia de ocazie, prin câteva cuvinte de efect, pentru cei naivi, când ele joacă rolul unei jerbe de flori puse pe mormântul celui pe care l-a sfârtecat cu propriile sale mâini.
Opera rebreniană “Gorila” din punct de vedere a construcţiei sale se aseamănă, cum am mai spus-o, cu un templu elen în care totul e aşezat la locul său, constituind unitatea romanului, de calitatea celorlalte scrise de Liviu Rebreanu: Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala şi Adam şi Eva.
De-aici putem deduce că Fany Rebreanu în memoriile sale vorbeşte de nereuşita romanului Gorila, fără să fi citit cartea căci dacă ar fi făcut-o ar fi aflat că Pahonţu este un erou mai mult decât pozitiv, şi deci Pamfil Şeicaru cel ce i-a slujit drept model nu ar fi avut motive să fie nemulţumit de felul cum l-a descris şi prezentat Rebreanu, deci Fany R. informată dintr’o sursă străină, de a treia mână, care probabil nu a citit decât falsul comentar asupra lui de G. Călinescu, de unde ea califică total nedrept ca nerealizat un roman cu adevărat mare al soţului său. Aşa dar, marele ziarist nu a intervenit asupra scriitorului, cum afirma Fany R. compromiţându-l pe marele romancier că ar fi cedat presiunii de pildă a lui Pamfil Şeicaru să-şi schimbe acţiunea Gorilei, de altfel cunoscându-se caracterul drept şi dârz al lui Rebreanu el ar fi refuzat acest lucru, asumându-şi orice fel de risc. De altfel, între Pamfil Şeicaru şi Liviu Rebreanu n’a existat un conflict nici chiar trecător, marele ziarist avea dreptate când în epistola sa îmi scria despre conflictul major şi de durată ce a existat între Crainic şi Rebreanu. Am insistat, în cele anterioare, asupra acestui conflict şi dimensiunile luate terminându-se cu un proces în care nu s’a dat nicio sentinţă, părţile s’au împăcat în cele din urmă sub cupolele Academiei, ai cărei membrii au fost amândoi.
Liviu Rebreanu nu numai că-l descrie pe Pahonţu, cu un caracter independent condus de crezul de a face ceva pentru neamul său, asemeni savanţilor, medicilor, poetilor, dar în cursul naraţiunii sentimentul se transformă în admiraţie, atunci când eroul său se îndrăgosteşte de Cristiana Tomşa, adevărata lui iubire cerească. Nu putem înţelege cum literaţii au admis erorile călinesciene, considerând în unanimitate Gorila un roman neizbutit, probabil niciunul nu dorea să se angajeze în problema ridicată de autor, şi cum se ştie lăsată fără rezolvare din partea sa. Cu atât mai mult, se impune curajul romancierului de a se fi ocupat de un eveniment istoric, rămas până în zilele noastre ca o rană deschisă în destinul neamului românesc.
Conflictul major al cărţii are loc între Gorila politică zisă democrată şi tineretul organizat în gruparea fraţilor de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, de partea cărora neîncadrat se postează şi Pahonţu conform credinţei câştigate pe frontul primului război mondial, deci teoretic se regăsea în ideologia tinerilor numai că practic, spre deosebire de ei, considera că numai prin politică, deci pe cale parlamentară neviolentă, democrată, se putea învinge Gorila politicianismului românesc.
Pentru a înţelege cauzele confruntării va trebui să plecăm de la finalul romanului în care autorul ne aminteşte că juraţii s’au retras pentru deliberare asupra cazului Ion A. Ionescu ucigaşul lui Pahonţu, dar nu se vor mai întoarce, lăsându-ne nouă, ca oamenii viitorului să dăm o sentinţa cuvenită, din cauză că autorul nu o poate face. Deşi, în aparentă problema era simplă de tot, a fost ucis un om de către un frate de cruce, student, acesta îşi recunoaşte fapta, conform legii nu ar exista nicio piedecă în calea rostirii sentinţei. Şi totuşi pentru autorul nostru există, una principală.
Partea democrată ar fi fost satisfăcută dacă tânărul, ar fi fost condamnat la moarte, fără să se ţină seama de circumstanţele sale atenuante, de partea lor erau procurorul şi fostul ministru al Justiţiei, Rotaru. În acelaşi timp naţionaliştii considerau atitudinea autorului ca una partinică, înclinată să dea dreptate legionarilor. De unde primii au aruncat anatema lor asupra romanului pe care îl considerau cel puţin ca neizbutit, avându-l în fruntea lor pe G. Călinescu, pe când naţionaliştii declarau Gorila cel mai bun roman rebrenian, iar în mod mai mult decât tendenţios.
Ori nici unii nici alţii nu au avut şi nu au dreptate. Cum am mai scris-o, Rebreanu în opera sa nu face, nici pe departe, istoricul mişcării legionare, nu i se poate constata nicio înclinare antisemită şi antidemocrată, numai că socoate cazul lui Ion A. Ionescu se cere judecat împreună cu reprezentanţii guvernanţilor al căror ministru de interne, cu aprobarea primului său ministru, a declanşat un adevărat război împotriva tineretului organizat ca fraţi de cruce, ceea ce sprijină ideea că sub masca democraţiei se declanşa o dictatură de partid, care doar cu numele mai poate fi considerată democrată.
Ori în acest sens în Gorila vinovatul principal pentru tot ce s’a întâmplat atât la Făgăraş cât şi în uciderea lui Pahonţu este Belcineanu, acesta nu numai că a recurs la organele de represiune dar a reusit prin metodele sale necinstite, să-l influenţeze pe Pahonţu, să treacă de partea lui, lăsând pe adversarii săi principali de alegeri, fără nicio acoperire. Aşa dar pe lângă Ionescu mai există un mare vinovat moral, ori nu se poate concepe o dreptate aplicată unuia pe când celălalt să-şi continue activitatea, cum se contura de-acuma fără niciun dubiu, pe mai departe, în aceleaşi condiţii poate mai aspre.
Prin urmare condamnarea lui Ionescu la moarte nu rezolvă problema, răul este tăiat doar, dintr-o parte, rădăcinile sunt lăsate să prolifereze după voie, cu tot atâta înverşunare. Fără îndoială Rebreanu se simte responsabil faţă de evoluţia acestui tineret, din această cauza, îi arată o simpatie, se înţelege nu direct ci prin atitudinea de netăgăduit a lui Pahonţu. Acesta din urmă ca fiu de ţăran şi-a călit credinţa sa privitor la dreptatea pe care trebuie să o primească ţărănimea şi tineretul prin asigurarea unui viitor, cât de cât satisfăcător.
Din toate punctele de vodere, deşi nu-l admira deloc în manifestările sale fanatice, nu putea să se despartă de Dolinescu, tovarăşul său în război, teoretic urmărind regenerea morală a ţării şi o conducere reprezentată de valorile Patriei şi nu de nulităţilor. Deşi nu-i admitea idealismul fără un substrat real, a înţeles să-l sprijine în ziarul său “România”, considerând că alături de el se află o bună parte a tineretului român, căruia i se poate adresa de la om la om. Nu e lipsit de importanţă că primul său discurs politic, ţinut în faţa radicalilor, în prezenţa şefului lor de partid, se referea la viitorul tineretului, problemă pe care, am văzut-o, cei ce veneau la putere o luau uşor de tot.
Pahonţu nu numai că îi sprijină pe tineri în ziarul său, dar face câteva gesturi prin care-i asigură că acceptă să fie fratele lor de onoare, se şi expune pe această cale criticilor liberalilor prin Teofil Drugeanu, secretarul lui Belcineanu şi ginerele lui Rotaru, cel ce nu uită niciodată să-i ofere colaborarea magnanimă a venalului Belcineanu.
Dar să mergem mai departe: Pahonţu pentru femeia iubită - iubire neînţeleasă de G. Călinescu - trece de partea lui Belcineanu, dar fără să trădeze în sinea lui pe tineri, conflictul său privea pe Dolinescu şi bancherul Utalea, deoarece au căutat să-l cumpere cu bani. E drept că a scos din maşină de scris articolul pregătit pentru a-i apăra pe fraţii de cruce în alegerile din Făgăraş, şi l-a înlocuit cu cel în care îşi declara presupusa trădare, dar în fapt el recomanda retragerea din alegeri la care nu aveau ce căuta, odată ce fraţii de cruce erau de părere că statul de drept burghez trebuie distrus. Nici în acest caz nu era vizat tineretul ci Dolinescu, a cărui aventură chiar el însuşi mai târziu a criticat-o.
Totuşi, Pahonţu era conştient că a pierdut partida, mai ales după ce tinerii au rămas fideli lui Dolinescu niciunul n’a trecut de partea sa. Cunoscând cum plătesc ceea ce ei cred că pot numi trădare, Pahonţu îşi aştepta, ca cea mai mare jertfă, moartea, doar astfel se explică faptul că el în seara crimei a ieşit cu intenţia să se sfârşească odată ceea ce oricum trebuia să se încheie, gând exprimat de el în momentul părăsirii camerei sale, sigur fiind că necunoscutul care-l pândea era şi călăul său.
Iata deci, pe ce cale cinstită şi adevărată, prin figura lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru, marele romancier Liviu Rebreanu se răzbună pe falsul său comentator Călinescu, demonstrând că fiecare dintre contemporanii acelor evenimente poate fi făcut responsabil pentru faptul că tineretul, revoltat, a rătăcit pe drumuri interzise înţelegerii umane, sănătoase, dar pentru ele, nu în cele din urmă sunt vinovaţi politicienii vremii, grăbiţi să rezolve cu violenţa ce-ace putea fi dus la bun sfârşit cu alte metode.
Fără a clipi din ochi autorul romanului Bietul Ioanide, G. Călinescu descriind aceleaşi evenimente, de calibrul unui război civil, se situează de partea puterii, mergând până acolo că eroul principal, tată a doi copii, comentează cu indiferenţă moartea violentă a vlăstarelor sale, considerând că aşa e omenesc să se întâmple; amintindu-ne că respectivul intelectual lipsit de orice omenie, se afla rinocerizat sub un partid ca cel comunist, total de acord cu acţiunea politicienilor români de a extermina tineretul român, continuată de el după câţiva ani prin prigoana lansată împotriva floarei intelectualităţii române, având drept aliaţi autori de talia celor ce au intrat fără probleme de conştiinţa în slujba noilor stăpâni, printre ei pe loc de frunte se află şi acest G. Călinescu, viitoarea statuie a culturii româneşti de provenienţă ruso-comunistă.
Desigur, nu va fi o întâmplare că Pamfil Şeicaru ajuns la vârsta patriarhilor biblici, se entuziasma de activitatea tinerilor istorici din

ţară, considerând că prin munca lor nu vor întârzia să apară, zori noi, şi pentru ceilalţi fii ai neamului nostru.

Este locul s’o spunem, că Liviu Rebreanu lăsând deschisă problema condamnării la moarte a lui Ion A. Ionescu, nu tăgăduia crima acestuia din urmă, dar prin ea războiul civil va lua proporţii mai accentuate, aici nefiind de părerea bunului Rotaru că orice altă sentinţă ar arunca ţara în haosul respectivului război civil. Atâta timp cât Belcineanu rămânea nepedepsit, condamnarea la moarte a lui Ionescu, le va părea nedreaptă juraţilor şi ei vor achita criminalul, cum o vor mai face de câteva ori, adâncind conflictul dintre guvernanţi şi fraţii de cruce, până acolo încât va suferi în primul rând neamul acestora, căci s’a preferat uciderea fratelui de catre alt frate ca în povesta biblică o între Cain omorându-l pe Abel.
Oricum lupta fiind de la început hotărâtă, puterea din toate punctele de vedere de partea guvernanţilor, le impută acestora din urmă că n’au adoptat tactica răbdării, a discuţiei deschise cu tineretul pe drept îngrijorat de viitorul său. Că doar astfel se ajunge la o pace posibilă, şi în consecinţă Rebreanu avea dreptul să creadă în ea, ne vine în ajutor situaţia critică din Germania anilor şaizeci, când tineretul, pur şi simplu s’a ridicat gata de răscoală, realizată în Franţa, împotriva supremaţiei politicii dusă de cei bătrâni. Deşi, în paralel exista o mişcare subversivă, a teroriştilor, guvernanţii democraţi s’au arătat dispuşi să steie la masa discuţiilor cu cei interesaţi şi în principiu s’a ajuns la concluzia că pretenţiile tinerilor ar putea fi rezolvate dacă există bunavoinţa părţilor să renunţe la violenţă ceea ce nu toti teroriştii au făcut-o. Statul se înţelege s’a apărat, au fost închişi majoritatea recalcitranţilor, astfel că unii au murit în temniţă, iar alţii au fost expulzaţi din Germania. Aceştia au făcut parte din celebrele brigăzi roşii, care au organizat multe atentate şi desigur lor li s’a răspuns cu aceeaşi monedă dar nu s’a ajuns la caracterul de masă a unui război civil, odată ce, concomitent, li s’au deschis revoltaţilor mai luminaţi, neviolenţi perspectiva dezvoltării politice şi profesionale, până atunci de neînchipuit. Desigur lucrurile nu s’au încheiat de la o zi la alta, dar oamenii au avut răbdare mai ales guvernanţii care nu s’au apucat să-i omoare pe toţi fruntaşii respectivei mişcări, cum s’a întâmplat în România. Până la urmă teroriştii şi-au arătat dorinţa să discute cu mentorul lor teoretic J. P. Sartre care a făcut drumul Canosei până la temniţele lor germane, câştigându-şi dispreţul opiniei publice în faţa căreia refuzul premiului Nobel nu mai avea nicio valoare.
Cu timpul oamenii, în bună parte, şi-au manifestat voinţa de a începe o viaţă nouă în condiţiile mult schimbate ale societăţii democratice menţinută în structurile sale fundamentale, reformate însă, mult. Desigur e vorba de un temperament propriu, istoric, el ne explică declanşarea, deloc cu mânuşi, a unei microrevoluţii franceze la Paris în 1968 - gen. de Gaulle aflat în vizită în România şi-a întrerupt-o imediat - pe când în Germania mai sângeroasă prin actele teroriste individuale, şi de grup, lucrurile s’au rezolvat fără să aibe caracterul de revoluţie, cum se contura în Franţa.
Ca urmare un Conbendit, unul din fruntaşii mişcării din Franţa, ajunge unul din conducătorii financiari ai Frankfurtu-lui; la început i s’a interzis să intre în Franţa ca astăzi să fie aşteptat cu onoruri publice, iar vechii teroriştii să fie numiţi, nestingheriţi pe posturi de mare răspundere politică, unul ca ministru de interne celălalt, astăzi, ministru de externe al Germaniei.
În acest mod conflictul, oricât s’a arătat de periculos la început, s’a stins ori se pune întrebarea, dacă politicienii români ar fi procedat în acelaşi mod şi ar fi putut oferi o viaţă onorabilă, tineretului, în primul rând, conflictul cu mişcarea legionară nu s’ar fi acutizat şi poate alta ar fi fost soarta ţării, din multe puncte de vedere:

Rămâne întrebarea pe care şi-o puneau pentru ei fraţii de cruce atunci când erau schinjuiţi de forţele represive ale guvernanţilor, şi Rebreanu subliniază acest lucru, cu totul pe nedrept: De ce? ... De ce?

Dar aş vedea în romanul lui Rebreanu, Gorila, şi o profeţie privind destinul tineretului român deloc uşor şi după ce frăţiile de cruce, ca organizaţie, au fost excluse de pe scena politicului actual, intrând de-acum în istorie.
După armistiţiul de la 23 August de fapt un act de trădare al intereselor poporului român soldat cu arestarea şi execuţia mareşalului Ion Antonescu de către clasa politică românească, sub comunişti s’a procedat propriuzis la lichidarea nu numai a tineretului dar tot atât a întregii intelectualităţi, elita neamului nostru.
De data aceasta cei trimişi, încarceraţi la Piteşti nu erau numai tineri legionari, dar şi naţional-ţarănişti, liberali sau fără apartenenţă de partid, spălarea creierului făcându-se metodic, ajungându-se, la crearea forţată a unui tineret nou, îndoctrinat în dogmele lui Lenin şi Stalin până la îndobitocire.
Cei aproape 50 de ani de stăpânire bolşevică a fost catastrofală pentru neamul nostru, dar tineretul român nu şi-a pierdut total energia ancestrală aşa că a participat cu vitejie la zisa revoluţie din 1989. Şi de data aceasta tineretul a fost manipulat, clasa neocomuniştilor ca să ajungă la putere, pentru a-şi justifica drepturile la stăpânire, i-au lichidat, astfel că azi îşi dorm somnul de veci în cimitirele Bucureştiului şi ale ţării, în timp ce Gorila politicianismului, fie şi sub semnul secerii şi ciocanului, a fost cu grija reconstituită.
După şase ani de dominaţie neocomunistă în România, au venit la putere nişte democraţi care au crezut că pot guverna trădând interesele poporului pentru a-şi umple buzunarele cât mai bine, numai că în ce priveşte tineretul român lucrurile s’au schimbat, pentru a scăpa de noua Gorilă politică ei părăsesc ţara pentru alte meleaguri, unde pot, cel puţin să-şi asigure un trai ca lumea, deviza lor devenise Ubi Patria, ibi bene, în timp de oamenii cinstiţi din ţară au ajuns, pur şi simplu, muritori de foame şi amintindu-şi de vechiul regim comunist şi neocomunist îl idealizează prezentând o amarnică amnezie, căci de fapt ei au adus ţara de râpă, inclusiv în timpul celor şase ani de ultimă guvernare.
Dureros e faptul că la începutul celui de al treilea mileniu ne vedem constrânşi să-i combatem pe cei ce se unesc, de bună voie, cu comuniştii, întrebându-i de ce tineretul român este în continuare înlăturat de la conducerea ţării, de ce s’a ajuns în România ca oamenii să nu mai preţuiască democraţia şi privilegiul de a trăi în libertate, în schimb duc nostalgia unui destin în care, ţinuţi în lanţuri, au fost obişnuiţi să li se dea mereu resturile de la masa stăpânilor lor.
Iata ce importanţă are romanul Gorila, mereu criticat, deoarece politicienii români n’au vrut să urmeze ideile lui Pahonţu-Pamfil Şeicaru privind o democraţie condusă de elementele de valoare şi de caracter, mult mai curate în rândurile tineretului, neîntelegând că numai astfel ar putea salva ţara de la căderea în prăpastia spre care se îndreaptă.
Să ne mai întoarcem încăodată la epoca fraţilor de cruce şi la finalul rămas deschis în opera lui Rebreanu. Autorul nu a fost în stare să dea un răspuns procesului intentat lui Ion A. Ionescu în 1939, dar să recunoaştem că nu-l putem da nici noi, după atâtea decenii.
Interesant că editorul ultim al romanului Gorila, Nicolae Gheran, se trudeşte să arate că Rebreanu a dat anterior o sentinţă tânărului Ionescu, deci înlocuind hotărârea curţii cu juraţi, pentru crima sa el va trebui să fie condamnat la moarte, după obicei comunist, se înţelege. Dar afirmaţia editorului are aceeaşi valabilitate, nulă, ca şi atunci când uitând de sine N. Gheran îl citează pe ministrul de interne, Belcineanu, etichetându-i pe fraţii de cruce, drept nelegiuiţi. E drept că fosta tagmă a politicienilor români au acelaşi bagaj de a se exprima când se referă la tinerii fraţi de cruce, cu nimic mai presus de nivelul atins de lexicul mincinos şi abject al comuniştilor faţă de un duşman, condiderat comun.
Noi am adăoga aici, fără să ne erijăm în avocatul mişcării legionare, pe care o consider dizolvată de mult, deci merită să fie discutată doar ca obiect de interes istoric, în orice caz, nu am fost niciodată încadrat activ în respectiva formaţie politică, dar cu atât mai mult pot să dau o interpretare obiectivă, în spirit rebrenian, unor întâmplări descrise mai sus, cărora am avut neşansa să le fiu contemporan chiar dacă nu eram decât un copil, amintirile mele s’au păstrat de totului fidel, neşterse. Înainte de toate aş sublinia că modul de judecată arătat de editorul operelor lui L. Rebreanu e mai mult decât condamnabil, odată ce în numele lui au pierit tineri nevinovaţi, din aceştia mulţora, nu e o figură de stil, oasele lor au ajuns să paveze drumurile de lumină ale neamului, în acest sens mă voi mărgini să dau două exemple.
Era în epoca ciocnirii frontale a mişcării legionare cu Gorila politicianismului, în fruntea căruia se afla însuşi regele Carol al II-lea.
După ce Corneliu Z. Codreanu şi ortacii săi au fost ucişi la 30 Noiembrie 1938, înscenându-se în pădurea Ţâncăbeşti o fugă a celor executaţi, o mână de legionari conduşi de Titi Dumitrescu, i-au răzbunat împuşcându-l pe Armand Călinescu (20 Sept. 1939), fostul ţărănist trecut în solda regelui si slujindu-l ca prim-ministrul ţării, sub lozinca lichidării cât mai urgente a Gărzii de fier. Predaţi, imediat autorităţilor, după ce au ocupat postul de radio Bucureşti anunţând încetarea din viaţă a prim-ministrului, făptaşii ca pedeapsă au fost la rândul lor împuşcaţi pe locul unde l-au omorât pe Armand Călinescu, dar asta nu a fost destul, şi poate meritaţ, dar din ordinul regelui s’au dat dispoziţii ca în fiecare judeţ, să fie la hotărârea prefectului, împuşcaţi la alegere, trei legionari.
Puţini prefecţi-generali au refuzat să execute ordinul, pe când la Arad omul legii a transmis plaselor să stabilească ele pe cei trei, care vor fi executaţi. Desigur ca de obicei puterea relaţiilor şi-a spus ultimul cuvânt, astfel că năpasta a căzut asupra celor mai buni şi mai nevinovaţi, lipsiţi de sprijin de sus, între ei şi avocatul Măduţa, fratele poetului de mai târziu. Prin urmare a doua zi, de dimineaţa, jandarmul, şeful de post se prezintă la respectivul avocat din Buteni şi îl pofteşte să-l însoţească până la judecătoria din Sebiş. Fiind în relaţii amicale cu el, pregătit de a intra în temniţă, îl întreabă dacă nu ar fi nevoie să ducă ceva îmbrăcăminte, dar primeşte un răspuns liniştitor, că nu e cazul fiindcă trebuie doar să depuie o mărturie, la amiază sigur va fi acasă. Cu acestea spuse - Sebişul se află la câţiva kilometri de Buteni - pornesc la drum, ca ajunşi la ieşirea din sat jandarmul fără un cuvânt, îl împuşcă pe avocatul legionar Măduţa şi îl aruncă mort în şanţul de pe marginea şoselei.