Ovidiu vuia

Şi asta se întâmpla în România anului 1938!
Dar pentru a încheia acest capitol aş mai aminti un caz de care indirect mă simt legat, amintit de Ioan Scurtu în Istoria partidului naţional-ţărănesc apărută în ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pag. 338, dânsul ne informează că la 28 Noiembrie 1938 un grup de trei legionari au încercat să-l asasineze pe Florian Goangă, rectorul Universităţii din Cluj.
Autorul citează anumite “acte” oficiale evident tendenţioase, şi insistă asupra acestui accident dându-i o deosebită importanţă şi merge până acolo încât acceptă versiunea oficială că el a oferit pretextul uciderii din 29/30, noaptea sfântului Andrei, a lui Codreanu şi a oamenilor săi, contravenind ordinului Căpitanului ca legionarii să se abţie de la orice formă de violenţă. De fapt, cei interesaţi căutau să motiveze odioasa crimă, oricât e greu de admis că aceiaşi oameni ai puterii să nu fi cunoscut adevărata ei cauză. Astfel, regele Carol al II-lea făcuse în acele zile de Noiembrie o vizită lui Hitler în Germania, căruia, desigur i-a pus şi problema mişcării legionare. L-a surprins răspunsul acestuia că nu are nici un fel de legătură cu această organizaţie, rămâne în sarcina regelui s’o rezolve ca pe o chestiune ce-i aparţine, de ordin intern. Drept urmare Pamfil Şeicaru scrie în Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional ţărănist, pe care de altfel Ioan Suciu o şi citează, următoarele: “Suprimarea lui Corneliu Codreanu şi a şefilor mişcării a urmat imediat după întrevederea regelui cu Hitler, ordinul l-a dat telefonic din Berlin.”
În legătură cu atentatul împotriva rectorului Florea Ştefănescu Goangă, în exil s’a vorbit despre el că s’ar fi petrecut în cu totul alte condiţii.
Încep cu o amintire personală. Eram student la facultatea de litere din Cluj, în anul şcolar 1946/1947, când într-o zi de iarnă, având o fereastră şi locuind departe, m’am hotărât să rămân în sala Pârvan unde-şi ţinea cursul de psihologie profesorul Florea Ştefănescu-Goangă, pe care părul alb şi întreaga înfăţişare îl arăta nu prea departe de vârsta pensionării. Eu adâncit în lectura unei cărţi, însfârşit mi-am dat seama că sala devenise deodată neliniştită, şi studenţii începură să râdă de parcă ar fi asistat la un spectacol de comedie. Trezit din lectura mea l-am întrebat pe colegul meu de bancă ce s’a întâmplat? - “Păi, tu nu vezi?” Profesorul îşi întrerupse cursul privind ca vrăjit spre prima bancă unde studentele, ştiindu-i slăbiciunea, îşi ridicaseră rochiţa, puţin de-asupra genunchilor, ceea ce pe acea vreme însemna păcatul însuşi. Colegul meu, în faţa profesorului care privea năucit la panorama picantă care i se oferea, râzând cu poftă, mi-a relatat următoarea poveste demnă de un Decameron românesc, numai că din păcate era cu totul reală. Înainte cu câţiva ani buni, profesorul îi propune unei studente, şi nu era la primul caz, să-i cedeze, dacă vroia să-i dea examenul fără să o examineze. Cum fata era logodită cu un coleg macedonean, acesta informat chiar de ea, rămâne uluit de imoralitatea profesorului, dascăl şi al său, şi se hotărăăţîşâşte să-l pedepsească aşteptându-l cu un revolver în mână, nu departe de intrarea Universităţii. Când acesta apare trage câteva focuri de armă, rănindu-l nu mortal la umăr, însă se pare că a fost ucis însoţitorul lui, gorila, cum i se spune astăzi.
Desigur, tot ce vedeam cu ochii mei, mă obliga să-l cred pe colegul

meu, asasinatul nefericit asupra profesorului nu avea nicio legătură cu faptul că studentul avea sporadice raporturi cu mişcarea legionară, motivele lui erau să le spunem personale, în conştiinţa curată a tânărului macedonean abaterea atât de gravă săvârşită de omul care s’ar fi cuvenit să-i servească drept icoană a vieţii, era pur şi simplu o crimă abominală, de neiertat.

Judecat la repezeală, fapta fiind evidentă, a fost interpretată ca un asasinat politic şi tânărul student condamnat la moarte, exemplul trebuind să înfricoşeze pe cei ce ar repeta orice altă încercare de acest gen.
Motivul zisei crime, de fapt, a fost trecut sub tăcere şi să recunoaştem că în mare cazul are asemănare izbitoare cu cel al lui Ion A. Ionescu din Gorila, cu deosebirea că în roman victima murise. În cazul întâi, profesorul Goangă juca rolul lui Belcineanu, numai că judecătorii militari, la ordin, nu au avut ezitările juraţilor şi au dat o sentinţă fără să se ocupe, niciun moment de mobilul adevărat al accidentului, reprezentat de rectorul Universităţii din Cluj. În mod normal ar fi trebuit cel puţin să fie îndepărtat din învăţământ, ori în loc de aşaceva el devenise peste noapte erou, fără voie, şi îşi putea pe mai departe satisface înclinaţiile voyeriste, materialul oferindu-l studentele sale.
Desigur că aşi fi fost foarte vulnerabil dacă m’aş fi bazat numai pe cele relatate de colegul meu dar exista în exil în memoriile drului Andrei, legionar şi el, câteva pagini cutremurătoare în care el descrie zilele de închisoare petrecute alături de studentul care a tras asupra lui Şt. Goangă şi el i-a povestit faptele aşa cum le-am scris şi eu, din păcate, am uitat numele studentului în cauză. Dr. Andrei îşi amintea îndurerat de ultima noapte petrecută cu cel condamnat la moarte, în care pentru ultima oară, şi cu lacrimi în ochi, el îi mărturisea durerea de a fi înşelat de autorităţile româneşti, cei ce au refuzat să accepte mobilul adevărat al încercării de asasinare, dându-i o interpretare politică pe care nu o avea, de fapt.
Îmi amintesc că sub comunişti, când am urmat facultatea de medicină la Cluj moralitatea studenţilor şi a profesorilor a devenit mult mai laxă. De pildă, aveam un bun profesor de anatomie, despre care se spunea, nu chiar pe nedrept, că pentru a trece la examen studentele mai arătoase, mai ales pe cele greoaie la învăţătură, cum anatomia le era un liman de neatins, profesorul le acorda încă o şansă arătându-le celebra canapea din cabinetul său de lucru. Pentru acest fapt, noi studenţii îl admiram, pe ascuns se înţelege, pe temerarul Don Juan, în orice caz nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l asasineze.
Până la urmă dascălul de anatomie a sfârşit-o tare rău. Unii spuneau, din cauza crailâcurilor sale, alţii mai aproape de adevăr că a suferit de o atrofie cerebeloasă de etiologie necunoscută, fapt este că a prezentat tulburări tot mai accentuate de echilibru ca până la urmă să nu poată să umble decât în patru labe. Groaznic!
Despre tânărul macedonean, cât mulţi alţi compatrioţi ai săi, se poate susţine că mediul românilor de peste Dunăre nu le-a priit deloc, boala lor putea fi numită o incurabilă naivitatea, profitând de acest viciu nobil, Florica Bagdasar, trecută dincolo, dându-le întâlnire tinerilor macedoneni, majoritatea legionari, i-a predat pachet lui Ana Pauker. Este vorba de idealismul total, pe care-l condamna Pamfil Şeicaru la cei care credeau sincer în principiile mişcării că de fripturişti au avut şi ei parte destul, cei mai mulţi după 23 August au devenit fii credincioşi ai partidului comunist.
Deci aşi duce câteva corecturi prezentării de către Ioan Suciu a asasinatului prof. Ştefănescu Goangă în sensul că nu un grup de trei legionari a fost implicat ci un singur student macedonean al cărui mobil nu a avut nicio legătură cu mişcarea legionară, ci reacţia a fost provocată de imoralitatea unui profesor, devenită ulterior proverbială. La fel, a socoti accidentul ca şi cauză a asasinării lui Codreanu şi a camarazilor săi, ne apare mai mult decât ridicol, mai ales când în cartea citată a lui Pamfil Şeicaru, e subliniată cauza reală, după ce Hitler l-a asigurat pe rege că nu-l interesează soarta mişcării legionare, regele a acţionat în consecinţă.
De unde se vede că istoricii din România greşesc atunci când nu ţin seamă de lucrările colegilor din exil printre aceştia Pamfil Şeicaru este figura cea mai proeminentă, şi s’ar impune o reeditare a operei sale, în sfârşit, şi în ţară.
În ce priveşte raportul lui Pamfil Şeicaru cu Pahonţu din Gorila e stabilită de-acuma fără drept de a putea fi contestată. Eroul principal al romanului este Toma Pahonţu având drept model pe Pamfil Şeicaru, ca şi caracter şi principii de viaţă şi ale ziaristului dar acţiunea îi permite creatorului să imagineze o schemă proprie, în care dezbaterea problemei tinerilor fraţi de cruce confruntaţi cu Gorila politicianismului va pretinde o altă dezvoltare, discutându-se problema asasinatului politic, pentru care îi serveşte drept victimă Pahonţu, cu iubirea pentru Cristiana, totul pus în slujba ideii de bază ce-l preocupă pe autor. În acest sens evenimentele dacă vrem să le încadrăm istoric se petrec în anii dinaintea dictaturii carliste, când cele două părţi pot fi prezentate în plinul lor, netulburate de ciocnirea fatală survenită în anii 1938 şi 1939. Autorul vrea să rezolve modul cum au apărut noile orientări ideologice în sânul tineretului ori la acest capitol avem de adaogat câteva idei, în primul rând privind convingerile politice ale marelui ziarist, care nu se suprapun cu cele ale lui Pahonţu mai ales, nu confirmă unele atitudini ale sale, exteriorizate şi public.

Citind de pildă, capitolul Carol dictator şi rege, penultimul scris de memorialistul Pamfil Şeicaru, la care am mai adăoga ultimul, pe următorul, de fapt încheie cartea Istoria partidelor naţional, ţărănis şi naţional ţărănist, intitulat Quidquid delirant reges adică tradus, “Când regii sunt nebuni” după un vers de Horaţiu din Epistola “Ad Lollium” de Horaţio ne putem prea bine da seama de gândirea lui politică desigur, cum am putut constata, născută din experienţa primului război mondial, făcut de el de la început aproape până la sfârşit. Ci dacă Cezar Petrescu descrie în Întunecare pe Radu Comşa, un ratat al marelui război, un neadaptat al vieţii, tocmai din contră prin energia şi forţa sa vitală Pamfil Şeicaru intrat în luptă convins de reuşita lui deşi în faţa sa avea o clasă politică decăzută, al cărei singur scop era înavuţirea cât mai rapidă. Bazat pe principiile morale ale unui individualism apropiat de eroul de esenţă nietzsche-niană, politica pentru el era totul şi când ne referim la ea, desigur e reprezentată de parlamentul democrat şi de partidele respective doar cu ajutorul acestora se putea ajunge la o îmbunătăţire a societăţii româneşti. Maestrul nostru era un democrat ancorat într’un viitor ce necesarmente va depăşi structurile retrograde actuale.

Fără îndoială, lângă el ca prieten putea exista un Dolinescu, decorat cu marele ordin Mihai Viteazu, dar după război nu se puteau întâlni nici atât cât au făcut-o în Gorila, deoarece Pamfil Şeicaru nu împărtăşea ideile Gărzii de fer care nega total Statul liberal, cum s’a constatat la primul discurs rostit de Corneliu Codreanu, în 1931, în Cameră. Pe această cale şeful mişcării legionare se declarase ostil întregii ideologii liberale, adversar al pluripartidismului, Corneliu Codreanu năzuia să încadreze viaţa politică a ţării într’un singur partid, deci era contra democraţiei şi contra partidelor politice.
Iată principii fundamentale care nu puteau duce la aceeaşi masă pe marele ziarist şi mişcarea legionară şi în consecinţă nu puteau avea loc acele întruniri descrise de Liviu Rebreanu între Pahonţu şi fraţii de cruce conduşi de Barbu Dolinescu, nu prea admirat, de altfel, de Pahonţu pentru inteligenţa sa mult prea încătuşată de fanatismul lui intransigent.
Autorul arată că atât Octavian Goga cât şi A.C. Cuza, deşi naţionalişti acceptau ca instituţie democrată, parlamentul şi principiul pluripartidelor. În ce priveşte democratismul maestrului era al unui naţionalist, cu dragoste de neam şi patrie, însuşiri recunoscute şi azi oricărui politician european. Cât priveşte orientarea lui spre Ion Antonescu era legată de admiraţia lui personală pentru mareşal, de altfel şi el credincios structurilor democrate, în primul rând engleze unde şi-a făcut pregătirea de ofiţer de stat-major. Nu în cele din urmă Ion Antonescu îi confirma credinţa că un conducător valoros dă prestanţă unui regim politic, indiferent cum se numeşte el.
Desigur ca ziarist se afla zilnic confruntat cu marile probleme politice ale ţării, dar tocmai pentru aşi păstra independenţa de gândire nu era membrul niciunui partid asta şi pentru a nu face anumite compromisuri ce nu se împăcau cu credinţele sale. Astfel, am semnalat că în calitatea sa de fiu de ţăran îl simpatiza pe Ion Mihalache, era în inima sa un ţărănist dar fără să aibe o legătură cu ţărăniştii de stânga ai partidului lui Mihalache, mai ales că ei reprezentau o mână de intelectuali nu prea tari în credinţele lor de ar fi să-i dăm de exemplu pe Armand Călinescu, Mihai Ralea, Ghelmegeanu etc.
Nu putem să trecem de rândurile scrise despre Carol al II-lea şi dictatura sa cu înfiinţarea frontului renaşterii naţionale, un fel de fascizare pusă sub formula lui Charles Maurras “dictator şi rege”, important să fie citate pentru cei ce-l calomniază pe maestru că ar fi fost omul regelui: “Din anul 1918, de la fuga la Odesa ocupată de trupele germane, s’a proectat asupra României umbra prinţului şi ulterior regele Carol al doilea ca o umbră aducătoare de necazuri şi nenorociri. Oricât am încerca să dăm o explicaţie menită să uşureze grava răspundere a acestui rege, în perspectiva anilor se conturează ca piaza rea a ţării aş spune chiar ca un blestem. În ea s’au concentrat toate păcatele care au dus la surparea instituţiei monarhice, şi au făcut să se abată asupra poporului român atâtea nenorociri. Toate dinastiile sfârşesc la fel, toate îşi ilustrează”, scrie Pamfil Şeicaru “agonia prin acelaş tip de rege vicios, sau cretin ... De la 1918 până în 1940 când a început hărtănirea României Mari s’a lăsat asupra ţării ca un blestem, umbra lui Carol II. Iar Mihai a complectat opera tatălui său ducând ţara în robia moscovită”.
Îi impută faptul că în loc să primească pe lângă cele franceze şi engleze şi garanţiile germane pe care ni le-au oferit, Carol al II-lea s’a menţinut pe linia vechilor aliaţi, o greşală de neiertat în timp ce Germania, după întâlnirea de la Munchen, devenise noua stăpână a Europei. Deci regele ratase ocazia de a fi consolidat neutralitatea României, ceea ce ne va duce la ciuntirea ţării şi atâtea mari nenorociri pe capul oamenilor.
Îi mai imputa faptul că lăsase pe Elena Lupescu să fie o a doua du Barry în ediţie română, în aleea Vulpache, la această dnă se decidea la masa jocului de cărţi dezvoltarea economică a României, tot acolo se luau hotărâri importante politice. Ceea ce surpa autoritatea regală era că asupra unor măsuri iniţiate de rege cu evident interes pentru ţară, existau bănuieli privind intervenţii oculte şi erau tratate cu indiferenăţîşâţă.
Dar demagogia ce stăpânea curtea regală este exprimată chiar de Armand Călinescu, devenit omul de încredere al lui Carol II, a declarat-o chiar ca Vicepreşedinte Consiliului, când într-un interviu dat lui Paris-Soir, ajunge să definească frontul renaşterii naţionale, cu un patos cu atât mai gălăgios cu cât apărea mai gol: ”Frontul renaşterii naţionale - repetă Arm. Călinescu şi cu ocazia numirii sale ca prim ministru după moartea patriarhului Miron Cristea la 7 Martie 1939 - este ca formulă şi ca sens absolut românesc. Insist asupra acestui punct. Persoanele care pretind să găsească în el asemănări şi analogii cu unele organizaţii din străinătate fac o greşală. Fondul mişcării noastre şi spiritul ei sunt ieşite din pământul nostru, din chiar condiţiile noastre de viaţă, din necesităţile noastre şi mai ales din aspiraţiile noastre.”
Şi mai adaăga Armand Călinescu, în mod convingător, cel puţin pentru el personal căci românii cu siguranţă nu aveau timp să-l audă: “Revoluţia noastră a fost mai mult o revoluţie spirituală, o schimbare de mentalitate, o minunată revizuire a conştiinţei. În consecinţă, restaurarea ordinei, întărirea ideii de autoritate, Statul repus în drepturile lui, aceasta a fost prima sarcină ce şi-o impunea noul regim.”
Şi comentează Pamfil Şeicaru: ce fel de revoluţie spirituală e aceea ce-i făcută cu cele mai puternice mijloace poliţieneşti, depăşite ca perfecţiune technică doar de regimul comunist? Şi în ce priveşte “revoluţia noastră” ca o minunată revizuire a conştiinţei, a existat întradevăr, ducându-ne la o demisie morală prin aceasta s’a acceptat subordonarea intereselor Statului intereselor particulare ale regelui, în scopul de a se acoperi exploatarea organizată de Elena Lupescu.
În tot acest timp principalele partide, puse pe liber, retrase în cochilia lor au dat mână liberă regelui nebun să ducă nestingherit Ţara spre una din cele mai mari catastrofe ale istoriei sale, oricum nu prea lipsită de atare evenimente tragice în lunga şi amarnica ei desfăşurare.

***
Romanul Gorila apărut în 1938 descrie situaţiile şi oamenii acelor vremuri de zbucium şi grele zvârcoliri ale neamului nostru. Incitat de scrisoarea maestrului am acceptat aventura de a mă ocupa de acţiunea şi eroii operei rebreniene, căruia i-am acordat un fundamental studiu considerând ca nedreaptă tăcerea ce s’a aşternut asupra ei, indiferent din ce motive. Totodată am respins şi resping în continuare comentariul călinescian din Istoria literaturii române de la origini, acesta pe nimic bazat declară Gorila ca un roman nereuşit, aducând adânci prejudicii prestigiului marelui scriitor român, fluturând ca un saltimbanc nepriceput nişte idei apriorice, izvorâte nu numai din interese oculte politice dar de departe se poate percepe izul, rău mirositor al invidiei, astfel că falsul exeget îşi permite nu numai să degradeze Gorila dar să-şi exprime pe puncte, ca la şcoala de analfabeţi, beţiile de cuvinte, prin care ţine cu orice preţ să întunece altarul creaţiei rebreniene, fără să-şi dea seama că lumina scriitorului e veşnică, întunerecul se întoarce împotriva lui, aşa cum se întâmplă deobicei, cu cei ce practică un neasemuit sacrilegiu, nu cel vizat ci el însuşi pierde totul, făcându-se de râs cum e acuma cazul lui G. Călinescu.

Sunt mulţumit de ceea ce am reuşit să realizez, fiind nu numai un lucru bun, dar un prinos ce literaţii de meserie ar fi trebuit de mult să i-l aducă autorului nostru, Liviu Rebreanu.
Cu ocazia analizei minuţioase a romanului Gorila, eu numesc metoda drept hermeneutică aplicată la origini textelor biblice şi comentariilor însoţitoare, desigur că m’am ocupat în primul rând, deşi nu exclusiv, de figura lui Toma Pahonţu din descrierea acestuia am putut să demonstrez că marele scriitor l-a luat de model pe Pamfil Şeicaru, căruia i-a dedicat un omagiu unic, opera lui aparţine marilor creaţii rebreniene, fără nicio îndoială.
Dar ar mai fi să scriu că Pamfil Şeicaru nu va muri, ucis de tânărul frate de cruce Ion A. Ionescu ci a trăit un lung exil şi astfel în condiţii de trai, total schimbate marele ziarist, al cărui har rămâne neschimbat, va fi completat de istoricul politic, de portretistul literar de impresionante proporţii, şi nu poate fi uitat cronicarul de excepţie al primului război mondial. Nu împărtăşesc părerile celor care caută să împartă activitatea lui în două părţi distincte, prima înainte de 1944, a marelui ziarist de talent şi a doua după acel an, realizată în exil, aşa o perspectivă denotă superficiala cunoaştere a creaţiei lui Pamfil Şeicaru, şi anume dacă majoritatea din articolele sale de ziar, e formată în ţară, inclusiv cele de fond, acestea analizate mai atent ne ajută să descoperim în ele pe scriitorul de mare talent, şi pentru cel mai scurt articol al său, întrebuinţează o bibliografie bogată exact ca pentru o carte de sute de pagini. Adica, vreau să spun, că talentul lui Pamfil Şeicaru este unul înnăscut, între perioadele sale creatoare există o evidentă continuitate, autorul lor se aseamănă pictorului care trece de la maniera de a picta în miniatură la genul pânzelor gigante istorice, forma în sine nu schimbă fondul ideaţiei şi asta e valabil şi pentru marele ziarist. De altfel voi avea ocazia să mă ocup de unele articole mai lungi scrise în ţară, ceea ce-i atestă un talent excepţional cu scântei uneori geniale, drumul respectiv fiind continuat şi în exil, nu se naşte un alt scriitor pe lângă ziaristul de odinioară, ci aş spune şi o voi demonstra că ziaristul de ieri e prezent în marile opere de mai târziu, fără această prezenţă nu ar i fost posibile realizările de ultimă oră.
Plecând de la acest fundamental aspect, vom înţelege că formal, în exil, fără să-şi întrerupă total activitatea de ziarist - cum mă asigura

chiar maestrul - avea mai mult timp liber la dispoziţie, încât se putea dedica unor studii mai întinse privind problemele contemporaneităţii istorice, el însuşi ne dă unele indicăţii demne de luat în seamă: “Memorialist, am căutat să reliefez greşelile nu din dorinţa de a scădea pe oamenii cari le-au săvârşit, ci din dorinţa ca să servească de îndreptar generaţiilor viitoare, şi să nu repete aceleaşi greşeli. Pentru ca un popor să evite rătăcirile, este necesar să-şi recunoască trecutul şi din experienţele acumulate să tragă învăţăminte salvatoare.”

Mare îndrăgostit de carte, şi asta din totdeauna, exilul, destul de greu de altfel, i-a permis să-şi depăşească marele talent de ziarist, de toţi recunoscut, până atunci, în ţară, şi să se realizeze în toată plenitudinea harului, avut de la bunul Dumnezeu. Din acest punct de vedere, exilul sau emigraţia, cum o numea dânsul, cu toate obstacolele ce i le-a pus în cale, dublat de dorul de ţară, de-altfel nu o va mai vedea până la sfârşitul vieţii, i-a folosit cu toate suferinţele respective să transforme omul de acţiune şi de faptă pură de odinioară, să-l îndrepte spre lumea cărţilor şi a studiului, înclinare avută şi în trecut dar îi lipsea timpul necesar să se ocupe cu adevărat de ele, Pamfil Şeicaru va deveni un autor de marcă în ceea ce el va considera că poate fi etichetată ca o istorie activă, politică descrisă în dezvoltarea ei zilnică. În acest gen va excela ca nimeni altul în cultura noastră, şi noi avem convingerea că s’ar fi realizat, cel puţin în egală măsură, acasă, într-o Românie liberă, însă. Remarcabilă e durerea lui când îşi dă seama că îi lipseşte o anumită carte şi astfel e nevoit să se sprijine pe memoria lui, uneori mai mult decât înşelătoare: “Îmi dau seama că ceea ce am întreprins este temerar din cauza puţinăţăţii mijloacelor documentare care mi-erau necesare. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi avut la dispoziţie Biblioteca Academiei Române, având posibilitatea să controlez ceea ce mi-a reţinut memoria, care, oricât ar fi de fidelă, adesea, involuntar, alterează imaginea unui moment cum timpul decolorează totul. Ar fi fost mai bine, spre a evita unele eventuale greşeli de date, să fi amânat câţiva ani scrierea acestei cărţi, aşteptând ca după întoarcere să folosesc colecţiile ziarelor, Monitorul oficial cu dezbaterile parlamentare, cărţile şi broşurile cu caracter politic, dar vârsta nu-mi îngăduie o aşteptare îndelungată.”
Dacă ţinem cont că la apariţia lucrării Istoria partidului naţional ţărănist, în 1963, maestrul avea 69 de ani, vom reţine că de la această dată începe întrecerea sa cu timpul cel necruţător, tot mai mult scrisul devine singurul conţinut de preţ al vieţii sale, conştient că datoria lui este să-şi ducă opera până la capătul împlinirii, sfârşitul urma să corespundă unei sublime apoteoze. Pe parcursul drumului, oricât bătălia e una pe viaţă şi moarte, inima scriitorului memorialist nu poate evita unele note lirice, peceţi ai unei incantaţii interioare, flori crescute pe răsadul sensibilităţii poetice: “Rând pe rând, cei din generaţia mea se strecoară tăcuţi dincolo de hotarul vieţii. În ultimii doi ani au scăpat de suferinţe Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Al. Busuioceanu, Aurel Dragoş şi câţi alţii de a căror moarte vom afla târziu, când ne vom reîntoarce. Sunt pentru mine triste avertismente, interzicându-mi să aştept vremurile când aş putea folosi toate izvoarele de informaţie. Cu inerentele insuficienţe de documentare, în linii generale, evenimentele, oamenii care le-au determinat sau cari au participat la ele au fost redate cu râvna de a nu altera adevărul.”
Ar mai fi de adăogat că prin pregătirea sa de fiecare zi, aflată în cărţi şi în ziarele vremii Pamfil Şeicaru va câştiga valenţele cuvenite unui savant în materie, oricât ar fi persistat caracterele şi suflul articolelor sale de ziar, noile lucrări se întind pe sute de pagini, fac o trecere între ce-a fost şi n’a încetat să fie, la omul cu perspective largi de a cântări un eveniment, gasindu-i semnificaţii, trecute cu vederea, de ceilalţi semeni ai săi.