Palatul Brukenthal (introducere)

Introducere

Samuel von Brukenthal descendent al unei familii de mici nobili saşi din Transilvania, a studiat dreptul, administraţia politică şi filozofia la universităţile din Halle şi Jena, formându-se în spiritul iluminismului european.

Apreciat pentru calităţile sale de om de cultură şi abil diplomat a făcut o carieră strălucită la Curtea Imperială vieneză, devenind cancelar aulic al Transilvaniei. Aceasta este perioada de constituire a colecţiei sale de pictură, menţionată deja în 1773 în Almanach de Vienne ca una dintre cele mai valoroase colecţii particulare aflate la Viena în acel moment. Împărtăşind pasiunea pentru ştiinţe a epocii sale, Brukenthal colecţionează şi rarităţi numismatice, arheologice, bibliofile şi mineralogice.

Numit guvernator al Transilvaniei revine la Sibiu unde îşi construieşte un palat în stilul barocului târziu, după modelul celor vieneze. Spaţiul fastuos al acestei reşedinţe ce adăpostea seratele muzicale şi literare patronate de Baronul Samuel von Brukenthal, galeriile de artă, cabinetul de stampe şi biblioteca a reprezentat un nucleu spiritual de excepţie pentru Transilvania.

Prin testament, Baronul Samuel von Brukenthal dispune deschiderea Palatului ca muzeu public, gestul său generos înscriindu-l astfel în rândul marilor iluminişti ai veacului.

Muzeul national Brukenthal

Palatul Brukenthal

Palatul Brukenthal este unul dintre cele mai însemnate monumente în stil baroc din România, construit în etape, între anii 1778-1788, pentru a-i servi baronului Samuel von Brukenthal drept reşedinţă oficială şi pentru a adăposti colecţiile sale.

Saloanele baroc, spaţii de recepţii şi serate muzicale, păstrează piese originale ale Palatului: sobele în stil rococo şi neoclasic, tapetul de mătase roşie şi cel de hârtie pictat în stil oriental, candelabrele din sticlă de Murano şi piese de mobilier transilvănean de secol XVIII. Colecţiile iniţiale ale baronului von Brukenthal constând din pinacotecă şi cabinet de stampe, bibliotecă şi colecţie numismatică au luat naştere, în principal, în intervalul 1759-1774, perioadă petrecută, cu precădere, de acesta la Viena.

După revenirea sa la Sibiu, în calitate de Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei (1777-1787), baronul şi-a adus şi colecţiile, iar Calendarul lui Hochmeister pe anul 1790 menţionează printre atracţiile oraşului, pinacoteca, formată din 800 de tablouri şi dispusă în 13 săli ale Palatului Brukenthal.

Pe parcursul timpului colecţiile s-au îmbogăţit atât prin achiziţii, cât şi prin donaţii. In acest moment, la etajele I şi II ale Palatului Brukenthal - devenit un veritabil Muzeu de Artă - se află exponate din Galeria de Artă Naţională. Palatul găzduieşte şi Biblioteca Brukenthal, care are, in acest moment, aproape 300.000 unităţi de bibliotecă (manuscrise, incunabule, carte străină rară, carte românească veche, transilvanice, carte curentă şi reviste de specialitate).

Muzeul de Istorie

Aflat în clădirea cunoscută sub denumirea de - Primăria Veche - şi-a axat iniţial activitatea de profil pe valorificarea particularităţilor istorice a zonei Sibiului, dar deoarece colecţiile muzeale cuprind numeroase obiecte din cele învecinate, s-a procedat la prezentarea spaţiului mai larg sud-transilvan.

Informaţiile privind modul de constituire a colecţiilor sunt foarte sumare, păstrându-se însemnări ale soţiei baronului în registrele de socoteli ale casei. Primele înregistrări referitoare la achiziţii de tablouri au apărut târziu, în 1770, la o dată când nucleul pinacotecii trebuie să fi fost format.

Puţinele înregistrări ne permit să tragem concluzia că achiziţiile în discuţie erau achitate, după toate probabilităţile, din fonduri necontabilizate, nu din banii gospodăriei, administraţi de soţia baronului, Sophia von Brukenthal.

După revenirea la Sibiu, în calitate de guvernator, baronul Samuel von Brukenthal şi-a adus colecţiile de la Viena în oraşul de pe Cibin, dar amenajarea galeriei a întârziat mult, probabil până în perioada 1787-1789.

Persoanele cele mai avizate de a se angaja în munca de clasificare şi etalare fiind pictorii Johann Martin Stock şi Franz Neuhauser jr., apropiaţi ai baronului. Ei au contribuit, de asemenea, la identificarea lucrărilor nesemnate, după cum reiese din prefaţa primului catalog tipărit al galeriei, editat în anul 1844. De fapt, primul catalog, manuscris, al pinacotecii (Älteste Katalog) a fost redactat de pictorul Franz Neuhauser jr., lucrare realizată încă din timpul vieţii baronului.

Inventarul arată o pinacotecă formată din 1070 de tablouri şi adăpostită în 15 încăperi de la etajul al doilea al Palatului.

Galerie de arta

Pinacoteca Bruckental

Revenind la Sibiu, în calitate de Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, baronul şi-a adus aici colecţiile. Calendarul lui Martin Hochmeister pe anul 1790 (Hermannsradt im Jahre 1790), menţionează printre atracţiile oraşului, pinacoteca, formată din 800 de tablouri, dispusă în 13 săli ale Palatului Brukenthal.

Colecţia de pictură europeană a Baronului Samuel von Brukenthal, deţine un număr de aproximativ 1200 opere ale principalelor şcoli de pictură europeană din secolele XV-XVIII: flamandă-olandeză, germană şi austriacă, italiană, spaniolă şi franceză. Actuala expunere oferă vizitatorilor posibilitatea unei percepţii comparative a principalelor curente şi stiluri de la Renaştere la Rococo. 

Şcoala flamandă şi olandeză

Şcoala flamandă şi olandeză este reprezentată prin mari şi mici maeştri formaţi în renumitele centre de pictură de la Anvers, Bruxelles, Gant, Bruges, Amsterdam, Leida, Utrecht. De o mare diversitate, ea ne prilejuieşte întâlnirea cu temele religioase sau mitologice din creaţia lui Marinus van Reymerswaele şi Frans Floris Van Vriendt, cu fastul picturii aristocratice a lui Peter Paul Rubens sau Anton van Dyck, cu decorativismul naturilor statice ale lui Frans Snyders, Jan Fyt sau Hendrik ter Brugghen ori intimismul scenelor de gen burgheze ale lui Adriaen van der Venne şi Jan Gerritsz van Bronkhorst

Şcoala germană şi austriacă

Şcoala germană şi austriacă, cuprinzând peste 430 de tablouri, etalează, alături de nume ilustre ale Renaşterii germane târzii precum Lucas Cranach cel Bătrân sau Schwab von Wertinger, numeroase opere ale unor pictori ai secolelor XVII-XVIII: portretişti ca Christoph Pauditz, faimos elev al lui Rembrandt şi Jan Kupetzky sau Martin Meytens, peisagişti apreciaţi ca Anton Faistenberger, pictori de scene religioase şi mitologice precum Hans von Aachen, Peter Strudel, Frans C. Sambach sau Johann H. Schönfeld, dar şi maeştri ai naturii statice ca Georg Hinz, Franz W. Tamm sau Maximilian Pfeiler. .
Portretul îl reprezintă pe baronul Brukenthal într-o atitudine şi cu gestică ce sugerează dialogul cu un personaj neprezentat în imagine. Ţinuta e sobră, redată în tonuri închise, ordinul “Sântul Ştefan” de pe piept jaboul şi manştele de dantelă, sunt singurele detalii decorative ale imaginii. Pe fundalul întunecat, această vestimentaţie austeră e menită a sublinia figura baronului, cu trăsături virile şi energice, a cărui asemănare cu personajul real nu poate fi pusă la îndoială, dacă e comparată cu alte portrete ale lui Brukenthal aflate în colecţia muzeului din Sibiu. În favoarea fidelităţii redării chipului, pledează şi marcarea unor detalii fizionomice individuale şi fără îndoială autentice, nasul coroiat, buzele groase, ridurile feţei… fapt ce duce la concluzia că cel portretizat n-a cerut o reprezentare “înfrumuseţată”, în pofida celor câteva efecte de “fard” plasate pe chipul modelului. Paternitatea portretului a iscat multe discuţii şi ipoteze. După cum precizează M.Csaki în cataloagele sale din 1901 şi 1909, portretul a aparţinut familiei Brukenthal şi a fost donat muzeului abia în 1875 de către baroana Louise von Brukenthal. În aceste cataloage, M. Csaki îl menţionează ca lucrare a unui pictor transilvănean anonim. Într-un studiu din 1956 Julius Bielz – pe atunci custode al Muzeului Brukenthal – identifică pe autorul tabloului cu Johann Martin Stock (1742 – 1800), pictor transilvănean care a mai lucrat pentru Samuel Brukenthal. Ceva mai târziu, Hans Auernhammer de la Viena (corespondenţă, martie 1963), consideră însă că tabloul nu poate aparţine unui artist vienez de pe la 1765-1775 din anturajul lui Meytens, (cum opina corespondentul său din Sibiu), fiindcă are un “spirit neconvenţional şi burghez”. În acelaşi an, Dr. Glück din Viena opina tot într-o scrisoare (2–05–1963), că: ”…tabloul poate fi încadrat în pictura vieneză de portret a sec. XVIII. Aparţine acelei direcţii mai mult burgheze transplantată de Jakob van Schuppen aici…” În fine, îl declarase totuşi pe Meytens autor al acestui tablou, un alt fost curator al Galeriei Brukenthal, Teodor Ionescu în anul 1962, în urma unei discuţii la Sibiu, cu Brigitta Lisholm, autoarea monografiei lui Meytens din 1974, dar în care monografie, pânza nu este nici comentată nici măcar menţionată. De altfel, într-un studiu despre lucrările lui Meytens din Muzeul Brukenthal, publicat la scurt timp după vizita la Sibiu, Lisholm (1962) nu menţionase acest tablou printre operele maestrului austriac. Revenind asupra dezbaterii, Dr. Valentin Muresan a considerat că totuşi ar fi vorba de o lucrare de Meytens (V.Mureşan 1977, 1995), iar Elena Popescu de la Sibiu, în monografia consacrată lui Stock (2000), revine la ipoteza că totuşi acesta ar fi autorul tabloului.
Tabloul este pandant al celui care-l reprezintă pe Împăratul Franz I (nr.inv.737) şi a fost de asemenea menţionat prima dată în catalogul din 1844, unde e atribuit lui Marin Meytens. Lucrarea, executată (ca şi pandanta sa), în nota fastuoasă şi cu ostentaţia specifică portretului de curte, este caracteristică pentru stilul portretisticii aristocratice a lui Meytens şi pentru gustul epocii. Împărăteasa e reprezentată în ţinută de gală, într-o costumaţie bogată în mătăsuri, dantele, brocarturi şi blănuri scumpe. Atitudinea plină de siguranţă şi gestica amplă, dau portretului un accent oficial şi impunător, de suveran important şi puternic. Cromatica cu armonii de contraste luminoase în care e reprezentată Maria Theresia, apoi tonurile închise ale fundalului ce sugerează un interior, reliefează pregnant prezenţa împărătesei. Figura e fardată, întinerită, părul pudrat, vestimentaţia încărcată de perle şi bijuterii, de podoabe redate amănunţit. Alte detalii ale cadrului şi chiar gesturile puţin artificiale şi ostentative ale personajului, pun în evidenţă titlurile imperiale, însemne ale puterii, coroanele şi sceptrele de pe masa aurită din stânga. Astfel lucrarea în ansamblu capătă o atmosferă festivă, însă, în ciuda netăgăduitei asemănări pe care pictorul o dovedeşte, figura augustului personaj păstrează o notă convenţională, fără a dezvălui caracteristic personale sau trăsături de caracter. Ca şi în cazul portretului pandant, al lui Franz I, acesta pare să nu fi aparţinut iniţial colecţiei, de aceea nu apare în catalogul manuscris din 1800, iar după ce a fost considerat operă a lui Meytens, în catalogul din 1893 e încadrat la “şcoala lui Meytens”, rămânând cu această atribuire şi în primul catalog raţionat editat de M.Csaki în 1901. În catoalogul lui Csaki din 1909, tabloul e reatribuit lui Meytens, iar lexiconul Thieme-Becker (vol.XXV, 1931), îl menţioneazăca operă de Meytens aflată la Muzeul Brukenthal. În studiul despre pictura austriacă din Colecţia Brukenthal, I.Frunzetti şi T.Jonescu (1959), comentează pe scurt lucrarea, afirmând pe Meytens ca autor. Tot ca pânză executată de Meytens Brigitta Lisholm îl datează în jurul anului 1745, anul încoronării lui Franz I de Lotharingia ca împărat alături de Maria Theresia. B. Lisholm comentează atent tabloul atât în studiul din 1962, cât şi în monografia pe care o dedică lui Meytens în 1974. V. Mureşan comentează portretul în studiul din 1977 (Revista muzeelor) şi în cataloagele editate în Japonia în 1979 şi 1995.
Şcoala italiană
Şcoala italiană, deşi ilustrată printr-un număr relativ mic de opere în raport cu celelalte şcoli (în jur de 200 de pânze), are o pondere importantă prin prezenţa unor lucrări ale cunoscuţilor artişti: Alessandro Botticelli, Tullio Lombardo, Tiziano Vecellio, Paris Bordone, Sebastiano Ricci, Alessandro Magnasco. Reprezentative rămân şcolile: veneţiană, genoveză şi napoletană.
TIZIANO VECELLIO zis TITIAN (Pieve di Cadore 1485 ? - Venetia 1576), "Patriarhul" picturii venetiene, revine, dupã 30 de ani, în Pinacoteca Brukenthal, cu lucrarea sa "Ecce Homo" dispãrutã (împreunã cu alte sapte opere de exceptie) în conditiile regretabilului furt din 1968. Tabloul reprezentând una din cele mai reusite imagini ale lui Cristos în aceastã ipostazã, relevã fermitatea virilã a trãsãturilor MARTIRULUI, demnitatea sa austerã. Lucrarea a fost achizitionatã ca operã a scolii italiene de picturã si consemnatã astfel în catalogul manuscris al Pinacotecii Brukenthal ("Der Älteste Galeriekatalog", nr. 12). Este înscrisã apoi ca opera lui Titian în catalogul din 1844 ("Führer durch die Gemäldegalerie", nr. 111), revenind la autor italian anonim în cataloagele din 1893 ("Führer durch die Gemäldegalerie", nr. 12) si 1901 (Michael Csaki, "Führer durch die Gemäldegalerie", nr. 1154). Michael Csaki, custodele muzeului Brukenthal, este cel care în catalogul sãu rationat din 1909 va înscrie "Ecce Homo" în "Scoala lui Titian". Notabil este faptul cã în redactarea acestui catalog exhaustiv, Michael Csaki a beneficiat de consultanta a trei mari personalitãti ale istoriei artei de la începutul veacului: Dr. A. Bredius din Haga, Dr. Hofstede van Groot din Amsterdam si Dr. Karl Voll din München. Acestia au vizitat Pinacoteca Brukenthal, studiindu-i patrimoniul, emitând o serie de opinii, (unele valide si astãzi) privind identitatea autorilor mai multor tablouri din toate scolile de picturã europeanã ale muzeului sibian. În aceste circumstante a fost încadrat "Ecce Homo" în scoala lui Titian. În jurul anului 1955, seful Galeriei de artã Brukenthal, Theodor Ionescu (care cu sprijinul celor mai prestigioase nume ale istoriei artei europene de pretutindeni reia investigarea unei însemnate pãrti a patrimoniului artistic european de la Sibiu) readuce în atentie problema atribuirii tabloului "Ecce Homo", demonstrând cu argumente valide apartenenta acestei lucrãri creatiei marelui titan renascentist venetian TITIAN. Theodor Ionescu s-a adresat în acest sens distinsilor istorici de artã Roberto Longhi si Emma Zocca, cerându-le opinia privitoare la aceastã senzationalã atribuire. Roberto Longhi (conform corespondentei cu Italia, 1958) acceptã fãrã rezerve numele lui Titian cerându-i cercetãtorului sibian sã publice lucrarea în revista de artã "Paragone" (Theodor Ionescu, "Paragone", nr. 129, 1960). Relativ la tabloul nostru se pronuntã si Emma Zocca (conform corespondentei cu Italia, 1961) care-i furni-zeazã lui Theodor Ionescu date noi despre subiectul lucrãrii, despre tratarea sa de cãtre Titian în trei opere cronologic distantate, dar aproape identice ca facturã; prima lucrare "Ecce Homo" (aflatã la Prado) realizatã de Titian a fost o comandã pentru împãratul Carol al V-lea, a doua (muzeul Condé, Chantilly) a fost executatã de artist la cererea prietenului sãu Aretino, ca replicã dupã originalul lui Carol al V-lea. În ceea ce-l priveste pe "Ecce Homo" din Pinacoteca Brukenthal, Emma Zocca apreciazã cã tabloul nostru este executat de artist la bãtrânete si relevã modul în care Titian a stiut sã reia si sã reelaboreze cu multã vigoare o compozitie pe care a definit-o în formã identicã cu multi ani înainte. Calitãtile de exceptie ale tabloului de la Sibiu, recunoasterea sa pe plan international, au dus la publicarea sa în monografia "Tizian" a prestigioasei edituri Flamarion. Bologna, 2001
"Portretul unei tinere femei" este o miniaturã ce surprinde gratia si eleganta unei tinere femei aristocrate, pictatã cu delicatete, gingãsie, în maniera bine cunoscutã a celebrei portretiste venetiene de la mijlocul lui Settecento. Portretul a fost achizitionat ca opera unui anonim italian si consemnat astfel în primele cataloage: A. K. nr. 43; "Die Gemäldegalerie" 1844, nr. 196; "Führer durch die Gemäldegalerie", 1893, nr. 159; Michael Csaki, "Führer durch die Gemäldegalerie", 1901, nr. 177. În catalogul sãu rationat din 1909 Michael Csaki încadreazã miniatura în opera Rosalbei Carriera, atribuire corectã, preluatã în literatura de specialitate. Portretul de la Sibiu, pandant cu autoportretul artistei (miniaturã provenind din colectia Brukenthal, aflatã în Muzeul National de Artã din Bucuresti din anul 1948), reflectã vocatia si acuratetea realizãrii portretelor feminine de cãtre artistã, care le redã cu gingãsie aproape inefabilã, într-o tipologie consacratã, în care un oval prelung, delicat, încadreazã ochi mari, usor alungiti, buze rãsfrânte, copilãresti. Totodatã artista este interesatã si de ilustrarea vestimentatiei elegante si a coafurii înalte, specifice gustului femeilor din aristocratia vremii. Aceeasi tratare a portretului feminin se regãseste si în lucrãri similare, ca "Tânãrã fatã cu scufie" (Muzeul de Artã din Dresda) si "Tânãrã cu scufie" (colectie particularã, Venetia), opere publicate de Egidio Martini în "La Pittura Veneta ad Altra Italia dal XV sécolo fino al XIX sécolo" (1992).

Galeria de Arta Româneasca

Colecţia de artă naţională îşi are originile în lucrările achiziţionate de curatorii Muzeului Brukenthal din secolul al XIX-lea, care s-au arătat interesaţi şi de realizările artistice locale. Ea cuprinde piese de pictură, grafică, sculptură, mobilier, argintărie, poţelan, sticlărie etc. din secolul al XV-lea până în perioada contemporană. Colecţia de pictură transilvăneană, una dintre cele mai reprezentative de acest fel din ţară, conţine un mare număr de portrete din secolele XVI-XVIII, importante mai ales din punct de vedere istoric şi documentar, o adevărată galerie a figurilor ilustre ale patriciatului săsesc. Dintre aceste lucrări amintim Portretul lui Lucas Hirscher al pictorului braşovean Gregorius, considerat primul portret laic din istoria picturii naţionale, Portretul comitelui Mathias Semriger al pictorului de origine slovacă activ în Transilvania Jeremias Stranovius, Portretul Annei Maria Huttern şi Portretul lui Johann Gottlieb Fabritius, ale lui Johann Martin Stock, cel mai apreciat pictor sibian al epocii, Portretul istoricului Hans Eder al artistului de origine vieneză stabilit la Sibiu, Franz Neuhauser, etc. Dintre portretiştii şi peisagiştii secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea îi amintim pe Theodor Benedikt Sockl, Theodor Glatz, Heinrich Trenk, Mişu Popp, Carl Dörschlag, Arthur Coulin, Robert Wellmann, Fritz Schullerus, Octavian Smigelschi, Emerich Tamás, Friedrich MiessColecţia de artă modernă şi contemporană se axează pe principalele momente ale evoluţiei picturii româneşti, prin nume de referinţă: Nicolae Grigorescu, iniţiatorul picturii româneşti moderne, Theodor Pallady, considerat cel mai reprezentativ pictor interbelic, Hans Mattis Teutsch, primul pictor abstract, Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu iniţiatori ai şcolii contemporane româneşti de pictură .
Cabinetul de stampe
Fondul vechi al colecţiei include gravură europeană din secolele XVI-XVIII. Baronul Samuel von Brukenthal a început să colecţioneze stampe la Viena, primele documente privind achiziţiile sale datând din perioada 1775-1786. Interesul colecţionarului s-a îndreptat în primul rând spre gravură de interpretare după marii maeştri ai Renaşterii şi Barocului, ce completau colecţia sa de pictură europeană. Colecţia cuprinde aproape 1000 de stampe din şcolile germană, austriacă, flamandă, olandeză, italiană, franceză, engleză şi elveţiană. Alte 2000 de planşe incluse în albume ilustrează faimoase colecţii ale secolului al XVIII-lea, de la Paris, Viena, Dresda, Roma, Dűsseldorf şi Londra. Nume importante prezente în colecţia Brukenthal sunt Albrecht Dűrer, Marcantonio Raimondi, Agostino Carracci, Hendrick Goltzius, Egidius Sadeler, Boetius şi Schelte Bolswert, Cornelis Galle, Lucas Vorsterman, Jan Saenredam, Cornelis Bloemaert, Jacques Callot, Antoine Masson, Claude Mellan, Robert Nanteuil, Giambattista Piranesi, Giovanni Battista Tiepolo.

Colecţia de grafică transilvăneană, ce întruneşte peste 3000 de desene, acuarele şi gravuri este o importantă sursă de documentare referitoare la evenimentele istorice şi culturale ale Transilvaniei din secolele XVIII-XIX.

Importante achiziţii şi donaţii din a doua jumătate a secolului XX, au completat colecţia de stampe cu lucrări ale maeştrilor artei româneşti, cum sunt Theodor Aman, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza. De asemenea s-a înregistrat un important fond de desene şi gravuri ale artiştilor contemporani. .

Colectia de arta decorativa

Muzeul Brukenthal detine o importanta colectie de artă decorativă care cuprinde altare, sculpturi, argintărie laică şi de cult (secolele XV-XVIII), sticărie, covoare orientale şi mobilier, piese de o valoare artistică deosebită, ale căror stil şi tehnică probează apartenenţa lor la spaţiul central-european.

Multe dintre piesele de argintărie sunt considerate capodopere ale artei transilvănene. Fastul slujbelor din bisericile catolice, în perioada anterioară Reformei, se reflectă în bogăţia ornamentală a monstranţei şi crucifixului bisericii evanghelice din Cisnădie (cca. 1500) sau a numeroaselor potire decorate cu email şi filigran, în aşa - numita tehnică "modo transsilvano".

Din secolele XVI – XVIII, se păstrează, alături de vase liturgice, diverse piese de argintărie laică şi obiecte de podoabă, în realizarea cărora meşterii argintari transilvăneni au introdus forme şi motive decorative folosite în cele mai renumite ateliere europene.

Colecţia deţine 10 piese din creaţia celui mai renumit argintar sibian, Sebastian Hann (activ între anii 1675 - 1713), cea mai faimoasă fiind Cana lui Mathias Semriger, datată 1682.
Muzeul de Istorie

Muzeul de Istorie funcţionează într-un spaţiu reprezentativ pentru istoria locală a Sibiului: fosta primărie a oraşului. Clădirea Primăriei Vechi (cunoscută şi sub denumirea de Casa Altemberger după numele primarului în timpul căruia a început construcţia clădirii), este cel mai important ansamblu de arhitectură civilă gotică din Transilvania.

Cea mai veche parte a clădirii este turnul-locuinţă a cărui construire a început la sfârşitul secolului al XV-lea de Thomas Altemberger, primar al oraşului între 1470-1491. Situat în colţul de sud-est al ansamblului, turnul-locuinţă este o construcţie de plan pătrat care se ridică pe înălţimea de trei etaje.

Aripa de clădire alăturată spre nord este construită tot de Thomas Altemberger. După moartea lui Altemberger (1491), casa a ajuns în proprietatea lui Nicolaus Prol, iar apoi, din 1499, în cea a lui Johannes Lulay. În perioada lui Lulay s-a ridicat un nou corp de clădire amplasat în partea de nord a complexului.În 1545 clădirea a fost achiziţionată de oraş de la urmaşii lui Pempflinger în scopul transformării sale în primărie.În perioada sec. al XVI-lea- al XVIII-lea, ansamblul Primăriei Vechi s-a amplificat cu încă două corpuri de clădire în sud şi est. Ansamblul a funcţionat ca primărie până în anul 1948.Între anii 1967-1984, clădirea a intrat în restaurare datorită gradului avansat de degradare. Muzeul de istorie, care din 1959 funcţiona la parterul Palatului Brukenthal, se mută în acest ansamblu arhitectonic, în 1984.

Muzeul de Istorie: colecţii

Numismatică: 60.000 monede antice greceşti şi romane, medievale-ungureşti, transilvănene, germaneMuzeul de Istorie: colecţia numismatică

Colecţia numismatică a Muzeului Brukenthal deţine aproape 60.000 de monede şi medalii. La moartea baronului Samuel von Brukenthal, această colecţie avea 17.000 de monede antice, medievale şi moderne precum şi medalii. Acestora li s-au adăugat în mod constant, de-a lungul a două secole, monede emise pe parcursul tuturor epocilor istorice, atât descoperite în Transilvania cât şi aduse din alte zone geografice şi donate muzeului, aşa încât în prezent în depozitul nostru există monede izolate din aur, argint şi bronz şi tezaure antice dacice, romane republicane şi romane imperiale. De asemenea deţinem serii de monede moderne şi medievale, între care un loc aparte îl ocupă emisiunile din aur şi argint ale principilor Transilvaniei. Colecţia mai cuprinde şi câteva tezaure constituite din monedă divizionară medievală şi modernă emisă în Europa centrală şi estică.

Din 1950, în colecţiile Muzeului Brukenthal intră şi colecţia numismatică a "Muzeului Asociaţiunii", având în componenţă monede antice, medievale şi moderne precum şi medalii româneşti şi europene.

Muzeul de Istorie: colecţia de arheologie preistorică şi veche

Între piesele care compun colecţia neo-eneolitică remarcăm, în primul rând, pe cele care fac ca şi sudul Transilvaniei (judeţul Sibiu) să se înscrie în arealul geografic în care s-au petrecut etapele timpurii ale procesului de antropogeneză, reprezentate de materialele provenite dintr-o serie de staţiuni ca Ocna Sibiului, Păuca, Pianu de Jos, Câlnic, etc. 

Un spaţiu amplu în ansamblul colecţiei din epoca metalelor este ocupat de civilizaţiile bronzului şi fierului şi - în fazele mijlocie şi târzie ale epocii bronzului, când comunităţile traco-dacice au dezvoltat în centrul şi sudul Transilvaniei o civilizaţie înfloritoare, denumită arheologic cultura Sighişoara-Wietenberg. Colecţia cuprinde ceramică cu decor geometric, unelte şi arme din bronz (topoare cu aripioare, dălţi, seceri, săbii, cuţite, vârfuri de lance, etc.), descoperite în aşezările de la Ocna - Sibiului, Tilişca şi Vinţu de Jos.

Metalurgia bronzului este ilustrată de marele depozit-turnătorie de la Guşteriţa-Sibiu.

Evoluţia aspectelor de viaţă economică şi spirituală a dacilor este reliefată prin câteva staţiuni arheologice cercetate: de la Şura - Mică (jud. Sibiu), Tilişca (jud. Sibiu) care îşi încep existenţa în secolul II î.Chr. şi se continuă neîntrerupt, în aceeaşi vatră, până în secolul IV d.Chr. Din faza preromană a aşezării sunt atestate principalele ramuri economice, agricole, meşteşugăreşti. 

Următorul segment al colecţiei vine să probeze procesul de etnogeneză a românilor, care debutează prin cucerirea militară şi integrarea spaţiului dacic în sistemul economic, social, administrativ, militar, politic şi cultural al Imperiului Roman. Sunt prezente obiecte reprezentative ale vieţii economice, dar şi elemente de organizare militară din aşezările de la Roşia, Slimnic, Apoldu de Sus (ceramică romană, unelte agricole şi meşteşugăreşti, piese de vestimentaţie şi podoabă, monede imperiale romane, cărămizi cu inscripţie de legiune, conducte de apeduct, catarame, pinteni, etc.). Viaţa spirituală este documentată printr-o serie de obiecte de cult, statuete din bronz, lut şi marmoră, care înfăţişează diferite divinităţi romane (din lapidariul roman, de excepţie fiind: Hekate Triformis şi Mithras Petrogenitus).

Continuitatea daco-romană şi desăvârşirea procesului de etnogeneză este atestată şi argumentată ştiinţific printr-o suită de descoperiri arheologice între care remarcăm complexul arheologic (necropolă  şi aşezare) de la Bratei (jud. Sibiu), din sec. IV-V d. Chr. 

Muzeul de Istorie: colecţia de arme şi armuri

Colecţia de arme şi armuri cuprinde fondul Camerei de arme a oraşului Sibiu (Stadtische Rüstkammer) înfiinţată în anul 1872, fondul Muzeului Societăţii Ardelene a Carpaţilor fondat în 1880, fondul ce a aparţinut fostului Muzeu Astra şi fondul donat în 1919 de Comandamentul trupelor din Transilvania.

Colecţia reuneşte toate categoriile de arme (ofensive, de apărare individuală, de aruncare la distanţă, de foc), datând din feudalismul timpuriu până la începutul secolului al XX-lea. Multe arme poartă nume de meşteri armurieri vestiţi (Cominazzo, Kuchenreuter, Francino, Zanoni, Schirmer, Hauer, etc.), ponsoane ale unor renumite centre armuriere (Passau, Solingen, Nürnberg, Suhl), ca şi ponsoane şi inscripţii orientale.

Muzeul de Istorie: colecţia de grafică documentară

Colecţia de grafică documentară cuprinde peste 33.000 de piese.

Constituită la sfârşitul secolului al XIX-lea prin donaţi de la colecţionari precum Emil Sigerus, achiziţii permanente şi prin includerea, în 1950, a fondului Muzeului Asociaţiunii

Colecţia cuprinde cărţi poştale, litografii şi fotografii: vederi generale, fortificaţii ale oraşului, clădiri dispărute, împrejurimi al Sibiului, evenimente istorice, ateliere fotografice sibiene, personalităţi sibiene.

Muzeul de Istorie: colecţia de sigilii şi ştampile

Colecţia Muzeului de Istorie cuprinde un număr impresionant de piese (peste 2300): tipare sigilare, ştampile, sigilii în ceară roşie, hârtie şi tuş, precum şi matriţe de medalii şi ştanţe monetare.

Colecţia de sigilii şi ştampile a fost constituită prin achiziţii şi donaţii, cu precădere în perioada interbelică.Tematica este extrem de diversă, de la bresle şi frăţii de calfe, până la instituţii sibiene şi transilvănene.

Muzeul de Istorie: colecţia de bancnote româneşti

Constituită în perioada interbelică, colecţia de bancnote româneşti a fost completată prin achiziţii şi donaţii după anul 1990.

Cele mai vechi bancnote sunt "biletele ipotecare" din 1877, cu 6 valori.

Trupele de ocupaţie germane au emis prin Banca Generală Română o singură emisiune, în colecţie existând doar 7 din cele 8 valori.

În perioada 1915-2001, s-au făcut frecvente emisiuni monetare la muzeu găsindu-se valorile de la 10,25, şi 50 bani, 1, 2, 3, 5, 10, 20, 25, 50, 100, 200, 50, 1.000, 2.000, 5.000, 10.000, 50.000, 100.000, 1.000.000 lei, ultima emisiune datează din anul 2000.

Alături de bancnote în colecţie se găsesc şi alte mijloace de plată: bonuri şi mandate de casă, tichete, care au fost folosite în perioada următoare Primului Război Mondial

Muzeul de Istorie: colecţia de textile

Colecţia de textile deţine piese ce provin din: colecţia Baronului Samuel von Brukenthal, depozitul Bisericii Evanghelice, de la ultimii staroşti ai breslelor locale, de la asociaţii profesionale şi culturale româneşti şi săseşti, de la Muzeul Asociaţiunii ASTRA, din achiziţiile şi donaţiile unor renumiţi colecţionari.

Compartimentul textilelor locale, de o mare diversitate tipologică, cuprinde ţesături prelucrate în atelierele breslelor de croitori, pânzari, postăvari, ţesători de postav, vopsitori, mănuşari, pantofari ori manufacturi transilvănene ce prelucrau fibra textilă.

Costume de epocă:

- ecleziastice: casule, pluviale, dalmatice;
- laice

Textile de interior, cusute ori brodate pe in, cânepă, bumbac şi lână

Textile decorative pictate

Steaguri, eşarfe şi panglici simbolice ale unor bresle şi reuniuni culturale şi profesionale

Accesorii şi podoabe vestimentare :

Acestea sunt împărţite în sectoare precum:

Arheologie preistorică şi veche

Arheologie medievală

Sigilii şi stampe

Carl Engber - colecţionar şi bibliofil

Din istoria Sibiului

Medalii şi decoratii

Breslele sibiene

Cabinetul numismatic

Arme şi armuri

Mişcarea natională şi culturală din Transilvania în epoca modernă

Lapidariul antic şi medieval

Muzeul de Istorie a Farmaciei

Colecţiile muzeului reunesc peste 6.600 piese (sec. XVI-XIX), ilustrând evoluţia ştiinţei si tehnicii farmaceutice, precum si a medicinii din ţara noastră.Colecţia homeopatică numără 2.900 piese. Samuel Hanemann , considerat fondatorul doctrinei terapeutice homeopate, a trăit şi a lucrat la Sibiu, în perioada în care Samuel von Brukenthal era guvernator al Transilvaniei.
Muzeul de Arme şi Trofee de Vânătoare

Muzeul a fost deschis pentru public în 1966 şi reorganizat în 1981 în Casa Spiess. Colecţia numără aproape 1.500 de piese, trofee autohtone şi exotice, arme diverse şi accesorii de vânătoare, ce provin, în cea mai mare parte, din trei colecţii importante: "August von Spiess", "Emil Witting" şi Colecţia "Societăţii Ardelene de Ştiinţe Naturale din Sibiu".