Pandora -frank Herbert Bill Ransom- incidentul Iisus

Jurnale

VREME ÎNDELUNGATĂ, Panille rămase în Catedrala Co­pacilor, întins lângă Hali, privind cum lumina filtrată desena cercuri în aerul de deasupra cedrului. Ştia că Hali se considera jignită şi se întrebă: De ce nu mă simt vinovat? Apoi oftă. Nu avea nici un rost să se prefacă; aşa trebuia el să fie.

Hali vorbi prima, cu o voce înceată, ezitantă.

― Nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?

― Dacă vorbeşti despre un lucru, nu înseamnă neapărat că îl şi schimbi, spuse el. De ce vrei... să reluăm discuţia despre sex?

― Poate doream să fim puţin împreună, nu?

Era gata să dea în lacrimi. Kerro vorbi cu blândeţe, atent să nu o rănească şi mai tare.

― Sunt mereu cu tine, Hali.

O prinse de mână. Vârfurile degetelor se atinseră. El mâna stângă, ea mâna dreaptă.

― Poftim. Ne atingem, nu?

Ea încuviinţă, ca un copil gata să izbucnească.

― Care suntem noi, şi care este materia trupului nostru?

― Nu...

El îşi depărtă vârfurile degetelor cu un centimetru.

― Toţi atomii dintre noi oscilează cu viteze incredibile. Se lovesc unul de altul şi se împrăştie în toate direcţiile.

Agită un deget prin aer, atent să nu o atingă.

― În felul acesta, ating un atom; el se ciocneşte de altul; acela se loveşte de altul, şi tot aşa până când...

Cu o mişcare lină, îi atinse din nou vârfurile degetelor:

― ... până când ne atingem şi nu ne mai despărţim niciodată.

― Astea nu sunt decât cuvinte!

Hali îşi retrase mâna.

― Ştii foarte bine că sunt mai mult decât simple cuvinte, Med-teh Hali Ekel. Noi schimbăm permanent atomi cu univer­sul, cu atmosfera, cu hrana. Schimbăm atomi între noi. Nu ne putem despărţi.

― Dar eu nu vreau orice fel de atomi!

― Posibilităţile tale de alegere sunt mai mari decât crezi, iubită Hali.

Ea îl privi cu coada ochiului.

― Îmi spui astea doar ca să mă bine dispui?

― Nu, vorbesc serios. Ori de câte ori înţeleg ceva îţi spun, nu?

― Crezi?

― Întotdeauna, Hali. Am să compun un poem, ca să-ţi dove­desc.

Îi mângâie uşor inelul de la nas:

― Un poem despre ăsta.

― De ce-mi spui poemele tale? De obicei le ţii pe benzi, sau le stochezi pe cărţile alea ciudate ale tale, pline de hieroglife.

― Este singurul mod în care te-aş putea satisface.

― Bine, spune-mi poemul.

El o atinse pe obraz, lângă inel, şi recită:
Cu inelele delicate ale zeilor

în nasurile noastre

nu putem scurma în grădina lor.
Ea se holbă la el, nedumerită:

― Nu înţeleg.

― Un vechi obicei, pe Pământ. Fermierii băgau inele în râtul porcilor ca să-i împiedice să strice glia. Porcii săpau cu nasul la fel de bine ca şi cu picioarele. Oamenii spuneau că porcii "scur­mă".

― Adică mă compari cu o scroafă.

― Asta-i tot ce-ai înţeles din poem?

Ea zâmbi, apoi oftă, mai mult pentru sine decât pentru Ker­ro.

― Suntem o pereche nemaipomenită... poetul şi scroafa!

El o privi fix, ochi în ochi. Fără să ştie de ce, începură amândoi să chicotească, apoi să râdă tare.

Kerro se lăsă pe spate:

― Ahh, Hali, eşti exact ce îmi trebuie.

― M-am gândit că ai nevoie de un pic de relaxare. Ce studi­ezi, de eşti aşa retras?

― Am scurmat în "electroalge", spuse el trecându-şi mâna peste păr şi prinzând între degete o rămurică moartă.

― Iarba aia de mare care face atâtea probleme Coloniei? Dar ce te interesează pe tine?

― Mereu sunt surprins când stau să mă gândesc cât de multe mă interesează, dar chestia asta mă atrage în mod deosebit. Al­gele, sau cel puţin o parte din ele, se pare că sunt conştiente.

― Adică gândesc?

― Mai mult decât atât... probabil mult mai mult.

― De ce nu ni s-a dat de ştire?

― Nu ştiu sigur. Eu am dat din întâmplare peste unele infor­maţii, după care am început să adun piesele şi să le pun cap la cap. Am găsit un raport făcut de câteva echipe trimise să studieze algele.

― Şi cum ai dat peste raport?

― Ei bine... cred că majoritatea Navigatorilor nu au acces la el. Însă când e vorba de mine, Nava rareori îmi refuză cunoaşte­rea.

― Tu şi Nava!

― Hali...

― Da, bine. Şi ce se află în raportul ăsta?

― Algele se pare că au un limbaj, transmis prin intermediul luminii, dar deocamdată nu îl putem înţelege. În plus, nu am reuşit să-mi dau seama dacă există în momentul de faţă un pro­iect care să studieze şi să ia legătura cu algele, ceea ce mi se pare deosebit de suspect.

― Dar n-ai spus că Nava...

― Nava mă trimite la Cartierul General al Coloniei sau la PP, dar nu am primit răspuns la întrebări.

― Nu-mi spui ceva nou. Majoritatea întrebărilor adresate lor nu primesc răspuns.

― Şi tu ai avut probleme cu ei?

― Nu cine ştie ce, dar Secţia Medicală nu a primit nici o explicaţie cu privire la selectarea genelor.

― Selectarea genelor? Foarte interesant.

― Oakes este o persoană ciudată şi foarte retrasă.

― Şi cu altcineva dintre şefi nu ai putut discuta?

― Cu Lewis? făcu ea pe un ton ironic.

Kerro căzu pe gânduri, scărpinându-şi obrazul.

― Electroalgele şi selectarea genelor. Hali, eu nu ştiu nimic despre selectarea genelor... dintotdeauna mi s-a părut ceva du­bios. Dar algele...

Hali îl întrerupse, emoţionată:

― Creatura asta ar putea avea suflet... şi ar putea Adora Nava.

― Suflet? Poate. Însă după ca am văzut raportul, m-am gân­dit: "Da! Din cauza asta ne-a adus Nava pe Pandora."

― Şi dacă Oakes ştie că din cauza electroalgelor suntem noi aici?

Panille nega cu o mişcare a capului.

Hali îl prinse de braţ:

― Gândeşte-te de câte ori Oakes s-a răstit la noi, numindu-ne prizonieri ai Navei. Ne spune adesea că Nava nu ne va lăsa să plecăm. De ce nu ne spune motivul pentru care Nava ne-a adus aici?

― Poate că nu-l ştie.

― Ohh, ba da, îl ştie.

― Bine, şi ce putem face noi?

Hali vorbi înainte să gândească:

― Nu putem face nimic dacă nu mergem jos.

El îşi trase braţul de lângă ea, şi îşi înfipse degetele în pământ.

― Ce ştim noi despre viaţa de-acolo?

― Ce ştim noi despre viaţa de aici?

― Hali, ai merge cu mine în Colonie?

― Ştii că aş merge, dar...

― Atunci hai să cerem...

― Nu mă vor lăsa. Criza de hrană de la sol a atins o fază critică; sunt probleme cu sănătatea. Acum avem mai mult de muncă, tocmai pentru că au trimis jos unii dintre cei mai buni specialişti ai noştri.

― Probabil imaginaţia noastră zămisleşte monştri ce nu exis­tă în realitate; totuşi, aş vrea să văd electroalgele cu ochii mei.

Trusa medicală începu să scoată un bâzâit ascuţit. Hali nu se despărţea niciodată de ea. Apăsă tasta de răspuns.

― Hali...

Se auzi un huruit, apoi un ţiuit. Dintr-o dată, totul reveni la normal:

― Scuză-mă că am întrerupt. Sunt Winslow Ferry. Hali, cine este cu tine, Kerro Panille?

Hali îşi stăpâni râsul. Nătărăul ăsta cu ifose nu putea face nici măcar un simplu apel fără să se împiedice de ceva. Kerro era surprins de remarca celuilalt. De unde ştia Ferry că Hali era cu cineva? Îi spionase? Mulţi bănuiau că senzorii şi echipamentele de comunicaţie portabile fuseseră adaptate pentru a spiona, însă aceasta era prima dovadă directă. Luă trusa medicală din mâinile lui Hali.

― Sunt Kerro Panille.

― Aaa, Kerro. Am rugămintea ca până într-o oră să vii în biroul meu. Avem o misiune pentru tine.

― O misiune?

Nu primi răspuns. Celălalt întrerupsese legătura.

― Despre ce crezi că este vorba? îl întrebă Hali.

Kerro rupse o pagină albă din carnetul de notiţe, scrise ceva cu stylusul, apoi arătă cu degetul spre trusa medicală: "Ne spiona conversaţia."

Ea rămase cu ochii pironiţi asupra paginii.

― Nu e ciudat? spuse Kerro. Până acum, n-am mai avut nici o misiune... cu excepţia unor studii pe care mi le-a cerut Nava.

Hali luă stylusul din mâna lui, scriind: "Ai grijă. Dacă ei nu vor să se ştie că iarba de mare gândeşte, s-ar putea să fii în primejdie."

Kerro se ridică în picioare, şterse cuvintele de pe pagină, apoi o puse la loc în carnetul de notiţe.

― Cred că cel mai bine ar fi să mă îndrept spre biroul lui Ferry, să aflu despre ce anume este vorba.

Aproape tot drumul de întoarcere îl parcurseră în tăcere, atenţi mereu la fiecare senzor din cale şi la trusa medicală prinsă de şoldul lui Hali. În apropierea Secţiei Medicale, Hali îl opri.

― Kerro, învaţă-mă să vorbesc cu Nava.

― Nu pot.

― Dar...

― Este ceva care poate fi asemănat cu genotipul, sau cu culoarea. Foarte puţini se bucură de această şansă.

― Decizia aparţine Navei?

― Cam la fel procedezi şi tu, dacă stai să te gândeşti. Răs­punzi oricui doreşte să stea de vorbă cu tine?

― Da, ştiu că Nava este foarte ocupată cu...

― Nu cred că are legătură. Nava ori îţi vorbeşte, ori nu.

Hali se gândi puţin, dădu din cap, şi spuse:

― Kerro, tu într-adevăr vorbeşti cu Nava?

Invidia din vocea ei era evidentă.

― Ştii că nu te mint, Hali. De ce vrei să vorbeşti cu Nava?

― Am dorinţa ca Nava să-mi răspundă. Nu să primesc co­menzi prin vocodere, ci...

― Te gândeşti la un fel de enciclopedie fără limite?

― Şi la asta, dar nu numai. Nava îţi vorbeşte prin codere?

― Nu prea des.

― Şi cum este atunci când...?

― Este ca o voce foarte clară în capul meu, un pic mai clară decât propria conştiinţă.

― Da?

Părea dezamăgită.

― La ce te aşteptai? Surle şi trâmbiţe?

― Eu nici măcar nu ştiu ce sunet are propria mea conştiinţă!

― Stai şi ascultă.

O mângâie cu un deget pe inelul de la nas, o sărută în grabă, frăţeşte, apoi dispăru printr-o poartă în zona biroului lui Ferry.

Fricoşii sunt adesea posesorii celei mai pericu­loase dintre puteri. Devin demoni atunci când văd viaţa pulsând peste tot în jurul lor. Văzând puterea dar şi slăbiciunea, ei se concentrează doar asupra slăbiciunii.

― Cuvintele Navei

WINSLOW FERRY stătea în biroul slab luminat, fără să-şi dea seama de haosul din jur ― grămezile de benzi şi soft-uri, hainele murdare, cutiile şi sticlele goale, hârtiile mâzgălite. Avu­sese o zi lungă şi tensionată, iar locul mirosea a urină, vin trezit şi transpiraţie. Întreaga sa atenţie era concentrată asupra ecranu­lui din colţul panoului de comunicaţie. Îşi aplecă faţa umedă de sudoare spre imaginea lui Panille, care mergea prin culoar îm­preună cu tipa aia mlădioasă şi suculentă, Hali Ekel.

O şuviţă de păr gri îi căzu pe ochiul drept. O dădu la o parte cu mâna brăzdată de vene groase. Ochii săi palizi străluceau în lumina aruncată de instrumente.

Privi cu lăcomie trupul graţios al lui Hali trecând prin porţi­le care făceau legătura între coridoare. Însă mirosul care îl încon­jura aici, în birou, aparţinea lui Rachel. Erau momente când Rachel Demarest îi părea alcătuită doar din oase şi articulaţii, o femeie dură, care a cunoscut multă tăvăleală la viaţa ei. Îşi aduse aminte, amuzat, de gemetele ei pline de extaz. În visele am­biţioase ale lui Rachel intra şi el, pentru că îl dorea, chiar dacă era un sac plin de zbârcituri cenuşii, cu respiraţie urât mirositoa­re. Rachel îşi dorea puterea, ca şi Ferry de altfel. Erau foarte potriviţi unul pentru altul, şi se păcăleau schimbând informaţii contra băutură, vin contra o noapte petrecută împreună la căldurică. Jocul acesta, trocul pe care-l făceau, îi scutea de neplăcerile unei iubiri capricioase.

În acest moment, Rachel dormea în cabina lui, visându-se Preşedinta unui nou Consiliu care să-i smulgă puterea lui Oakes, să obţină independenţa Coloniei.

Iar Ferry stătea la consolă, pe jumătate beat, visând la Hali Ekel.

Înainte să comute pe alt senzor-spion, prelungi aşteptarea până ce nu mai reuşi să desluşească detaliile coapselor zvelte ale lui Hali, vizibile prin costumul strâmt pe corp. Ce coapse deli­cioase! Schimbând senzorul pentru a primi o imagine din faţă, uită să schimbe focalizarea. Cei doi se pierdeau într-o ceaţă, şi ajungeau acum la limita de sensibilitate a senzorului. Manevră panicat comenzile, dar îi pierdu.

― La naiba! şopti el.

Mâinile bătrâne, de chirurg, tremurau ca un wihi pus la prăjit.

Atinse ecranul pentru a se calma, apoi îşi plimbă mâna peste imaginea lui Hali care dispărea neclar în umbra Catedralei Copa­cilor.

― Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, dragii mei!

Vorbea cu voce tare, dar cuvintele îi erau atenuate de dezor­dinea din jur. Toată lumea ştia pentru ce se duceau cuplurile în Catedrala Copacilor. Verifică să vadă dacă echipamentul holo­grafic era reglat pe poziţia de înregistrare, dacă nivelul sunetului era satisfăcător. Lewis şi Oakes şi-ar dori să vadă asta, iar Ferry estima că va face o copie şi pentru el.

― Bagă-i-o, tinere! Bagă-i-o!

Simţi o efervescenţă plăcută în pântece, intră în erecţie, şi se întrebă dacă n-ar putea trage o fugă până la Rachel Demarest.

"Află ceva despre poetul acela", îi ordonase Lewis. Apoi îi trimisese prin Rachel cinci litri din noul vin Pandoran ― un dar cu dublu efect. Unele dintre sticlele goale zăceau printre modu­lele învălmăşite ale Biocomputerului. Altă sticlă goală stătea pe podeaua cabinei sale, momentan ocupată de Rachel. Rachel era un clon (unul dintre cei mai buni), şi preţuia vinul mai mult decât pe Ferry. Iar Ferry o preţuia pe Rachel mai mult decât pe Ekel.

Privi atingerile delicate dintre Panille şi Ekel, imaginându-şi că le primeşte sau le dă el însuşi.

Cine ştie, poate cu puţin vin... gândi el. Aruncă o privire lacomă înspre umflăturile costumului ei, acolo unde sfârcurile sânilor făceau presiuni să iasă afară. Îşi dădu frâu liber imagi­naţiei, uitând de conversaţia dintre cei doi.

N-are de gând să i-o tragă?

Se părea că nu. Panille nu reacţiona aşa cum se cuvenea. Trebuia să le fi spus mai devreme că Panille are o misiune la sol. Anunţul acesta era întotdeauna un stimulent bun pentru sex. "Draga mea, în curând am să plec jos, la sol. Ştii ce pericole sunt acolo?"

― Hai băiete, curaj, bagă-i-o!

Ar fi vrut s-o vadă pe Hali dezbrăcându-se. Ar fi vrut ca ea să dorească un chirurg bătrân tot aşa cum îl dorea pe Panille, cu aceeaşi înflăcărare oglindită în ochi.

Aruncă o privire spre Panille. Acesta stătea întins, cu faţa în sus.

― Deci vrei să ştii mai multe despre alge, bolborosi el. Foar­te bine băiete, ai să afli curând. Iar ţie, Hali...

Mângâie ecranul cu degete lipicioase:

― ... poate că Lewis va avea grijă să ţi se dea o misiune aici, la Clasificare şi Prelucrarea Datelor. Daaa.

Daaa fusese o horcăială printre dinţii îngălbeniţi.

Brusc, conversaţia de pe ecran îl scoase din visuri. Auzise corect, nu încăpea nici o îndoială. Panille îi spusese lui Ekel că algele erau conştiente.

― Blestematule! urlă el spre ecran.

Continuă să-i spioneze, înjurând pe acelaşi ton.

Da, Panille i se confesa lui Hali. Strica totul!

Panille urma să meargă jos. Va fi eliminat. Ferry era sigur că din cauza algelor. Ordinele de la sol fuseseră date de Lewis sau de Oakes. Sosiseră imediat ce îşi dăduseră seama că Panille îşi băgase nasul printre rapoartele referitoare la alge. Panille aflase şi urmărea ceva, dar putea fi oprit. Era discret, nu vorbea mult, şi putea fi înlăturat în linişte. Singurul motiv logic pentru amânarea trimiterii lui pe planetă era probabil ordinul lui Lewis: "Află ceva despre el".

Ei bine... ordinele spuneau că amânarea lua sfârşit dacă Panille începea să vorbească prea mult.

― Da, dar nenorocitul a vorbit cu ea, i-a spus!

Ferry inspiră adânc, încercând să se calmeze. Deschise ulti­ma sticlă de vin, sticla specială pe care i-ar fi oferit-o ― chiar dacă numai în imaginaţie ― lui Ekel. Nu avea nici cheia, nici codul, nici pregătirea necesară pentru a modifica holo-înregis­trarea, ştergând orice dovadă că Ekel aflase şi ea despre alge.

Luă o înghiţitură zdravănă, apoi lovi o tastă de apel. Tasta avea codul lui Hali.

― Hali...

Aruncă sticla în celălalt capăt al biroului, cu furie, apoi îşi pierdu echilibrul, căzând peste consolă şi întrerupând legătura. Se redresă, calmându-şi vocea, şi făcu din nou apelul.

― Scuză-mă că am întrerupt. Sunt Winslow Ferry. Hali, cine este cu tine, Kerro Panille?

Ce savuros era gustul numelui ei pe limbă, ce plăcută era atingerea, chiar şi prin cuvinte.

Ea râse de el!

Ferry nu-şi aminti când întrerupsese convorbirea, ordonân­du-i lui Panille să vină la el în birou. Nu ştia decât că o făcuse.

Hali râsese de el... şi aflase despre alge. Când Lewis o să vadă holo-înregistrarea asta (şi o va face, cu siguranţă), va râde şi el. O făcea foarte adesea.

Dar numai bătrânul Ferry îi face mereu rost de ceea ce are nevoie!

Da... mereu. Când nimeni nu mai reuşea să se descurce, Winslow găsea pe cineva care ştia de cineva care ştia ceva, şi care putea fi cumpărat. Lui Lewis n-o să-i pese prea mult că Hali a râs de un bătrân amărât. O clipă de amuzament, şi cu asta basta, însă îi va păsa mult că a aflat despre alge. Ferry era sigur că Hali va primi o misiune. Însă în nici un caz la Clasificare şi Prelucra­rea Datelor.

O birocraţie bună este cel mai perfect instrument de oprimare inventat vreodată.

― Jesus Lewis,

Jurnalele lui Oakes

CÂND REGA se ascunse în spatele munţilor din vest, Wae­la TaoLini se răsuci spre orizontul din sud, pentru a privi sfera roşu-portocalie a lui Alki, la prima apariţie în acest ciclu diurn. Waela stătea de pază în postul de observaţie, plasat într-o zonă stâncoasă. În ultima oră omorâse doar trei demoni, şi se părea că până la sfârşitul misiunii mai avea de verificat doar starea acelei dâre roşiatice, înspre sud, unde cu două cicluri diurne în urmă prăjiseră un roi de Tentacule Nervoase. Locul arăta ca şi cum fusese sterilizat, deşi din direcţia aceea venea un slab miros de acid. Ghearele Năpraznice se aflau deja pe pata roşie, înfulecând Tentaculele. Miriapodele acelea micuţe şi bulboase nu s-ar fi aventurat niciodată prin preajma unui nucleu viu de Tentacule.

Waela stătea de obicei în picioare, atentă. Pe această zonă stâncoasă nu se simţea expusă unui pericol deosebit. Undeva la stânga avea o trapă de intrare în caz de urgenţă, care se continua cu un tobogan. Un senzor deasupra trapei de intrare o suprave­ghea în permanenţă. În plus, avea la ea un aruncător de flăcări şi un pistol laser. Dar, cel mai important lucru, era sigură pe re­flexele ei. Antrenată în condiţiile dure ale Pandorei, putea face faţă oricărui pericol... cu excepţia unui atac în masă.

Invazia Tentaculelor Nervoase fusese oprită.

Waela se aşeză pe vine şi îşi aruncă ochii peste deşertul sudic, spre pantele muntoase din depărtare. Impulsionată din subconştient, privirea ei aluneca spre stânga, dreapta; se ridică în picioare, se roti, repetând procedura. Se mişca permanent, după un tipar aleator.

"Încearcă să priveşti în toate direcţiile, în acelaşi timp." Ăsta era lucrul cel mai important în misiunile de supraveghere.

Costumul galben fosforescent se umezise de transpiraţie. Era înaltă şi zveltă. Ştia că acest lucru constituia un avantaj în mediul Pandoran. În misiunile de patrulare, se înălţa cât putea. Cu alte ocazii, îşi trăgea umerii în jos, încercând să pară mai scundă. Bărbaţilor nu le plăceau femeile mai înalte decât ei. Trebuia să fie mereu atentă la modul în care îşi folosea capaci­tăţile deosebite. Pielea ei se putea modifica într-o paletă largă de culori, de la albastru la portocaliu, în funcţie de starea sufleteas­că. Sistemul acesta nu se afla sub un control conştient. În acest moment, acele părţi din piele expuse vederii aveau o culoare roz-pal, trădând o teamă bine ţinută în frâu. Părul negru fusese tuns scurt, până la nivelul gâtului. Ochii cafenii erau puternic machiaţi. Iar nasul era subţirel şi simpatic, asortându-se cu băr­bia lată şi buzele pline.

"Waela, tu eşti parcă încarnarea în formă umană a unui cameleon", îi spusese odată unul dintre prietenii ei. Însă priete­nul acela era mort acum, înecat undeva în încâlceala de alge.

Oftă.

― Rrrrrssss!

Se întoarse în direcţia sunetului şi, din reflex, ucise cu pisto­lul laser două Aripi Plate, creaturi miriapode, lungi de aproxi­mativ zece centimetri. Şi foarte veninoase!

Alki se afla acum la patru diametre deasupra orizontului din sud, lungind umbrele spre nord şi colorând marea îndepărtată dinspre vest cu reflexe purpurii.

Waelei îi plăcea acest post de observaţie, pentru vederea pe care o oferea asupra mării. Era cel mai înalt amplasament legat cu Colonia. Îi spunea simplu: "Vârful".

Un şir de aerostate apăru pe cer, venind dinspre ţărmul mării. Se putea aprecia că erau uriaşe. Ca mulţi alţi Navigatori­colonişti, studiase şi ea cu multă atenţie viaţa de pe această planetă, comparând observaţiile cu rapoartele aflate în Navă. Aerostatele semănau, într-adevăr, cu aeronavele de război por­tugheze. Erau creaturi mari şi portocalii născute în mare. Folo­sindu-se de tentaculele negre ca de un stabilizator, aerostatul îşi putea orienta membrana largă din partea de sus a balonului, navigând cu ajutorul vântului. Se mişcau cu o precizie uimitoare, de obicei în grupuri de douăzeci sau mai mulţi. Waela era printre cei care susţineau că aceste creaturi domoale erau înzestrate cu o oarecare inteligenţă.

Aerostatele erau o mare pacoste, într-adevăr. Pluteau cu aju­torul hidrogenului. Acest lucru, conjugat cu frecventele descăr­cări electrice din atmosfera Pandorei, făcea din aerostate ade­vărate bombe. La fel ca şi algele, nu erau comestibili. Chiar şi simpla lor atingere declanşa efecte mentale stranii ― isterie şi, uneori, chiar convulsii. Ordinele spuneau clar: trebuiau distruse dacă încercau să se apropie de Colonie.

Sesiză un Fus urcând Vârful târâş, în stânga ei. Era dintre cei mari. Estimă că avea cinci kilograme, la fel cu cel mai mare specimen întâlnit până atunci. Din cauza densităţii mari şi a aspectului bombat, era singura creatură lentă de pe Pandora. Waela nu se grăbi. Orice prilej de studiu al predatorilor pando­rani trebuia folosit la maximum. Avea o culoare gri spre negru, la fel ca şi rocile, şi o lungime de aproximativ treizeci de centi­metri, fără a lua în considerare coada fusiformă. Primii Colonişti care întâlniseră Fusuri fuseseră prinşi în capcana aburului lipi­cios împrăştiat de acea coadă.

Waela îşi muşcă buza de jos, privind apropierea Fusului. Nu încăpea nici un dubiu, fusese văzută. Ceaţa lipicioasă aruncată de Fus, asemănătoare unei plase, avea un ciudat efect paralizant. Vietatea prinsă în capcană devenea imobilă, dar rămânea în con­tinuare trează. Fusul, după ce îşi paraliza victima, putea suge viaţa din ea, într-un ritm lent şi agonizant.

― Suficient de aproape, şopti Waela.

Creatura se oprise la cinci metri mai jos, şi încerca să facă o întoarcere, pentru a se putea folosi de coada fusiformă. Arun­cătorul de flăcări trimise un jet roşiatic, incinerând Fusul. Rămă­şiţele se prăvăliră la vale.

Alki urcase la opt diametre deasupra orizontului. Misiunea era pe sfârşite. I se ordonase să aprecieze dacă activitatea preda­torilor mobili era periculoasă. Toţi ştiau motivul pentru care existau misiunile de supraveghere în afara barierelor Coloniei. Fiinţa umană îmbrăcată într-un costum galben fosforescent atră­gea predatorii.

"Suntem trimişi ca momeală", spusese unul dintre prietenii ei.

Waelei nu-i plăceau aceste misiuni, însă era conştientă că într-un asemenea loc, plin de capcane, toţi trebuiau să se expună pericolului în mod egal. Acesta era liantul social al Coloniei. Însă, deşi primea raţii suplimentare de hrană, era împotriva mi­siunilor de supraveghere.

Din punctul ei de vedere, existau alte primejdii, mult mai importante, şi vedea în această misiune o tentativă periculoasă de a schimba priorităţile Coloniei. Locul ei nu era aici, ea trebuia să studieze algele. Ca unic supravieţuitor al primelor echipe de cercetare, era cea mai potrivită pentru selectarea şi formarea unei noi echipe.

Oare se încearcă renunţarea la cercetarea noastră?

Zvonurile circulau neîngrădite. Nu aveau la dispoziţie sufi­ciente materiale şi energie pentru construirea unor submersibile suficient de rezistente. Nu aveau la dispoziţie dirijabile sufi­ciente. Acestea rămâneau cel mai sigur transport pentru săparea şi amenajarea avanposturilor şi, din cauză că fuseseră construite să semene cu aerostatele, nu primeau atenţie din partea predato­rilor. Aerostatele nu erau atacate de demoni.

Da, aceste argumente aveau sens. Proiectul algelor afecta proiectul de cultură acvatică, şi hrana era puţină. Totuşi, ideea exterminării i se părea născută din ignoranţă, şi periculoasă.

Avem nevoie de mai multe informaţii.

Distruse aproape cu nonşalanţă o Glugă Nemiloasă, remar­când că, în ultimele douăzeci de zile, era prima care dădea târ­coale Vârfului.

Algele trebuiesc studiate. Trebuie să învăţăm.

Ce aflaseră despre alge, după pierderea atâtor vieţi, şi după nenumărate scufundări frustrante?

Licurici în noaptea mării, le denumise cineva.

Din tulpinile gigantice ale algelor ieşeau noduli, iar aceşti noduli străluceau într-un milion de culori aprinse. Era de acord cu toţi cei care le văzuseră şi apucaseră să facă un raport: nodulii vibrau şi străluceau, creând o simfonie hipnotică. Luminile pu­teau, doar puteau, fi o formă de comunicare. Se părea că în jocul de lumini exista un scop, se puteau distinge tipare.

Algele cuceriseră toate mările planetei, cu excepţia unor micuţe zone de apă numite "lagune". Pe o planetă cu doar două porţiuni de uscat importante, răspândirea era impresionantă.

Încă o dată, se întoarse la inevitabila întrebare: ce ştiau ei cu adevărat despre alge?

Sunt conştiente, gândesc.

Era sigură de acest lucru. Provocarea o ţinea ca pe jar; nu crezuse că imaginaţia i-ar putea fi stârnită într-o asemenea mă­sură. Bineînţeles, nu era singura în această situaţie. În Colonie se formaseră două tabere. Iar argumentele în favoarea exterminării nu puteau fi trecute cu vederea.

Algele sunt comestibile?

Nu. Aduceau o stare de dezorientare, de natură halucinoge­nă. Chimiştii Coloniei se chinuiau încă să descopere cauza aces­tui efect.

Aici se asemănau cu aerostatele. Substanţa respectivă fusese poreclită "fraggo", deoarece "fragmenta psihicul". Waela îşi spunea că algele trebuiau păstrate pentru studiu, fie şi numai pentru acest motiv.

Încă o dată, fu obligată să ucidă o Glugă Nemiloasă. Silueta neagră şi longilină se rostogoli pe panta Vârfului, împrăştiind peste tot sânge de culoare verde.

Cam mulţi demoni, gândi ea.

Examină atent împrejurimile, încercând să descopere vreo mişcare printre bolovanii de jos. Nimic. Când schimbul ei îşi făcu apariţia prin trapă, o găsi făcând acelaşi lucru. Îl recunoscu imediat pe Scott Burik, care în schimbul de noapte repara dirija­bile. Un bărbat mic de înălţime, cu trăsături prematur îmbătrâni­te; dar era la fel de agil şi priceput ca toţi ceilalţi Colonişti, cercetând deja zona din jur. Waela îi povesti despre cele două Glugi Nemiloase, în timp ce trecea peste sterilizator.

― Odihnă plăcută, îi ură el.

Ea se strecură prin trapă, o auzi trântindu-se, apoi se lăsă să alunece în jos, spre camera de raport, unde notă numărul creatu­rilor ucise şi făcu un rezumat al ACE ― Activitatea Curentă în Exterior.

Camera de raport avea pereţi galben-pal şi un singur pupitru pentru comunicaţii. Ferestrele lipseau cu desăvârşire. În spatele pupitrului stătea Ary Arenson, un tip blond cu ochi gri, expresie imobilă, ca tăiată în piatră. Toată lumea spunea despre el că lucra pentru Jesus Lewis. Zvonul o făcea pe Waela să îl trateze cu mare atenţie. Oamenii care nu îl plăceau pe Lewis păţeau lucruri dintre cele mai stranii.

Acum era obosită, ca întotdeauna după misiunea de supra­veghere: o senzaţie de sfârşeală, de parcă ar fi fost victima unui Fus. Trebuia să răspundă la întrebările de rutină, iar asta o plicti­sea la culme.

― Da, zona Tentaculelor Nervoase pare sterilizată.

La sfârşit, Arenson îi înmână o bucăţică mică de hârtie maronie, cu sigla Coloniei. Mesajul o făcu să se simtă brusc revigorată. Îl citi dintr-o singură privire:

"Prezintă-te la Hangarul Principal. Echipa de cercetare a algelor va primi o nouă misiune."

În timp ce ea citea, privirea lui Arenson fu atrasă de ceea ce se petrecea pe ecranul monitorului. Pe faţa aparent imobilă apăru un zâmbet chinuit.

― Schimbul tău...

Arătă cu bărbia în sus, spre Vârf:

― ... a păţit-o. O Glugă Nemiloasă i-a mâncat maţele. Stai un pic aici, până trimitem pe cineva în locul sărmanului Burik.

Poezia, la fel ca şi conştiinţa, lasă deoparte ele­mentele nesemnificative.

― Raja Flattery,