Pandora -frank Herbert Bill Ransom- incidentul Iisus

Schimb de Cuvinte cu Lewis, Arhivele Navei

WAELA SE AŞEZĂ pe marginea patului, în salonul de obstetrică improvizat la poalele falezei. Îl auzea pe Ferry tratând răniţii în salonul de urgenţă. Nici nu o auzise când plecase de acolo. Pachete cu tot felul de ajutoare erau puse grămadă în faţa ei. Stătea învăluită în umbră, respirând adânc pentru a încetini ritmul contracţiilor.

Estimările trusei medicale a lui Hali şi propria sa voce inte­rioară nu se înşelaseră. Copilul avea să se nască la timp, indi­ferent ce s-ar fi întâmplat.

Se culcă pe pat.

Nu mi-e frică. De ce nu mi-e frică?

Auzi o voce vorbindu-i din pântec ― Totul va fi aşa cum trebuie.

Liniştea fu spartă de un murmur agitat, şi alţi paşi se repe­ziră în adăpostul medical. Câte grupuri de răniţi se strânseseră? Pierduse numărul.

O contracţie foarte puternică o făcu să icnească.

A sosit momentul. Chiar a sosit momentul.

Se simţi ca lansată pe un tobogan, incapabilă să iasă, inca­pabilă să schimbe ceva. Totul fusese inevitabil, începând cu acel moment din gondola submersibilului.

Cum m-aş fi putut opune? Nu aveam cum.

― Unde-i femeia TaoLini? Avem nevoie de ea aici.

Era vocea plângăreaţă a lui Ferry. Waela se ridica în picioa­re, reuşi să-şi păstreze echilibrul, şi se întoarse cu greu în salonul de urgenţă. Se opri la intrare, surprinsă de o altă contracţie.

― Sunt aici. Ce vrei?

Ferry aplica un petic de sintoepidermă pe rănile unui clon-P.

― Cineva trebuie să iasă afară şi să hotărască urgenţele. Cei care nu sunt în stare critică vor trebui să aştepte. Nu am timp.

Waela dădu să iasă, de-abia ţinându-se pe picioare.

― Stai.

Ochii tulburi se opriră asupra ei:

― E ceva în neregulă cu tine?

― Este... Sunt în...

Se prinse de marginea mesei de tratament, coborând privirea asupra unui clon rănit.

― Mergi şi culcă-te pe pat, spuse Ferry.

― Dar ai nevoie...

― Eu hotărăsc ce trebuie făcut!

― Dar ai spus...

― M-am răzgândit.

Termină de pansat, aţintindu-şi privirea asupra clonului. Ochii acestuia erau plasaţi în dreptul tâmplelor.

― Tu, spuse Ferry. Tu te simţi destul de bine. Mergi afară şi trimite înăuntru doar cazurile critice.

― Nu ştie nimic despre..., începu Waela.

― Ştie când cineva este pe moarte. Nu-i aşa?

Ajută clonul să coboare de pe masă, şi Waela zări arsura de pe umăr.

― Este rănit, protestă ea. Nu poate...

― Toţi suntem răniţi, spuse Ferry simţind cum isteria îi răz­bate prin voce. Toată lumea este rănită. Du-te şi stai pe pat. Lasă-i pe răniţi să aibă grijă de răniţi.

― Dar tu...?

― Am să vin imediat cum termin cu grupul ăsta. După aceea...

Îi zâmbi printre dinţii îngălbeniţi:

― Poate facem un copil. Ce zici?

Waela simţi şarpele fricii urcându-i pe şira spinării.

O altă victimă cu arsuri pătrunse în salonul de urgenţă ― o femeie cu aspect de păianjen... ceafă alungită, cap ascuţit ochi uriaşi. Ferry vru să o urce pe masa de tratament, cerând unui clon să îl ajute. Se apropie o siluetă cu picioare boante, prinzând-o pe femeie de umerii răniţi.

Waela se întoarse, neputând să privească durerea din ochii femeii. Cât de tăcută era!

― Vin imediat! strigă Ferry în urma ei.

Se opri la intrarea în salonul de obstetrică:

― Mă pot descurca singură. Hali m-a învăţat să...

Ferry izbucni în râs:

― Hali este o tânără minunată, un boboc de floare, dar nu te-a învăţat nimic! Nu mai eşti tânără, TaoLini, şi acesta este primul tău copil. Îţi place sau nu, ai nevoie de mine. Ai să vezi.

Altă contracţie. Se aplecă de şale până trecu criza, apoi se grăbi să ajungă la patul din penumbră, aruncându-se pe el. Simţi încă o crampă în abdomen, urmată de alta, şi mai puternică. Inspiră adânc. Începea a treia contracţie. Brusc, lichidul amniotic se revărsă pe aşternut.

Oh, Navă! Copilul vine. Vine acum! Fetia vine...

Închise puternic ochii şi întregul trup îi fu scăldat în forţa esenţială izvorând chiar din interiorul ei. Nu-şi aminti să fi stri­gat, însă când deschise ochii îl văzu pe Ferry. Lângă el se afla un pitic cu degete lungi, cel pe care-l zărise la intrarea în salonul de urgenţă.

Piticul se aplecă deasupra ei:

― Eu sunt Milo Kurz.

Avea ochi uriaşi, ieşiţi mult în afară.

― Ce vrei să fac? spuse el.

Ferry îşi frângea mâinile. Fruntea i se udase toată de trans­piraţie, şi bravada isterică din salonul de urgenţă dispăruse cu totul.

― Copilul nu vine acum, spuse el.

― Vine, gâfâi ea.

― Dar Hali nu s-a întors. Natalii...

― Te-ai lăudat că mă poţi ajuta.

― Da, dar până acum eu n-am...

Se simţi cuprinsă de o nouă contracţie.

― Nu sta aşa! Ajută-mă! Ajută-mă!

Kurz îi mângâie fruntea.

De două ori, Ferry încercă să se apropie de ea. De două ori, se trase înapoi.

― Te rog! striga Waela între două guri de aer. Copilul tre­buie întors! Te rog, întoarce-o!

― Nu pot!

Ferry se îndepărtă de pat.

Waela îşi îndreptă privirea spre pitic:

― Kurz... te rog. Copilul trebuie întors. Poţi...?

Contracţia îi luă vorbele din gură.

După ce se mai linişti, auzi vocea piticului, calmă:

― Spune-mi ce trebuie să fac, soră.

― Încearcă să bagi mâinile şi să prinzi copilul. Trebuie în­tors. A ridicat o mână şi capul nu poate... ooohhhhhh!

Îşi muşcase buza, şi simţea gustul sângelui în gură. Însă durerea îi limpezi mintea. Deschise ochii, zări piticul îngenun­chind între picioarele ei, îi simţi mâinile... blânde, sigure.

― Ahhhhhhhh, făcu el.

― Ce... ce...?

Fusese Ferry, la intrarea în salon, gata să o ia la fugă.

― Copilul îmi spune ce trebuie să fac, zise Kurz.

Închise ochii, respirând rar.

― Copilul are un nume, continuă el. Este fetiţă şi se numeşte Vata.

Afară, afară.

Waela auzi vocea în minte. Văzu întunericul, mirosi sânge­le, îşi simţi nasul plin de... de...

― Eu m-am născut aici? întrebă Kurz.

Se trase înapoi brusc. Copilul din mâinile sale era umed şi se zbătea.

― Cum ai reuşit? întrebă Ferry.

Waela deschise larg braţele şi simţi copilul la piept. Piticul o atingea, atingea copilul... Vata, Vata, Vata... Imagini din pro­pria sa viaţă se amestecau cu imagini pe care ştia că le văzuse Kurz. Ce om bun! Văzu lupta de la Fort, simţi cum fusese rănit Kurz. În spatele ochilor se derulau alte scene, ca într-un film proiectat cu viteză mare. Simţi prezenţa lui Panille. Auzi vocea lui răsunându-i în cap! Terifiant! Nu putea opri acea voce.

Atingerea copilului ne învaţă despre naştere, şi mâinile noastre sunt martore la această lecţie. Vorbise Panille. Însă Pa­nille nu se afla în salon.

Apoi îi simţi pe Navigatorii lăsaţi la bordul Navei... munci­torii din agraria, echipajul care îşi vedea de treburi prin nenumă­ratele pasaje... chiar şi pe cei dormind în celulele de hibernare. Timp de o clipă, toţi fuzionară cu mintea ei. Îi simţi oprindu-se, conştientizând momentul. Simţea întrebările din minţile lor. Spaima lor deveni spaima ei.

Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă?

Trăim! Trăim!

După ce auzi/simţi aceste cuvinte, dispărură cu toţii din mintea sa. Nu rămase decât ecoul ― o voce slabă, un cor, o imensă uşurare. Trăim! Deschise ochii şi întâlni privirea piticu­lui.

― Am văzut ceva, şopti el. Copilul...

― Da, murmură ea. Vata... Vata, copilul nostru...

― Se întâmplă ceva aici, spuse Ferry. Ce-i asta?

Îşi duse mâinile la tâmple:

― Ieşi de-aici! Ieşi, dacă-ţi spun!

Se prăbuşi în spasme.

Waela îi spuse lui Kurz:

― Ajută-l.

― Da, desigur, spuse Kurz ridicându-se în picioare. Mai în­tâi, cei aflaţi în stare critică.

În momentul acela, când Egiptenii au pierit în Marea Roşie, preoţii au dorit să închine un imn lui Dumnezeu, însă El i-a oprit, spunând: Lucrarea Mea s-a înecat în mare; şi voi vreţi să-Mi cântaţi bucu­rându-vă de aşa ceva?

― Sanhedrinul,

Arhivele Navei

OAKES îşi simţi inima bătând prea repede. Transpiraţia îi udase costumul verde. Îl dureau picioarele. Totuşi, continua să fugă de Fort.

Legata, cum ai putut?

Când nu mai fu în stare să facă nici un pas, se prăbuşi pe nisip, aruncând pentru prima oară o privire în spate. Nimeni nu îl urmărea.

Mă puteau ucide!

Zări gaura făcută de gloată în plasa ucigătoare a Fusurilor, pentru a-l alunga pe el. Gaura avea margini negre, carbonizate. Pieptul îl durea la fiecare mişcare. Puţin câte puţin, auzi şi alte zgomote, în afară de propria respiraţie. Pământul de sub mâna sa tremura, zguduit de şocuri îndepărtate. Valuri!

Privi departe, spre mare. Fluxul era mai înalt decât oricând. Întregul orizont al mării era marcat de o linie alba. Valuri uriaşe se spărgeau pe promontoriul destinat aterizării navetelor. Chiar în acel moment, o parte a promontoriului se prăbuşi în mare. Hangarul se rupse în două. Oakes se ridică în picioare. În spuma alba a valurilor demente se zăreau obiecte negre. Pietre! În va­lurile acelea se aflau bolovani mai înalţi decât un om. Grădina ― preţioasa lui grădină ― dispăru sub mare.

În afară de zgomotul valurilor se mai auzea un sunet. Semăna cu tânguiala unor păsări de mare. Ridică privirea şi se învârti pe loc. Aerostate? Pieriseră. Nici măcar o singură pungă porto­calie nu mai dansa pe cer, ridicându-se deasupra crestelor mun­toase.

Strigătele se auzeau în continuare.

Privi spre stânca de unde pornise atacul lui Toma. Cadavre. Câmpul de bătălie era plin cu fragmente de trup, zvârcolindu-se sub razele fierbinţi ale sorilor. Câteva siluete se mişcau printre răniţi, punându-i pe tărgi şi cărându-i spre faleză.

Încă o dată Oakes privi înapoi spre Fort. Moartea avea să se facă stăpână acolo. Se întoarse din nou spre câmpul de bătălie şi, pentru prima oară, zări demonii. Se simţi cutremurat de un fior. Demonii se adunaseră într-un arc de cerc, în spatele câmpului de luptă. În mijlocul lor se afla un om, un singur om, îmbrăcat în haine albe. Oakes îl recunoscu. Era poetul, Kerro Panille.

Strigătele acelea. Veneau dinspre răniţi şi muribunzi.

Se îndreptă spre Panille. Ce importanţă mai avea? Trimite-ţi demonii să mă ucidă, poetule!

Ajunsese la marginea scenei însângerate... cadavre mutila­te. Călcă pe o mână separată de trup. Apăsarea o făcu să strângă gheata între degete. Oakes sări îngrozit. Ar fi vrut să fugă înapoi la Fort, la Legata, însă trupul său refuza, îndreptându-se spre Panille, care stătea semeţ în mijlocul demonilor.

De ce stau aici?

Se opri la câţiva metri de Panille.

― Tu!

Oakes rămase surprins de sunetul spart al propriei voci.

― Da.

Vocea poetului se auzi clar în pilula din ceafa, deşi nu mişcase buzele.

― Eşti terminat, Oakes.

― Tu! Tu m-ai ruinat! Din cauza ta eu şi cu Lewis n-am reuşit să...

― Nimic nu s-a ruinat, Oakes. Viaţa aici este abia la început.

Da, buzele nu se mişcau. Şi totuşi, vocea răsuna în pilulă!

― Nu vorbeşti... dar te pot auzi.

― Acesta este darul pe care ni-l face Avata.

― Avata?

― Aerostatele şi algele sunt unul: Avata.

― Deci planeta asta ne-a înfrânt.

― Nici planeta, nici Avata.

― Atunci nava. Până la urmă a reuşit să mă doboare.

― Nu, nici Nava.

― Lewis! El a pus totul la cale. El, împreună cu Legata!

Oakes simţi că-i dau lacrimile. Lewis şi Legata. Nu se sim­ţea în stare sa înfrunte privirea lui Panille. Lewis şi Legata. O Aripă Plată se depărtă de poet, căţărându-se pe una dintre ghetele lui Oakes, odihnindu-şi acolo capul cu peri ţepoşi. Oakes o pri­vea cu groază, incapabil să dea o comandă muşchilor. Furia şi neputinţa scoaseră vorbele din el:

― Spune-mi cine a făcut asta!

― Ştii foarte bine cine.

Din gâtlej porni un strigăt sfâşietor:

― Nuuuuuuuuuu!

― Tu ai făcut-o Oakes. Tu, împreună cu Toma.

― Eu nu!

Panille îl privea, fără să spună nimic.

― Atunci, spune demonilor tăi să mă ucidă! lătră Oakes.

― Nu sunt demonii mei.

― De ce nu atacă?

― Pentru că le arăt o lume pe care unii ar numi-o iluzie. Creaturile nu atacă ceea ce văd, ci ceea ce au impresia că văd.

Oakes îl privi îngrozit. Iluzie. Poetul acesta îmi poate păcăli mintea cu iluzii?

― Nava te-a învăţat să faci aşa ceva!

― Nu, Avata m-a învăţat.

Oakes fu cuprins de isterie:

― Şi Avata ăsta al tău a pierit... nu mai este!

― Nu înainte de a ne învăţa universul realităţilor paralele. Avata trăieşte încă în noi.

Oakes coborî privirea spre Aripa Plată de pe gheată. O crea­tură ucigaşă.

― Asta ce vede? spuse el arătând-o cu un deget tremurător.

― Ceva din propria ei viaţă.

Un şoc zgudui pământul din jur şi Aripa Plată se ridică de pe gheată, lăţindu-se liniştită pe nisip. Oakes privi spre sursa zgomotului, şi văzu că încă o porţiune din Fort alunecase în mare. Linia albă de la orizont venise până la marginea uscatului: valuri nimicitoare. Golful amplifica forţa valurilor, trimiţându-le spre ţărm. O altă porţiune a Fortului dispăru prăbuşindu-se. Oa­kes privea înspăimântat.

― Nu-mi pasă ce spui, zise el. Planeta ne-a înfrânt.

― Dacă aşa vrei...

― Dacă aşa vreau!

Se îndreptă furios spre Panille, dar rămase locului zărind doi cloni-P purtând un rănit pe targă. Hali Ekel mergea lângă rănit. Inelul din nară strălucea în lumină. Trusa medicală era legată de pacient. Oakes privi mai atent spre targă şi-l recunoscu pe Raja Toma. Brancardierii îl priveau curioşi pe Oakes. Aşezară targa pe nisip.

― Cât de grav este? o întrebă Oakes pe Hali.

Îi răspunse Panille:

― Este pe moarte. Are o rană în piept şi a suferit arsura unui fascicol de cutter.

Oakes simţi cum din el se ridică un hohot de râs. Îl împinse înapoi şi spuse:

― Deci nu-mi va supravieţui! Foarte bine... n-a mai rămas nici un PP pentru blestemata de navă!

Hali îngenunche lângă Toma, ridicând privirea spre Panille:

― Nu va supravieţui drumului până la adăpost. A vrut să-l aduc la tine.

― Ştiu.

Panille îl privi pe muribund. Conştienţa lui Toma se afla în mintea lui Panille, conectată cu Vata, cu Waela, cu majoritatea clonilor-P ale căror caracteristici genetice aveau legătură cu Avata. Totul era acolo, urzeala completă. Ce complicaţie! Nava îl luase pe Raja Flattery, omul de la începutul existenţei Sale, făcând din el un instrument al pedepsei.

Toma îşi mişcă buzele. Fusese o şoaptă, dar o auzi până şi Oakes:

― Am studiat prea mult situaţia... Am ascuns adevărata pro­blemă.

― Despre ce vorbeşte? întrebă Oakes.

― Vorbeşte Navei, răspunse Panille.

De data aceasta, buzele se mişcaseră. Vocea sa era cea cu­noscută, a poetului, prin care răzbătea conştienţa limpede. Toma deschise larg gura de câteva ori, apoi spuse:

― Am lungit prea mult jocul... prea mult. Panille ştie. Este piatra... copilul. Da! Ştiu! Copilul!

Oakes pufni dispreţuitor:

― Are impresia că vorbeşte cu nava.

― Nici măcar acum nu vrei să te înalţi la nivelul a ceea ce este mai bun în omenire, spuse Panille fixându-l cu privirea.

― Ce... ce vrei să spui?

― Doar atât ne-a cerut Nava, spuse Panille. Asta vroia să fie Adorarea: descoperirea omului din noi şi identificarea cu el.

― Cuvinte! Cuvinte!

Oakes se simţea încolţit. Totul era iluzie!

― Atunci renunţă la cuvinte şi întreabă-te ce cauţi aici, spuse Panille.

― Încerc sa supravieţuiesc. Ce altceva să fac?

― Dar tu nu ai trăit niciodată cu adevărat.

― Eu am... eu am...

Oakes tăcu. Panille ridicase un braţ.

Unul câte unul, demonii ieşiră de sub adăpostul oferit de faleză, ieşind din scenă, pornind spre teritoriile înalte.

― Îi eliberez, aşa cum i-a eliberat şi Avata. Şi totuşi, iată ce fac.

Oakes privi demonii:

― Acum pleacă. Dar ce vor face în continuare?

― Când le va fi foame, vor mânca.

Era prea mult pentru Oakes:

― Ce vrei de la mine?

― Eşti doctor, spuse Panille. Avem răniţi aici.

Oakes arătă spre Toma:

― Vrei să-l salvez pe el?

― Doar Nava sau toţi împreună îl putem salva, spuse Panille.

― Nava!

― Sau toţi împreună ― este acelaşi lucru.

― Minciuni! Spui minciuni!

― Ideea de salvare are mai multe înţelesuri, spuse Panille. Inteligenţa şi posibila nemurire a speciei noastre aduce linişte sufletului.

Oakes se depărtă un pas:

― Cuvinte mincinoase! Planeta asta ne va ucide pe toţi!

― La ce-ţi folosesc simţurile dacă nu te încrezi în ele? între­bă Panille.

Făcu un gest larg, întâlnind privirea fascinată a lui Hali.

― Supravieţuim. Vindecăm această planetă. Avata, care a păstrat echilibrul acestui loc, a dispărut. Însă Vata este fata lor, şi a mea în aceeaşi măsură.

― Vata? făcu Oakes scuipând cuvântul. Ce-i cu absurditatea asta nouă?

― S-a născut copilul Waelei. Se numeşte Vata. Fetiţa poartă adevărata esenţă a lui Avata, însămânţată în ea în momentul concepţiei.

― Încă un monstru, spuse Oakes dând din cap.

― Absolut deloc. Un copil minunat, cu forme la fel de umane ca şi mama sa. Uite, să-ţi arăt.

Imaginile începură să joace în mintea lui Oakes, năpustin­du-se pe lungimea de undă a pilulei din ceafă. Ar fi vrut să-şi smulgă lucrul acela din carne. Se dădu înapoi, îndreptând o mână spre Panille, în semn de respingere, în timp ce cu cealaltă mână se prinse de ceafa.

― Nuuuuu... nu... nu!

Imaginile nu vroiau să se oprească. Căzu pe spate în nisip... şi apoi auzi vocea Navei. Ştia că era Nava. Nu se putea sustrage acelei prezenţe care se extindea în el, neavând nevoie de pilulă sau de vreun alt echipament.

Vezi, Şefule? Nu ai avut niciodată nevoie de un regulament inflexibil. Nu-ţi trebuia decât respectul de sine, adorarea de sine, care cuprinde în ea toată omenirea şi lucrurile importante pentru nemurirea voastră.

Apăsându-şi palmele pe cap, Oakes îngenunche. Privea spre nisip, cu ochi tulburaţi de lacrimi.

Nava se retrase încet. Ca un cuţit fierbinte scos din creier. Îi lăsă un vid dureros. Coborî palmele şi auzi mulţi paşi pe nisip. Se întoarse, zărind un lung şir de oameni ― cloni-P şi Naturali ― apropiindu-se dinspre Fort. Legata şi Lewis erau în fruntea lor. În spate, Oakes zări un fum plutind pe mare. Era fumul care venea dinspre ruinele Fortului. Preţiosul său sanctuar fusese dis­trus! Totul! Se ridică în picioare, şi simţi cum mânia pune din nou stăpânire pe el.

Fii blestemată, Navă! M-ai păcălit!

Îndreptă pumnul spre Legata:

― Legata! Căţea ce eşti!

Lewis şi Legata se opriră la zece paşi de Oakes. Ceilalţi se opriră în spatele lor, cu excepţia unei femele cu trăsături fine şi cap rotund. Păşi în faţa Legatei.

― Să nu i te mai adresezi astfel! strigă ea. Am ales-o PP. Să nu mai vorbeşti astfel cu PP-ul nostru.

― Asta-i o tâmpenie! răcni Oakes. Cum este posibil ca nişte monstruozităţi diforme să-şi aleagă un PP?

Clonul-P ― femela ― făcu un pas spre Oakes, apoi un altul:

― Pe cine numeşti tu monstruozitate? Dacă noi ne înmulţim aici, şi semenii tăi vor fi consideraţi monştri?

Oakes o privi cuprins de groază.

― Nu eşti deloc frumos, să ştii, spuse ea. Mă uit la mine în fiecare zi, şi nu mi se pare că arăt rău. Dar tu devii mai hidos pe zi ce trece. Ce-ar fi să spun că urâţeniile nu au drept să se nască?

Legata păşi în faţă şi atinse braţul femeii:

― Suficient.

O umbră trecu pe deasupra lor. Ridicară privirea, zărind Nava trecând pe sub Rega, deasupra deşertului ― mai aproape ca oricând. Se vedeau foarte clar protuberanţele ciudate şi formele agrarium-urilor. Umbra se deplasa cu o încetineală plină de mă­reţie. Trecerea dura o eternitate. Când îl atinse umbra, Lewis începu să râdă. Toţi cei care îl auziră se întoarseră spre el, la timp pentru a-l vedea dispărând. Deveni o ceaţă lăptoasă care se di­zolvă repede. Nimic nu mai rămase în urma sa.

― De ce, Navă? vorbi Panille cu voce tare.

Era foarte nedumerit de această dispariţie.

Auziră răspunsul, ca pe un zgomot vesel în minţile fiecăruia.

Aţi avut nevoie de un diavol adevărat: Jesus Lewis, cealaltă jumătate a Mea. Adevăratul diavol rămâne întotdeauna cu Mine. Toma a rămas propriul lui diavol ― un demon mai special, un imbold. Iar acum ştie. Oameni, aţi câştigat jocul. Ştiţi cum să adoraţi.

În acel moment, înţeleseră cu toţii intenţia Navei privitoare la Toma. Situaţia se afla într-un echilibru foarte fragil.

Toma se ridică într-un cot, opunându-se încercărilor lui Hali de a-l culca la loc.

― Nu, Navă, murmură el. Nu vreau să mă întorc în hiberna­re. Acum sunt acasă.

― Lasă-l, Navă, interveni Legata.

Dacă-l puteţi salva, este al vostru.

Primiră cu toţii provocarea Navei.

Panille se cuplă repede la conştienţa lui Toma şi trimise chemarea spre Vata, în adăpostul medical de la baza falezei: Vata! Ajută-ne!

Prezenţa deja cunoscută a lui Avata i se strecură în minte ― atenuată, dar completă. Vata era tot ceea ce fusese Avata... şi chiar mai mult. Panille simţi că fiica sa era deţinătoarea se­cretelor nenumăraţilor eoni de existenţă a lui Avata, în fuziune cu tot ceea ce era uman. Vata se ridică până la echipajul rămas pe Navă, conectându-se chiar şi cu cei adormiţi în celulele de hibernare, aducându-le noua adorare şi împletindu-i într-un sin­gur organism. Deveniră cu toţii o conştienţă unică... chiar şi Oakes intră în acea urzeală. Şi după ce fuzionară, intrară în trupul lui Toma, închizându-i rănile, aducând celulele la viaţă.

Terminară cu succes şi Toma adormi pe targă.

Panille respiră adânc, privind în jurul său, la oameni. În procesul vindecării lui Toma, fuseseră vindecate toate rănile. Cadavrele celor morţi rămăseseră, însă dintre cei vii nu mai suferea nici unul. Tăceau cu toţii, sub umbra care aluneca pe deasupra deşertului.

Legata.

Fusese din nou Nava.

Cutremurată încă de experienţa fuziunii, Legata spuse cu voce tare, tremurândă:

― Da, Navă?

L-ai luat pe cel mai bun prieten al Meu. Acum Oakes îmi aparţine. Este un schimb echitabil. Acolo unde merg, îmi va fi mai necesar decât vouă.

Legata ridică privirea, spre conturul aureolat de razele soa­relui Rega:

― Pleci?

Voi traversa poarta Bivolului, Legata. Poarta Bivolului ― copilăria şi eternitatea Mea.

Îşi aduse aminte de poarta Bivolului, depozitul încâlcit în care găsise totul despre originile lui Oakes; computerul misterios din care ieşeau la suprafaţă lucrurile ascunse. Gândindu-se la asta, îşi simţi conştienţa devenind una cu arhivele Navei. Şi pentru că toţi erau legaţi prin Vata, ceilalţi simţiră acelaşi lucru.

Cuvintele şi imaginile Navei ieşiră în prim plan.

Imaginaţia nelimitată are ororile ei nelimitate. Poeţii îşi transpun coşmarurile în cuvinte. Cu ajutorul zeilor, visele capă­tă substanţă şi viaţă proprie. Aceste lucruri nu pot fi negate. Poarta Bivolului este factorul Meu de moralitate. Psihicul Meu merge în ambele sensuri. Trece prin simboluri; prin Poarta Bi­volului. Unele dintre simbolurile Mele merg şi respiră ― aşa cum a fost Jesus Lewis. Altele cântă cu cuvintele poeţilor.

Oakes căzu în genunchi, implorând:

― Nu mă lua, Navă. Nu vreau să plec.

Însă Eu am nevoie de tine, Morgan Oakes. Nu-l mai am pe Toma, demonul Meu personal. Deci am nevoie de tine.

Umbra Navei trecu peste oameni. Imediat ce lumina îl atinse pe Oakes, acesta dispăru ― o ceaţă lăptoasă, apoi un loc gol pe nisip.

Legata rămase locului, privind locul în care îngenunchease Oakes. Nu-şi putea stăpâni lacrimile, care începură să-i curgă pe obraji.

Hali se ridică de lângă pacientul ei adormit. Se simţea pustie şi furioasă. Simţea că rolul îi fusese furat. Ridică privirea spre imensitatea Navei.

Asta trebuiau ei să afle de la mine? întrebă ea.

Arată-le, Ekel.

Încă furioasă, Hali le arătă imaginile crucificării, apoi spuse:

― Navă! Aşa a fost şi cu Iisus? El a fost tot un fragment al viselor Tale?

Are vreo importanţă, Ekel? Lecţia nu-şi mai atinge scopul, doar din cauză că incidentul care te-a marcat a fost ficţiune? Evenimentul pe care l-ai împărtăşit adineauri celorlalţi este prea important pentru a fi limitat şi dezbătut în planul faptelor sau fanteziei. Iisus a trăit. El a reprezentat esenţa iubirii lui Dumne­zeu. Cum puteaţi cunoaşte această esenţă fără a trăi şi opusul ei?

Umbra trecuse de grupul lor, plutind pe deasupra munţilor, ducând cu ea fragmente ale omenirii ― Natalii, muncitorii din agraria, cei ce aşteptau trezirea din hibernare...

― Nava ne părăseşte, spuse Legata apropiindu-se de Panille.

Nici nu termină bine cuvintele, când simţi lumina puternică a conştienţei pe care Nava le-o împărtăşise ― Arhivele, toată istoria, injectate până şi în ultima celulă a deşertului.

― Acum trebuie să ne descurcăm singuri, spuse Panille. Hali veni lângă ei:

― Nu mai avem ţâţele Navei să ne hrănească.

― Însă "singur" şi-a pierdut vechea semnificaţie, continuă Panille.

― Asta reprezintă expansiunea universului? întrebă Legata. Plecarea zeilor de lângă propriile lor lucrări?

― Zeii pun alte întrebări, spuse Panille coborând privirea spre Hali. Ne-ai fost tuturor moaşă. Ne-ai adus-o pe Vata. Ne-ai adus Golgota.

― Vata a venit singură, spuse Hali strângând mâna lui Pa­nille. Unele fiinţe nu au nevoie de moaşă.

― Nici de PP, spuse Legata zâmbind. Însă acesta este un rol pe care-l cunoaştem acum cu toţii.

Dădu din cap şi continuă:

― Am o singură întrebare... Ce va face Nava cu oamenii de acolo?

Arătă cu degetul spre umbra care dispărea.

Apoi o auziră cu toţii, prezenţa Navei trecând prin ei şi dispărând fără a mai putea fi uitată vreodată.

Tu eşti Sfântul Vid! Uimeşte-Mă!

--------------------------------