Pandora -frank Herbert Bill Ransom- incidentul Iisus



Yüklə 2,87 Mb.
səhifə3/23
tarix02.12.2017
ölçüsü2,87 Mb.
#33649
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23

Arhivele Navei


AVERTISMENTUL NAVEI, cum că acesta putea fi sfârşi­tul omenirii, îl lăsă pe Flattery cu o senzaţie de gol pe dinăuntru.

Privea fix întunericul din jur, încercând să-şi găsească liniş­tea. Nava chiar avea de gând să şteargă... Înregistrarea? Ce înţe­legea Nava prin înregistrare?

Ultima şansă.

Sentimentul care însoţise acest răspuns îl lămuri pe Flattery că se simţea puternic legat de seminţia sa. Gândul că într-un viitor îndepărtat puteau exista şi alţi oameni care să se bucure de viaţă tot aşa cum se bucurase el... acest gând îl umplea cu o caldă senzaţie de iubire pentru toţi descendenţii săi.

― Vorbeşti serios? Asta este ultima noastră şansă?

― Da, oricât de mult M-ar durea.

Răspunsul Navei nu îl surprinse. Cuvintele ieşeau prin el, sfâşiindu-l:

― Dar de ce nu ne spui chiar Tu cum să... ?

― Raj! De ce vrei să-Mi dai Mie liberul tău arbitru?

― Ai primi?

― Crede-Mă, Raj, sunt locuri unde nici Dumnezeu, nici Omul, nu îndrăznesc să intervină.

― Şi vrei ca eu să merg acolo jos, pe planetă, să le pun întrebările Tale, şi să-i ajut să-Ţi satisfacă cererea?

― Ai face-o?

― Sunt în măsură să refuz?

― Vreau să alegi liber, Raj, nu să te simţi constrâns, sau să laşi decizia pe seama şansei. Accepţi?

Flattery se gândi puţin. Era liber să refuze. De ce nu? Ce datora el acestor... acestor... Navigatori, acestor înregistrări? Însă erau suficient de umani încât să se poată considera înrudit cu ei. Umani. Şi continua să simtă durerea gândindu-se la un univers lipsit de oameni.

O ultimă şansă pentru omenire? Ar putea fi interesant... jocul. Sau ar putea fi una dintre păcălelile Navei.

― Oare nu cumva este o simplă iluzie, Navă?

― Nu. Carnea există pentru a simţi lucrurile pe care trebuie să le simtă. Pentru a se îndoi de orice în afară de asta.

― Eu ori cred totul, ori nu cred nimic.

― Fie. Vrei să joci, în ciuda îndoielilor tale?

― Dar Tu îmi vei spune mai multe despre joc?

― Dacă pui întrebări corecte.

― Ce rol trebuie să joc?

― Aaahhhh...

Un oftat plin de graţie şi beatitudine.

― Tu vei fi exemplul viu al provocării.

Flattery cunoştea rolul ăsta. Exemplul viu al provocării. Îi faci pe oameni să găsească tot ce-i mai bun în ei, calităţi pe care nici măcar nu bănuie că le posedă. Însă unii vor fi distruşi de această încercare. Amintindu-şi de durerea distrugerii, dorea ca deciziile lui să ajute, dar nu îndrăznea să întrebe direct. Poate dacă ar afla mai multe despre planurile Navei...

― Jocul are cumva reguli pe care mi le-ai ascuns? Pe care nu vrei să mi le amintesc?

― Raj!


Jignirea era evidentă. Curgea prin el de parcă trupul îi era o placă găurită sub o cascadă fierbinte. Apoi vocea Navei se îm­blânzi:

― Nu îţi fur amintirile, Raj.

― Atunci înseamnă că sunt ceva diferit, un factor nou în acest joc. Ce altceva este diferit?

― Locul examenului posedă un element nou atât de profund încât s-ar putea să nu faci faţă testului, Raj.

Multele implicaţii ale acestui răspuns îl umplură de nedu­merire. Deci erau lucruri pe care nici măcar o fiinţă atotputernică nu le cunoştea. Şi Dumnezeu sau Satana puteau învăţa, la rândul lor.

Apoi, Nava îl înfricoşă comentând gândul lui nerostit.

― Dată fiind minunata şi periculoasa condiţie pe care tu o numeşti Timp, puterea poate fi o slăbiciune.

― Şi care este diferenţa profundă care mă va supune testu­lui?

― Va trebui să descoperi singur acest element al jocului.

Flattery înţelese regula jocului: Decizia trebuia să-i aparţină.

Nu trebuia să fie constrângere. Era diferenţa între libera alegere şi şansă. Era diferenţa dintre precizia unei holo-înregistrări şi o piesă nouă, unde domina liberul arbitru. Miza: încă o şansă pen­tru omenire. Manualul Preotului-psihiatru spunea: "Dumnezeu nu joacă zaruri cu Omul." Evident, cineva se înşelase.

― Foarte bine, Navă. Mă voi aventura în acest joc.

― Excelent! Să ştii, Raj, că zarurile, odată aruncate, nimic din exterior nu le va influenţa căderea.

Modul în care fusese formulată această promisiune i se pă­rea interesant, dar gândi că nu avea rost să caute şi alte implicaţii.

― Unde vom juca? întrebă el.

― Pe această planetă, pe care, dintr-o mică frivolitate, am denumit-o Pandora.

― Cutia Pandorei este deja deschisă, presupun.

― Într-adevăr. Au fost eliberate toate relele care pot aduce nenorocire Omenirii.

― Am acceptat cererea Ta. Acum ce urmează?

În loc de răspuns, Flattery simţi deblocarea lacătelor, şi în­depărtarea elementelor de prindere. Lumina străluci în jurul său şi îşi dădu seama că se afla într-unul dintre laboratoarele de dehibernare. Panica îl cuprinse din nou. Se ridică în picioare şi privi în jur. Trecuse atâta timp şi... şi laboratorul ăsta nu se schimbase deloc. Dar, desigur, Nava era infinită, şi avea o putere nelimitată. Nimic nu era imposibil pentru Ea, nici măcar lucruri­le de dincolo de Timp.

Cu o singură excepţie. Nu-i făcuse pe oameni să se decidă asupra modului Adorare.

Dacă dăm greş şi de data asta?

Nava chiar va şterge înregistrarea? Simţea până în mărun­taie: Nava îi va şterge. Gata cu omenirea... pentru totdeauna. Nava îşi va vedea de alte distracţii.

Dacă dăm greş, ne vom usca fără a înflori, fără a ne putea trimite sămânţa spre Infinit. Evoluţia omenirii se va opri aici.

M-am schimbat în celula de hibernare? În tot acest timp...

Ieşi din cochilie şi merse până la o oglindă montată pe unul dintre pereţii curbaţi ai laboratorului. Trupul gol era neschimbat faţă de ultima oară când îl văzuse. Faţa îşi păstrase aerul de detaşare ironică, o expresie pe care adesea ceilalţi o credeau calculată. Ochii căprui şi sprâncenele negre ridicate în sus îi fuseseră de ajutor, dar îi făcuseră şi necazuri. Ceva în psihicul oamenilor le spunea că astfel de trăsături aparţineau doar crea­turilor superioare. Însă superioritatea putea fi şi o povară insu­portabilă.

― Ahhh, ai sesizat un adevăr, şopti Nava.

Flattery înghiţi în sec. Oglinda îi spunea că trupul nu îi îmbătrânise. Timpul? Începea să întrezărească ce anume voise Nava să spună prin "lungime de Timp nesemnificativă". Celule­le de hibernare menţineau carnea în stază, la adăpost de scurge­rea Timpului. Nici vorbă de îmbătrânire. Dar cu mintea ce se întâmplase? Ce se întâmpla cu acea proiecţie pentru care creierul nu era decât un corespondent fizic? Simţea că ceva se maturizase în conştiinţa sa.

― Sunt pregătit. Cum cobor pe Pandora?

Nava vorbea printr-un vocoder plasat deasupra oglinzii.

― Am pregătit mai multe posibilităţi de transport.

― Deci mă trimiţi pe Pandora. Eu mă duc la ei şi le zic: "Salut, sunt Raja Flattery. Am venit cu nişte probleme nasoale pentru voi."

― Raj, nu-ţi stă deloc bine când eşti obraznic.

― Îţi simt nemulţumirea.

― Ai început deja să regreţi decizia pe care ai luat-o, Raj?

― Îmi mai poţi spune ceva despre problemele existente pe Pandora?

― Problema lor cea mai urgentă este contactul cu o inteligen­ţa nonumanoidă. Cu electroalgele.

― Periculoase?

― Aşa cred ei. Electroalgele sunt foarte aproape de Infinit, iar oamenii se tem...

― Oamenii se tem de spaţiile deschise, fără limite. Oamenii se tem de propria lor inteligenţă, pentru că şi ea este aproape de Infinit.

― Concluzia ta Mă încântă, Raj!

Flattery se trezi inundat de un val de bucurie. Era atât de masiv şi puternic încât simţi că s-ar fi putut dizolva în el. Ştia că senzaţia aceea nu pornea din el, şi dispariţia ei îl lăsă epuizat, transparent.

Închise ochii, apoi duse palmele către ei, apăsând puternic. Ce lucru îngrozitor fusese bucuria aceea! Pentru că atunci când se sfârşea... atunci când se sfârşea...

― Să nu-mi mai faci asta, decât dacă vrei să mă omori, şopti el.

― Tu alegi.

Cât de îndepărtate şi reci sunaseră vorbele Navei!

― Vreau să fiu om! Asta a fost menirea mea!

― Dacă ăsta este jocul pe care vrei să-l joci...

Flattery sesiză dezamăgirea Navei şi reveni la întrebări.

― Navigatorii au reuşit să comunice cu inteligenţa nonuma­noidă, cu electroalgele?

― Nu. Au studiat-o, dar nu o înţeleg.

Flattery îşi îndepărtă mâinile de la ochi.

― Au auzit vreodată de Raja Flattery?

― În istoria pe care le-am predat-o există acest personaj.

― Atunci ar fi mai bine să mă prezint cu un alt nume.

Cugetă câteva momente, apoi spuse:

― Mă voi numi Raja Toma.

― Excelent. Toma pentru îndoielile tale, iar Raja pentru ori­gini.

― Raja Toma, expert în comunicare... cel mai bun prieten al Navei. Pornesc la drum, indiferent dacă sunt sau nu pregătit.

― Da, este un joc. Un joc. Şi... Raj?

― Ce-i?

― Pentru o fiinţă infinită, Timpul aduce plictiseală. Eu nu pot tolera Timpul decât între anumite limite.



― Cât Timp ne dai pentru a ne decide în ce fel vom Adora?

― Vei afla la momentul potrivit. Şi încă un lucru...

― Da?

― Să nu te simţi jignit dacă din când în când am să te numesc Diavolul Meu.



Trecură câteva momente până ce Flattery îşi recăpătă vocea.

― Şi ce pot eu să fac? Mă poţi numi în orice fel doreşti.

― Nu ţi-am cerut decât să nu te simţi jignit.

― Desigur! Iar eu sunt Regele Canute, ordonând mareei să se retragă!

Nu primi nici un răspuns şi se întrebă dacă trebuia să-şi găsească singur drumul spre planeta numită Pandora. Însă Nava îi vorbi:

― Acum te vom îmbrăca într-o costumaţie adecvată, Raj. Navigatorii sunt conduşi de un nou Preot-psihiatru. Îi spun PP, iar atunci când îi supără, îi spun Şeful. Te poţi aştepta ca în curând Şeful să te cheme la el.



Probabil că imobilitatea lucrurilor care ne în­conjoară le este impusă lor tocmai de convingerea noastră că ele sunt ceea ce sunt şi nu altceva, şi de imobilitatea concepţiilor în ceea ce le priveşte.

Marcel Proust,



Yüklə 2,87 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin