Pandora -frank Herbert Bill Ransom- incidentul Iisus

de pe Nava Neantului

ÎN PLIMBĂRILE NOCTURNE prin navă, lui Oakes îi plă­cea să nu aibă o ţintă anume. Vroia să scape de personalitatea PP-ului. Muncise din greu ca să rămână un simplu nume, atât pe navă cât şi la sol. Puţini îl văzuseră vreodată la faţă, şi majorita­tea îndatoririlor sale oficiale erau îndeplinite prin intermediul câtorva lachei de încredere: Adorarea de rutină din capelele co­ridoarelor, alocarea de alimente pentru cei de la sol şi un mini­mum de ajutor la multele funcţii pe care nava le executa fără intervenţie umană. Autoritatea unui PP era neînsemnată. Însă el dorea mai mult.

Kingston spusese odată: "Avem prea mult timp neocupat. Nu ne dovedim utili, şi din cauza asta putem da de necaz."

În hoinăreala asta nocturnă, amintirea lui Kingston îl însoţi­se neobişnuit de mult. Pasajele exterioare, plafoanele şi zidurile coridoarelor erau punctate de senzori: ochi şi urechi. Se înşiruiau în faţă şi în spate ca nişte vectori, lucind slab în lumina albastru-închis a nopţii.

Nici acum nu primise veşti de la Lewis. Foarte enervant! Raportul preliminar al Legatei lăsase prea multe întrebări fără răspuns. Ce făcea Lewis, vroia să dea o lovitură de unul singur? Imposibil! Nu avea curaj pentru o asemenea acţiune. Era eternul maşinist din spatele scenei. Nu putea fi un actor.

Deci, ce anume se întâmplase?

Simţea că este asaltat de prea multe probleme, şi nu ştia dacă le va putea face faţă. Trebuia să-l trimită pe poetul asta, Kerro Panille, la sol. Nu mai putea întârzia mult. Şi noul PP scos din celula de hibernare! Amândoi, poetul şi PP-ul, trebuiau în­grămădiţi în aceeaşi cutie şi supravegheaţi cu mare atenţie. În curând va sosi vremea iniţierii unui proiect de eradicare a alge­lor. Cei de pe planetă erau deja prea înfometaţi, şi puteau începe oricând să caute ţapi ispăşitori.

Şi incidentul acela tulburător, cu aerul din cabină. Încercase nava să-l asfixieze? Sau să-l otrăvească?

Dădu colţul şi se trezi într-un coridor lung. Pe pereţi erau desenate săgeţi verzi iridescente, spunându-i că se îndepărta de centrul navei. Senzorii din plafon erau ca nişte puncte aliniate, unindu-se în depărtare.

Spre deosebire de alte daţi, acum remarcă activarea fiecărui senzor pe măsură ce se apropia de el. Fiecare ochi mecanic îi urmărea cu exactitate pasul şi, când se apropia de limitele zonei sale de sensibilitate, următorul ochi îşi rotea pupila uriaşă pentru a-l lua în primire. Desigur, aprecia această supraveghere atentă, dar îl călca pe nervi gândul că o posibilă inteligenţă răuvoitoare îl privea din spatele unui scut nevăzut.

Nu auzise niciodată ca un senzor să se defecteze. Dacă încercai să te legi de unul însemna să ai de-a face cu o unitate robox ― un sistem de intervenţie şi protecţie unitar, care nu avea nici un pic de consideraţie faţă de viaţa şi integritatea altor crea­turi ― cu excepţia Navei, desigur.

Nu Nava, ci nava!

Atâţia ani de programare, de pregătire... nici măcar el nu scăpase de amprenta lor. Cum să te aştepţi la aşa ceva din partea unora cu voinţă mai slabă, cu mai puţină inteligenţă?

Oftă. Oamenii se schimbau greu. Simţea însă că dacă dove­dea suficientă inteligenţă putea transforma orice în avantajul lui. Chiar şi o unealtă periculoasă, cum era Lewis.

Atenţia îi fu atrasă de o altă pereche de senzori, aflaţi de data aceasta în exteriorul Punţilor pentru Docare. Era linişte acolo, şi persista mirosul acela ciudat, datorat nenumăraţilor oa­meni care dormeau. În timpul nopţii Coloniei (care uneori coin­cidea cu cea a Navei, dar cel mai adesea nu), nu funcţiona nici măcar linia de transport. Toată industria din timpul zilei era abandonată pe timpul nopţii, când dormeau cu toţii.

Cu excepţia a două locuri, totuşi: întreţinerea vieţii şi agra­ria.

Oakes se opri, şi cercetă şirul de senzori. Doar el, dintre toţi Navigatorii, era capabil să îi aprecieze la justa valoare. Avea acces la toate mişcările pe care aceştia le înregistrau. Toate de­taliile vieţii de pe navă îi stăteau la dispoziţie, îi aparţineau. Şi avusese grijă să echipeze colonia de la sol în mod similar. Vigi­lenţa navei era şi a lui.

Cu cât ştim mai mult, cu atât suntem mai puternici în opţiu­nile noastre.

Aşa îi spusese Kingston, în perioada pregătirii.

Am fost un material uman brut, neprelucrat, dar extrem de bun pentru şlefuire!

Kingston fusese aproape un maestru al controlului. Aproa­pe. Iar controlul era o funcţie cu opţiuni decisive. În unele si­tuaţii, Kingston refuzase anumite opţiuni.

Eu nu refuz.

Opţiunile se năşteau din informaţii. Învăţase bine lecţia asta.

Dar cum poţi şti dinainte rezultatul fiecărei opţiuni?

Oakes dădu din cap şi îşi reluă plimbarea. Senzaţia că se îndrepta spre noi primejdii îl apăsa puternic pe piept. Însă doar moartea îl mai putea opri acum. Picioarele îl conduseră spre un pasaj care dădea într-un agrarium. Chiar dacă nu ar fi recunoscut urmele largi ale cărucioarelor ducând spre o trapă automată, mirosul de verde din pasaj era inconfundabil. Trecu de locul unde se opreau urmele, prin trapă, şi se trezi într-un spaţiu slab luminat, uriaş. Imensitatea acestuia aproape că îl înspăimânta.

Şi aici era noapte. Plantele aveau nevoie de un ciclu zi-noapte. Lângă el, spre stânga, se afla un perete luminat din interior, având desenată o hartă pe fond galben. Harta îi arăta locul în care se afla şi cele mai bune trasee de ieşire. Se putea vedea şi agrarium-ul. Cele mai mari extruziuni ale navei erau destinate producerii hranei, însă de mulţi ani nu mai intrase într-unul din aceste lăcaşuri. Nu mai fusese de la prima încercare de colonizare a continentului Dragonul Negru, cu mult înainte de a se forma primul aşezământ întărit al Coloniei pe Ou.

Prima mare greşeală a lui Kingston.

Oakes se apropie de hartă, conştient de mişcările care aveau loc în depărtare, însă mult mai atras de simbolurile sesizate. Nu era pregătit pentru ceea ce îi spunea harta. Agrarium-ul în care intrase era aproape tot atât de spaţios ca şi centrul navei. Se extindea spre exterior ca un evantai, avându-şi rădăcinile în car­casa originală. Costurile ― aprobate de el ― pentru întreţinerea navei şi a Coloniei, căpătau aici o nouă realitate. Nota explicati­vă din partea de jos a hărţii era ca un semn de exclamare.

În timp ce privea harta, lucrătorii din schimbul de noapte întrerupseră activitatea, pregătindu-se pentru Adorarea de dina­intea mesei. Acţionaseră la unison, fără să primească vreun semn sau comandă. Gesturile şi expresiile lor nu trădau nici un fel de nemulţumire. Se deplasară cu toţii spre locurile de Adorare.

Ei chiar cred! gândi Oakes. Ei chiar cred că nava este Dumnezeu!

Supraveghetorul schimbului conducea ritualul de rugăciuni. Tristeţea îl năpădi dintr-o dată pe Oakes, atât de brusc încât aproape că îi dădură lacrimile. Îi invidia pentru credinţa lor, pentru liniştea pe care le-o dădea ritualul. Lui, ritualul îi provoca o imensă plictiseală.

Supraveghetorul era un bărbat îndesat şi crăcănat, murdar pe mâini şi genunchi. Acum dirija Imnul Creşterii Certe.

― Iată stratul de pământ, spuse el aruncând pe podea o bu­căţică de pământ.

― Şi sămânţa adormită în el, răspunse corul ridicând farfu­riile şi punându-le apoi din nou jos.

― Iată apa, spuse el lăsând să cadă câteva picături din carafa sa.

― Şi trezirea pe care o aduce cu ea, se ridică vocea corului.

― Iată lumina, spuse el ridicând privirea spre panourile care răspândeau lumina ultravioletă.

― Şi viaţa care înfloreşte datorită ei, spuseră muncitorii ridi­când mâinile cu palmele în sus.

― Iată plinătatea bobului şi grosimea frunzei, spuse el luând cu lingura din cazanul comun şi punând conţinutul în farfuria celui din stânga sa.

― Şi sămânţa vieţii plantată în noi, spuseră ei.

Fiecare lucrător lua cu lingura din propria farfurie şi punea conţinutul în farfuria celui din stânga.

― Iată Nava şi hrana dată de Navă, spuse supraveghetorul. Apoi se aşeză.

― Şi bucuria de a o împărţi cu ceilalţi, spuseră ei aşezân­du-se pentru a mânca.

Oakes plecă de acolo. Nimeni nu-l băgase în seamă.

Bucuria de a împărţi împreună! pufni el. Dacă am fi mai puţini şi am avea mai multă haleală, asta da, ar fi o bucurie!

Merse pe lângă peretele exterior al învelişului navei. La doar câţiva metri depărtare, de cealaltă parte, se afla spaţiul nemărginit. Gândurile îi alergau rapid prin minte.

Agrarium-ul putea hrăni treizeci de mii de oameni. În loc să numere oamenii, putea număra agrarium-urile, şi face apoi soco­teala! Ştia că transporturile spre planetă asigurau optzeci la sută din necesităţile Coloniei. Asta era cheia spre aflarea cifrelor adevărate! Cum de nu-şi dăduse seama până acum?

Deşi era mândru de descoperirea făcută, Oakes ştia că nava va împiedica orice încercare în direcţia asta. Blestemata de navă nu vroia să se afle numărul oamenilor pe care îi întreţinea. Bloca orice încercare de recensământ; ascundea celulele de hibernare, şi te zăpăcea cu tot felul de coridoare inutile.

Scotea din hibernare un PP fără nume şi anunţa un nou proiect pe planetă. Proiect asupra căruia el, Oakes, nu mai avea nici o autoritate.

Foarte bine... pe planetă se întâmplau multe accidente. Chiar şi preţiosul PP trimis de Navă se putea întâlni acolo cu fatalitatea.

Nici o nenorocire! Noul PP era probabil un clon. Oakes văzuse arhivele cele mai vechi: Clonii erau accesorii, simplă recuzită. Asta o spusese cineva care semnase cu iniţialele MH. Şi declaraţia avea o foarte pregnantă aură de autoritate. Clonii erau recuzită.
Un cuvânt de lămurire asupra programelor noastre genetice. Atunci când mărim viteza de creş­tere, ne străduim în acelaşi timp să creem anumite tipuri de decizii. Viteza desparte, crează opţiuni men­tale şi consideraţii pe termen lung. Totul devine deci­zia momentului.

― Jesus Lewis,

Directive privitoare la clonii-P

DUPĂ CE ACOPERISERĂ spărturile din perimetrul Fortu­lui cu dispozitive temporare de etanşare, Lewis supraveghease zilnic modul în care se făcea curăţirea interiorului. Era o muncă lungă şi grea; munceau şi noaptea, folosind lumina de avarie, întregul Fort puţea a clor, atât de puternic încât în anumite por­ţiuni erau obligaţi să poarte filtre şi echipamente portabile pentru respiraţie.

Dimineaţa spălau curtea de mai multe ori cu clor, înainte de a avea curajul să se apropie de cadavre. Chiar şi aşa, improviza­seră în grabă nişte fălci mecanice, le montaseră pe echipamentul mobil, şi cu ele înlăturau cadavrele.

Peste tot era clor. Inevitabil, se alegeau cu arsuri pe piele, pe îmbrăcăminte, iar asta îngreuna şi mai mult munca.

La Sub-Nivelul Patru, dădură peste o surpriză plăcută: două­zeci şi nouă de cloni plus cinci Naturali, blocaţi într-o magazie, fără lumină. Toţi înfometaţi, însetaţi şi îngroziţi. Magazia adă­postea încărcături de rezervă pentru aruncătoarele de flăcări; Lewis avea astfel posibilitatea ca, la sterilizarea finală, pe lângă clor, să adauge şi focul.

Se miră că cei cinci muncitori nu fuseseră atacaţi de clo­nii-P. Apoi află că muncitorii dăduseră alarma în momentul ata­cului Tentaculelor Nervoase şi îi conduseseră pe cloni la adăpost. În timpul acestei lungi izolări, între clonii-P şi Naturali se dezvoltase un sentiment de camaraderie. De altfel, se putea re­marca în timpul evacuării ― clonii ajutându-i pe Naturali şi vice versa. Chestia asta era foarte periculoasă. Se folosi de toată fermitatea şi autoritatea pentru a-i separa; clonii fură trimişi la munca dificilă a curăţării terenului din interiorul perimetrului, iar Naturalii primiră sarcinile obişnuite, acelea de supraveghere.

Însă văzu ceva care îl deranjă în mod deosebit: un gardian de încredere, Pattersing, se dădea pe lângă o gingaşă femelă clon-P, provenită din ultimele experienţe. Era înaltă şi făcută după standardele umane, cu piele de culoare cafeniu-deschis, şi ochi mari. Seria respectivă prezenta un defect, având oase fragi­le, şi Lewis era hotărât să o abandoneze ― numai că acum, femela aceasta era unul dintre puţinele exemplare ale încrucişării între genele umane şi cele Pandorane.

Probabil că Patterson manifesta doar grijă faţă de exempla­rele valoroase. Ştia, desigur, cât de fragile erau oasele acestei serii. Da... asta trebuia să fie.

Lewis era satisfăcut să remarce cloni-P mult mai reuşiţi, care includeau material genetic local. Nu va fi nevoie să se treacă iarăşi prin acel program de cercetare lung, lent şi costisitor. Dezastrul de la Fort nu fusese total.

O stare de euforie puse stăpânire pe el. Sterilizaseră Fortul, iar acum aveau o nouă şi eficientă armă împotriva Tentaculelor Nervoase.

― Bine măcar că am rezolvat problema hranei, îi spuse lui Illuyank.

Illuyank îi aruncă o privire lungă, penetrantă. Lui Lewis nu îi plăcu.

― Dacă numărăm şi clonii-P, nu am mai rămas decât cinci­zeci, spuse Illuyank.

― Dar am salvat tot ceea ce era esenţial în proiect, spuse Lewis.

Prea târziu! Îşi dădu seama că vorbise prea mult. Illuyank era foarte inteligent, se dovedise capabil să tragă concluzii co­recte dintr-un minimum de informaţii.

Asta e... Illuyank va pleca în Colonie. Murdoch va avea grijă de el.

― Oamenii trebuiesc înlocuiţi, au nevoie de odihnă, insistă Illuyank.

― Am credinţa că acest test ne-a făcut mai puternici, spuse Lewis.

Apoi îl trimise pe Illuyank să facă o sterilizare completă a Fortului ― fiecare colţişor, fiecare hală, să nu fie omis nici un petic ― cu clor şi/sau foc. Se mişcau încet prin pasaje, prin zonele deschise. Înaintarea lor era marcată de şuierul flăcărilor şi de valurile puternice de apă cu clor. Lewis ordonă o sterilizare finală cu gaz de clor, deschizând toate valvele, toate trapele din Fort. Apoi făcură o ultimă inspecţie generală, cu senzorii video.

Curat. Când totul luă sfârşit, pompară reziduul de clor pe terenul din vecinătatea perimetrului. Norii de clor împânziră stâncile şi dealurile pe lângă care se adăpostiseră clonii după ce fuseseră alungaţi din Fort.

Inevitabil, o parte din clor trecu de faleză şi atinse marea, provocând o retragere violentă a algelor din golf. O haită de aerostate fu trezită din nemişcare. Aerostatele plutiră la distanţă de Fort, deasupra colinelor din jur, spectatori, în timp ce Lewis şi slabele lui ajutoare sterilizau Fortul.

Ceva mai târziu, Lewis intră într-un vehicul blindat pentru a conduce echipa de sterilizare a zonei din exterior, luându-i pe Illuyank ca şofer. La un moment dat, îi ordonă lui Illuyank să oprească şi să închidă vehiculul, pentru a studia şirul de aerostate aflate în depărtare. Totul era ca o scenă, văzută prin bariera groasă de plasmasticlă a camionului. Uriaşele pungi portocalii pluteau într-o linişte deconcertantă. Tentaculele negre şi lungi, încolăcite în jurul stâncilor de pe coline le serveau ca ancore. Formau o linie misterioasă la aproximativ trei kilometri depărta­re, umplându-i pe Lewis de teamă şi furie.

― Va trebui să eliminăm creaturile alea blestemate! spuse el. Sunt nişte bombe plutitoare.

― Cred că sunt mai mult decât atât, spuse Illuyank.

Unul dintre clonii supravieţuitori folosi acest moment pen­tru a se debarasa de raniţa cu clor. Se întoarse cu faţa spre şirul de aerostate, desfăcu larg braţele cioturoase şi strigă cu voce tare:

― Avata! Avata! Avata!

― Luaţi-l pe dementul ăsta de aici şi închideţi-l! ordonă Le­wis.

Illuyank transmise ordinul mai departe, prin difuzoarele ve­hicolului. Doi supraveghetori se grăbiră sa execute ordinul.

Lewis privea mârâind. Avata ― ăsta fusese celălalt strigăt de revoltă al clonilor. Avata şi Ne e foame acum!

Dacă clonul de acolo n-ar fi făcut parte din ultimele încru­cişări genetice, foarte valoroase, Lewis ar fi ordonat să fie ucis pe loc. Stupidă creatură!

Îşi spuse că va trebui să impună noi măsuri de precauţie. Reguli mult mai aspre cu privire la comportamentul clonilor. Oakes va trebui şi el implicat în deciziile astea. Vor inspecta Colonia şi Nava ― ca să aducă mai mulţi cloni, mai mulţi mun­citori, mai multe gărzi, mai mulţi supraveghetori. Murdoch şi Camera Ţipetelor vor avea mult de lucru. Foarte mult de lucru. Da... ce să-i faci! Grădinăritul fusese întotdeauna o afacere bru­tală: scoate buruienile, ucide dăunătorii, elimină molimele. Sco­pul special al Laboratorului Unu era corect formulat: Grădina. Producea flori pentru Pandora.

― Am folosit clor, şi totul pare curat, spuse Illuyank.

― Să ne întoarcem, spuse Lewis.

Apoi:

― Când ajungi în Colonie, ai grijă să nu scapi nici o vorbă despre clor.

― Am înţeles.

Lewis se cufundă în gânduri. Sosise momentul să hotărască ce îi va spune lui Oakes, pentru ca dezastrul ăsta să fie transfor­mat într-o importantă victorie.

Clonii sunt recuzită, şi cu asta-basta!

― Morgan Hempstead,

Directorul Bazei Lunare

― MULŢUMESC că ai răspuns invitaţiei mele.

Toma îl privea cu atenţie pe vorbitor. Era surprins: ce sen­zaţie de pericol stârniseră nişte simple cuvinte! Acesta era Mor­gan Oakes, Preotul-psihiatru ― PP-ul, Şeful?

Pe Navă era după-amiază. Toma nu ieşise de multă vreme din celula de hibernare, nu se simţea complet treaz şi nici foarte obişnuit cu carnea sa îndelung adormită.

Acum nu mai sunt Raja Flattery. Sunt Raja Toma.

Nu exista nici o breşă în noua lui imagine, mai ales în privinţa asta.

― Ţi-am studiat dosarul, Raja Toma, spuse Oakes.

Toma încuviinţă. Ce minciună! Tensiunea din vocea celui­lalt era prea evidentă. Oare Oakes nu-şi dădea seama cât de mult se trăda, mai ales în faţa cuiva cu simţuri bine antrenate? Din câte cuvinte scotea omul ăsta, nu puteai crede nici unul! Era neatent... foarte neatent.

Probabil că nu mai există alţi oameni cu simţuri antrenate pentru a-l testa.

― Am răspuns unei somaţii, nu unei invitaţi, spuse Toma.

Aşa! Cam aşa ar fi răspuns un Raja Toma.

Oakes zâmbi discret şi bătu cu palma un dosar subţire, pe care-l ţinea în poală. Un dosar? Greu de crezut. Toma ştia că era în interesul Navei să ascundă adevărata identitate a actorului din această piesă.

Toma! Sunt Toma! Aruncă o privire în celula unde fusese invitat de Oakes. Într-un târziu îşi dădu seama că pe vremuri fusese o cabină de locuit. Oakes dărâmase nişte pereţi, pentru a o extinde. Apoi, recunoscând un motiv decorativ mistic între două draperii roşii, suferi unul dintre cele mai puternice şocuri de când se trezise.

Asta a fost cabina mea!

Era evident că Nava se extinsese fantastic de mult faţă de zilele când, ca Navă a Neantului, adăpostea doar câteva mii de oameni în hibernare şi un echipaj-ombilical minim. Schimbările remarcate în drumul până la cabina aceasta dădeau de înţeles că în spatele lor se aflau alte schimbări, mai profunde. Ce se întâm­plase cu Nava?

Această cabină extinsă dovedea mult prost gust. Spaţiul su­gera un lux exagerat şi desfrâu, cu draperii exotice, covoare portocalii groase, şi divane lascive. Cu excepţia unei mici holo-proiecţii aflată în stânga lui Oakes, servosistemele cabinei fuse­seră disimulate.

Oakes îi lăsă vizitatorului timp din belşug pentru a studia încăperea. Concomitent, încerca să-şi răspundă la câteva între­bări. Ce intenţie avea Nava cu acest străin misterios? întrebarea era întipărită clar pe figura lui Oakes.

Toma fu atras de proiecţia computerizată, aflată în acel mo­ment în holofocus. Era o proiecţie tri-dimensională, cu ceva foarte familiar: o navă orbitând în jurul unei planete, colorată în verde, portocaliu şi negru. Doar sistemul planetar era necunos­cut; avea doi sori şi câţiva sateliţi naturali. Şi, privind evoluţia lentă a navei pe orbită, avu un straniu sentiment de déjà-vu. Se mişca într-o navă aflată în mişcare, într-un univers aflat în miş­care... şi totul se mai întâmplase şi înainte.

Reluare?

Nava spusese că nu, dar... Toma alungă îndoielile, păstrân­du-le pentru mai târziu. Nu avea nevoie să i se spună că planeta aflată în holofocus era Pandora, iar proiecţia respectivă era ver­siunea în timp real a poziţiei Navei în sistemul Pandorei. Unele lucruri nu se schimbau; trecerea timpului nu avea efect asupra lor. Bickel studiase cândva o astfel de proiecţie pe Nava Nean­tului Pământeanul.

Morgan Oakes stătea pe un divan moale, tapiţat cu catifea ruginie, în timp ce Raja Toma rămăsese în picioare. O sugestie grosolană a poziţiei lor într-o ierarhie pe care Toma nu o anali­zase încă.

― Mi s-a spus că eşti Preot-psihiatru, spuse Oakes.

Apoi, în gândul său: Omul ăsta nu răspunde numelui său într-o manieră obişnuită.

― Da, aceasta a fost pregătirea mea.

― Expert în comunicare?

Toma dădu din umeri.

― Aahhh, da, spuse Oakes încântat de sine. Rămâne să de­monstrezi cât de expert eşti. Spune-mi de ce l-ai cerut pe poet.

― Nava l-a cerut pe poet.

― Aşa spui tu.

Oakes tăcu după această provocare.

Toma îşi întoarse din nou privirea spre el. Era masiv-spre-­gras, cu ten închis la culoare, şi răspândea un vag miros de parfum. Părul presărat cu fire argintii fusese pieptănat înspre înainte, pentru a ascunde un început de chelie. Nas ascuţit cu nări dilatate, gură subţire înclinată spre o grimasă aspră ce se întindea pe aproape toată lăţimea feţei; bărbie largă cu gropiţă. Ochii de culoare albastru deschis dominau cu autoritate această figură de Navigator care altfel nu avea nimic deosebit. Cercetători, sfrede­litori, încercând mereu să penetreze suprafaţa asupra căreia se opreau. Toma văzuse astfel de ochi la oameni care purtau diag­nosticul de psihopaţi.

― Eşti mulţumit de ceea ce vezi? întrebă Oakes.

Din nou, Toma dădu din umeri.

Lui Oakes nu-i plăcu acest răspuns.

― Ce-ai văzut la mine de simţi nevoia să mă cercetezi atât de intens?

Toma îl privi ţintă. Caracterul era uşor de recunoscut, iar prenumele spunea aproape totul. Oakes ar fi trebuit să aibă Lon ca nume de mijloc. Dacă ar fi fost un clon şi nu un supravieţuitor "rejucat" salvat de pe o planetă muribundă... da, ăsta ar fi un indiciu interesant despre modul în care Nava desfăşura acest joc mortal. Oakes avea o asemănare mai mult decât întâmplătoare cu Morgan Hempstead, de mult dispărutul director al Bazei Lunare. În plus, mai era şi numele.

― Eram foarte curios să văd cum arată Şeful, spuse Toma.

Găsi un scaun în faţa lui Oakes şi se aşeză fără a mai aştepta invitaţie.

Oakes se încruntă. Ştia cum i se spunea ― şi pe nava, şi la sol ― dar politeţea (şi diplomaţia) impunea ca în această cameră să nu se folosească termenul respectiv. Totuşi, deocamdată să nu grăbim declanşarea conflictului. Acest Raja Toma avea prea multe mistere. Tip aristocratic, cu aerul acela de sunt-mai-bun-ca-tine!

― Şi eu sunt curios să ştiu mai multe despre tine, spuse Oakes.

― Sunt un slujitor al Navei.

― Dar ce anume trebuie să faci?

― Mi s-a spus că aveţi o problemă de comunicare pe Pandora ― ceva în legătură cu o inteligenţă nonumanoidă.

― Ce interesant! Şi ce aptitudini speciale ai pentru a putea rezolva problema?

― Nava gândeşte că eu sunt cel mai potrivit pentru această treabă.

― Nu sunt de acord ca procesele navei să fie denumite gân­dire. De altfel, cui îi pasă ce părere are un sistem făcut din piese electronice? Eu prefer judecata umană.

Oakes îl privi cu mare atenţie pe Toma. Cum va reacţiona la această blasfemie directă? Cine era în realitate omul ăsta? Nu puteai avea încredere că blestemata de navă va juca corect. Un singur lucru merita crezut: nava nu era un zeu. Era puternică, desigur, dar avea limite ce trebuiau explorate.

― În sfârşit, intenţionez să mă ocup de problemă, spuse Toma.

― Dacă accept eu.

― Asta este între tine şi Navă, spuse Toma. Eu sunt foarte mulţumit să ascult de sugestia Navei.

― Mă simt jignit...

Oakes făcu o pauză, şi se lăsă pe spate înfundându-se în perne:

― ... când te referi la construcţia asta mecanică...

Făcu un gest cu mâna, indicând prezenţa Navei peste tot în jurul lor:

― ... spunându-i Navă. Ştii, implicaţiile...

Lăsă fraza în suspensie.

― Ai scos vreun ordin care să interzică Adorarea Navei? întrebă Toma.

I se părea o idee interesantă. Oare cum ar reacţiona Nava?

― Am făcut unele compromisuri cu monstruozitatea asta fizică pe care oamenii au scăpat-o de sub control, spuse Oakes. Ne tolerăm unul pe altul. Ai un nume interesant, ştiai?

― Familia mea l-a purtat... o perioadă foarte îndelungată.

― Ai familie?

― Mai corect ar trebui spus că am avut o familie.

― Ciudat. Te luasem drept clon.

― Da, iată o chestiune filozofică foarte interesantă, spuse Toma. Oare clonii au familii?

― Eşti clon?

― Ce importanţă are?

― N-are nici o importanţă. Aşa cum văd eu lucrurile, nu eşti decât o altă maşinaţie a navei. Te voi tolera... deocamdată.

Făcu un gest cu mâna, concediindu-l.

Însă Toma nu era pregătit să plece:

― Şi tu ai nume deosebit de interesant.

Oakes se întorsese spre proiecţia holografică de lângă el. Şovăi, privindu-l cu coada ochiului fără a întoarce capul. Gestul spunea clar: Mai eşti încă aici? Însă ochii lui trădau altceva. Îi fusese trezit interesul.

― Da?

― Semeni extraordinar de mult cu Morgan Hempstead, şi am remarcat că ai acelaşi nume.

― Cine a fost Morgan Hempstead?

― Ne-am întrebat adesea dacă directorul Bazei Lunare nu şi-a prevăzut un clon pentru el însuşi. Eşti cumva acel clon?

― Eu nu sunt clon! Şi ce este Baza Lunară?

Toma tăcu din gură, amintindu-şi ce îi spusese Nava. Aceşti supravieţuitori rejucaţi fuseseră aleşi în diferite etape ale evo­luţiei umane. Asemănarea, chiar şi în nume, putea fi o coinci­denţă. Proveneau dintr-o perioadă de dinaintea călătoriilor spaţi­ale? Nava era prima lor experienţă în multele dimensiuni ale universului?

― Ţi-am pus o întrebare!

Oakes era furios, şi nici nu încerca să-şi ascundă starea.

― Baza Lunară a fost sediul proiectului care a creat Nava.

― Satelitul Pământului? Pământul meu?

Oakes se împunse cu degetul în piept. Şi începu să se gân­dească la această revelaţie.

― Nu te-ai întrebat niciodată de unde a apărut Nava? întrebă Toma.

― Ba chiar de foarte multe ori. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că ne-am făcut-o cu mâna noastră.

Toma îşi amintea acum mai multe din relatările Navei, şi extrase câteva fragmente:

― Unii oameni trebuiau salvaţi. Soarele se transforma în no­vă. A fost nevoie de un efort gigantic.

― Aşa ni s-a spus şi nouă, dar cu mult mai târziu. Pe mine mă interesează foarte mult cum a putut fi păstrat secretul unei Baze Lunare.

― Dacă pe vapor ai o singură barcă de salvare, ce faci? Le spui tuturor unde se află?

Toma se simţi mândru de această minciună iscusită. Era exact genul de minciună pe care Oakes ar fi crezut-o fără rezer­ve.

Oakes aprobă în sinea sa:

― Da... desigur.

Aruncă o privire spre com-consolă, apoi se răsuci ca să capete o poziţie cât mai confortabilă. Toma minţea, evident. Interesantă minciună, totuşi. Toată lumea ştia că nava aterizase în Aegypt. Puteau fi două nave? Cine ştie...? Poate că au fost mai multe aterizări.

Toma se ridică în picioare:

― Unde găsesc un mijloc de transport spre Pandora?

― Nu găseşti nicăieri... până nu îmi spui mai multe despre Baza Lunară. Fă-te comod.

Arătă spre scaunul de pe care Toma tocmai se ridicase.

Toma trebui să se supună. Se aşeză pe scaun. Ce urzeală complicată ţesem, gândi el. Adevărul este mult mai simplu. Dar lui Oakes nu i se putea spune adevărul... nu, nu încă. Va trebui găsit momentul ― şi locul ― potrivit pentru ca Nava să-i ia co­manda. Navigatorii merseseră foarte departe în jocul acesta al Adorării. Vor trebui scuturaţi bine, înainte să poată conştientiza adevărata cerinţă a Navei.

Toma închise ochii şi se gândi câteva momente, apoi îi deschise, începând să relateze evenimentele de la Baza Lunară aşa cum le cunoştea el. Faptele erau denaturate doar atât cât să dea iluzia că Baza Lunară fusese un proiect despre care Pămân­tul lui Oakes nu ştia nimic.

Oakes îl oprea din când în când, insistând asupra unor anu­mite detalii.

― Eraţi cloni? Cu toţii?

― Da.

Oakes nu reuşi să-şi ascundă încântarea:

― De ce?

― Era cert faptul că unii dintre noi vor pieri. Clonarea mărea şansele de succes ale proiectului. Erau selectaţi cei mai buni oameni... fiecare grup beneficia de date suplimentare faţă de cel anterior.

― Ăsta era singurul motiv?

― Directivele Bazei Lunare defineau clonii ca fiind recuzită. Puteai face orice cu ei. Cu Naturalii ― oameni născuţi pe cale naturală ― trebuia să te porţi foarte atent.

Oakes rumegă puţin cele auzite, în timp ce un zâmbet fragil îi crăpă faţa. Apoi:

― Continuă.

Toma se conformă, întrebându-se ce găsea Oakes atât de satisfăcător.

Oakes ridică dintr-o dată mâna, oprind relatările. Detaliile mărunte nu prezentau un interes imediat. Imaginea în ansamblul ei îi ajungea, oferindu-i mesajul pe care şi-l dorise. Clonii erau recuzită. Exista un precedent. Iar acum cunoştea numele din spatele acelor iniţiale: MH ― Morgan Hempstead! Se hotărî să caute şi alte puncte slabe la acest Raja Toma.

― Spui că Raja este un nume de familie. Eşti cumva... ăăh... rudă cu acel Raja Flattery menţionat în ceea ce se numeşte isto­ria noastră?

― Rudă îndepărtată.

Şi Toma gândi: Este adevărat. Suntem rude îndepărtate. Ne desparte timpul. A fost odată un bărbat numit Raja Flattery... dar asta s-a întâmplat într-un alt eon.

Deja se simţea puternic ancorat în identitatea lui Raja Toma. Într-un fel, rolul acesta i se potrivea mai bine decât cel de Flat­tery.

Dintotdeauna am fost omul care se îndoieşte. Eşecurile me­le au fost eşecurile îndoielilor. Oi fi eu provocarea vie a Navei, dar am libertate în alegerea metodelor.

Oakes îşi drese vocea:

― Acest schimb de informaţii mi s-a părut deosebit de edifi­cator şi satisfăcător.

Toma se ridică din nou în picioare. Nu-i plăcea atitudinea acestui om, care credea că oamenii aveau valoare numai în mă­sura în care îi erau lui folositori.

Morgan. Trebuie să fie un clon al lui Hempstead. Trebuie!

― Acum voi pleca, spuse Toma.

Era suficientă provocarea? Studie figura lui Oakes încer­când să descopere un răspuns negativ. Oakes era doar amuzat.

― Da, Raja Lon Toma. Pleacă. Pandora te va întâmpina cu braţele deschise. Probabil că vei supravieţui acestei întâmpi­nări. .. o vreme.

De-abia mult mai târziu, când aştepta să se îmbarce pe mij­locul de transport ce avea să-l ducă la sol, Toma se întrebă de unde şi cum obţinuse Oakes acele mobile luxoase pentru cabina sa extinsă.

De la Navă?

Mintea cedează, voinţa preia controlul.

―