Tema pentru acasa: roman

Maria ajunge la Zarianka
„… două suflete rostogolindu-se, fără odihnă, până se vor uni, ca să
întrezărească Universul.”
Okakura Kakuzo
Când pleci undeva, să nu te uiţi în urmă, îşi aminti Maria Răzeşu de o vorbă din Poiana şi a
urcat în primul tren care trebuia s-o ducă până la Moscova, de unde avea să înceapă călătoria
ei către întinderile Siberiei.
Înainte de a porni, răsfoi la biblioteca comunală mai multe enciclopedii, anuare geografice,
dări  de  seamă  ale  unor  expediţii,  reviste  de  voiaj,  pentru  a  afla  cât  mai  multe  despre  aceste
spaţii, mari cât o planetă.
Dincolo  de  Ural  descoperi  natura  superbă  a  Siberiei,  de  o  măreţie  înspăimântătoare.  Un
spaţiu  carceral,  nemărginit.  Pini  nefiresc  de  înalţi,  cu  vârfurile  împrăştiind  norii,  crescând  până
la Dumnezeu. Mesteceni prinşi în hore pe zările perdeluite. Brazi de argint. Ape de sticlă. Nori
vătuiţi. Şi cerul care-şi aşază generos sineala pe arbori, pe munţi, pe tot.
În faţa acestui peisaj omul îşi simte fragilitatea.
Călătoria părea să nu mai aibă sfârşit.
Tuc-tuc! Ritmul roţilor i se înfipse adânc în creier.
Nici un eveniment nu deranjă monotonia acestei călătorii de care i se acrise în cele 20 de
zile  până  ajunse  la  Vanino,  portul  maritim  din  Strâmtoarea  Tătară,  situată  între  continent  şi
insula Sahalin. Şi doar într-o noapte, când stătea de pază la geam, avu o vedenie ciudată.
Cele două trenuri trecură ca două fulgere unul pe lângă celălalt. Şi-atunci l-a văzut! Nu, nu
se  putuse  înşela. Era  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el,  el.  Printr-o  spărtură  de  geam
zăbrelit, din partea de sus a unui “bou-vagon”, a privit la ea, prin ea, dincolo de ea, dar – ca şi
la  lecţiile  lui  –  s-a  uitat  fără  s-o  vadă.  Totul  a  durat  o  miime  de  secundă,  el  dispărând  în  hăul
nopţii  cu  tot  cu  trenul  păzit  de  militari  înarmaţi.  Dar  imaginea  lui  i  s-a  imprimat  pe  retină  şi  n-o
putuse şterge cu pleoapele umezite de lacrimi oricât a încercat în zilele care urmară. Şi-a zis că
i  s-a  părut,  că  era  imposibil,  că  nu  era  el,  doar  trenul  se  deplasa  în  direcţie  inversă,  dinspre
Kolâma  spre  Poiana,  că  e  exclus  să  fi  fost  întors  înapoi.  Se  mai  temea  să  nu  ajungă  la
închisoarea a cărei adresă o deţinea înaintea profesorului Ulmu.
Ajunsă la Vanino, nu ştia cum să meargă mai departe.
În faţa ei se întindea ameninţătoare şi necunoscută marea Ohotsk.
Urmări  de  la  distanţă  cum,  în  port,  trenurile  se  descărcau  de  deţinuţi,  aceştia  fiind
îmbarcaţi în şalupe sau vase de mare.
Erau unicele mijloace de transport care circulau între Vanino şi Magadan.
Iar ea trebuia să ajungă acolo.
Pândi mai multe zile.
Când  se  umplu  de  curaj,  se  apropie  de  un  căpitan  de  vas,  un  adevărat  lup  de  mare,  cu
barbă zburlită şi ochi de vultan pornit la vânătoare, în timp ce acesta cobora panta care ducea
către port. Ce vrei?! o apostrofă el de departe.
− Vreau să vă rog.
− Întâi plăteşte-mă şi după aceea roagă-mă.

---

− Vreau să ajung la Magadan.
− Nu ai tu atâţia bani, muieruşco!
Maria a scos salba de monede de aur şi i-a arătat-o.
− E bună, a zis acesta, după ce a luat-o în palmă şi a scuturat-o să sune.
A pus-o în buzunar, a pufăit din lulea şi i-a vorbit:
− Să te laşi ţinută de mână până urci la bord. Dacă te întreabă cineva, să zici că eşti rudă
cu mine. Vei sta în cabina mea.
Punţile  şi  pasarelele,  pântecul  vasului  şi  toate  locurile  de  lângă  armătură  erau  pline  cu
deţinuţi.  Mai  multe  bucătării  de  campanie  pe  roţi  fumegau  pe  punte,  semn  că  se  pregătea
ciorba pentru condamnaţi. Trecură printre ei. Mihai nu se afla acolo.
În cabina căpitanului mai erau câteva „rude” de-ale acestuia, două femei la fel de tăcute.
Călătoria  dură  mult.  Marea  era  zbuciumată.  Auzea  cum  trosnesc  valurile,  ca  nişte  arme
vechi, descărcate de un pluton.
Erau hrănite şi ele cu mâncare de-a deţinuţilor.
Căpitanul, ca să nu adoarmă, consuma cafea tare cu vodcă, la care adăuga ardei şi sare.
Vasul intră în portul din Magadan într-o dimineaţă cu lumină puţină.
O  îngrămădire  de  barăci  de  lemn,  cu  spaţii  între  ele,  pe  care  nu  le  puteai  numi  străzi.
Miros de peşte sărat. Vânt puternic. Soare bubos. Toate aceste lucruri îi vorbeau că ajunsese
aproape de capătul drumului ei.
Încercă să afle cele ce-o interesau. Imposibil. Toţi erau muţi.
La Magadan se opri în gara portului.
Şeful gării maritime era un bărbat cu picior de lemn.
Îşi luă inima în dinţi şi se apropie de el.
− Nu vă supăraţi. Se poate ajunge de aici la Zarianka?!
Şi, fără să aştepte răspunsul, o podidiră lacrimile.
Bărbatul îi puse mâna pe umăr. Avea o înfăţişare de om bun. Gestul lui o calmă, parcă o
sprijini să nu cadă.
− La Zarianka nu s-a dus nimeni niciodată de bunăvoie. Ai pe cineva acolo?!
− Da. Pe Mihai Ulmu din Poiana.
− Îl iubeşti mult, nu-i aşa?!
Ea a dat afirmativ din cap:
− A coborât şi el dintr-o şalupă… Poate ieri… Poate alaltăieri… Nu l-aţi văzut?!
Întrebarea ei o arătă atât de neapărată, încât bătrânul hotărî s-o ajute.
− Ieri au coborât dintr-o şalupă mai mulţi deţinuţi politici. Era mare înghesuială. Se pare că
cei  mai  mulţi  dintre  ei  erau  artişti.  Aveau  mâinile  delicate.  Am  remarcat  între  aceştia  un  om
distins, cu papion şi frac, care mi-a atras în mod special atenţia.
−  El  era,  a  rostit  convinsă  Maria.  Mihai  Ulmu  nu  poate  fi  comparat  cu  nimeni.  Seamănă,
cum să vă spun?!, cu Eminescu…
Rusul o privi blând şi concluzionă:

---

− Am înţeles. N-ai cumva şi vreo fotografie de-a lui?
−  Ba  da,  a  murmurat  Maria  şi  a  vârât  repede  mâinile  în  rucsacul  ei  de  drum,  de  unde  a
scos fotografia cu toată clasa lor pe care i-a întins-o, bucuroasă:
− Iată, acesta e Mihai Ulmu!
Bătrânul examină atent acea „poză de familie” cu cei 20 de elevi ai Liceului din Poiana şi i-a
zis:
− Cred că el era, şi i-a restituit-o.
−  De  fapt,  asta  e  clasa  noastră,  iar  Ulmu  e  cel  din  mijloc,  a  crezut  ea  că  trebuie  să  facă
precizarea.
Şeful gării a mângâiat-o cu privirea, a zâmbit trist şi a întrebat-o:
− Ia spune, tu ai mâncat ceva azi?
Nu pusese nimic în gură de câteva zile. Dar nici nu-i era foame.
− Am să te ajut să ajungi la Zarianka. Dar mai întâi hai cu mine.
Omul o duse într-o cantină alăturată şi o hrăni.
În timp ce ea sorbea ciorba de peşte cu lingura, invalidul o admira cu ochii jilăviţi, şi-i spuse
în şoaptă:
− Am  şi  eu  o  fată,  numai  una,  şi  aceea  se  află  la  Verhne-Kolâmsk.  E  acolo  într-un  lagăr.
Seamănă cu tine. Când te-am văzut, o primă impresie m-a făcut să cred că eşti ea. Dar n-am
nicio veste de la dânsa de jumătate de an, de când a trecut pe aici. Eu lucrez ca şef de gară de
vreo zece ani. Şi mă obişnuisem cu miile de deţinuţi şi deţinute aduşi din toată ţara şi debarcaţi
zilnic  în  port.  Îi  tratam  cu  indiferenţă  sau,  aş  putea  spune  chiar  cu  dispreţ:  erau  nespălaţi,
speriaţi,  unii  cu  ochi  de  fiară,  alţii  ascultători  ca  nişte  vite…  Până  într-o  zi,  când  m-am  auzit
strigat  de  cineva  dintre  ei.  Şi  atunci  am  văzut-o,  într-o  îmbulzeală  infernală,  coborând  cu  alte
deţinute  de  pe  şalupă,  pe  fiica  mea.  Nu  auzisem  nimic  despre  Nadina  de  vreun  an  de  zile.  Eu
mă grăbesc spre ea, ea vine spre mine, iar santinela mă atenţionează: „Dacă mai faci un pas –
te împuşc”.
Am  convorbit  de  la  distanţă,  în  timp  ce  era  împinsă  cu  patul  armelor  să  urce  într-un
camion. În 1940, când s-a întâmplat cutremurul cela distrugător de la Aşhabad în care a pierit
aproape  tot  oraşul,  ea  era  studentă  la  universitatea  de  acolo.  De  la  dânsa  am  aflat  că
localitatea  se  transformase  în  una  de  ruine  şi,  cum  rămăsese  fără  gazdă,  s-a  transferat  la
universitatea  din  Saratov.  Dar  peste  câteva  zile  acolo  s-a  revărsat  Volga,  tot  oraşul  a  rămas
sub  ape  şi  au  pierit  în  acea  revărsare  de  puhoaie  zeci  de  mii  de  oameni.  Fiica  mea  a  fost
imediat arestată, fiind învinuită de cutremur de pământ, de inundaţii şi de alte păcate. Cel puţin
aşa mi-a vorbit mititica. Nu mai ştiu nici eu care e adevărul adevărat. Dacă o vezi, numele ei e
Nadina  Frolova,  spune-i  că  m-ai  întâlnit  şi  sunt  viu.  Se  va  bucura.  Am  să  te  ajut  să  ajungi  la
Zarianka. Să fie de sănătatea sau…, zise bătrânul înghițind o lacrimă, … de sufletul ei.
Merse cu ea la poştă, unde aştepta un camion. Se vede că abia sosise, pentru că-i fierbea
radiatorul, bolborosind ca un cal înjunghiat.
−  Şoferul  e  prietenul  meu. Am  vorbit  să  te  ducă  la  Zarianka. Acolo  te  descurci  tu,  că  eşti
copilă isteaţă. Să te aibă Domnul în pază…, apoi, după o pauză, adăugă: … fata tatei. Zise şi-i
făcu semnul crucii.
La despărţire, bătrânul îi dărui o pâine învelită într-un ziar.

---

− Am să vă caut să vă mulţumesc, speră ea.
− Da, s-ar putea, rosti bătrânul, cuprinzând-o cu mâinile lui cioturoase.
Maria  urcă  într-un  camion  cu  remorcă.  Şoferul  porni  motorul  cu  o  oboseală  în  mişcări.
Camionul  merse  prin  munţi  vreo  zece  ore.  Şoferul  nu  se  arătă  prea  vorbăreţ  şi  tăcură  tot
drumul.
Ajunseră noaptea. Orăşelul i se păru profilat pe cer. Barăci de lemn şi mai multe clădiri cu
etaj, înconjurate de garduri înalte din sârmă ghimpată.
Dincolo de ele se afla Mihai Ulmu, profesorul Mariei şi prima ei dragoste.

---

Cadoul