Prin munţii Kolâma
„O, tu de mi-ai fi fost un frate
Hrănit la sânul maicii mele,
Să te sărut în văzul tuturor
Şi nimeni să mă poată defăima!”
Cântarea Cântărilor
Se trezesc în zori.
Îmbucă ceva din alimentele pe care le mai găsesc în rucsac şi pornesc la drum.
Merg tăcuţi.
Şocul din ajun nu-i părăsise de tot.
Taigaua se leagănă ca o corabie.
Se strecoară printre pini şi cedri, printre margini priporoase şi aşchii de munţi cu senzația
că sunt urmăriţi.
Pe văi, iarba abundentă sună moale, catifelat sub paşii lor, ca spuma mării pe plajă.
Dinspre Ocean ajunge până la ei o boare de vânt sărat.
Nu o iau pe albiile râurilor, unde bănuiesc a fi postate ambuscadele, ci o retează pe de-a
dreptul. Urcă un munte, cel mai înalt din împrejurimi. Sus pe vârf, un vânt puternic, rece ca un
viscol, îi umple de speranţă. Li se pare că zăresc, dincolo de piscurile versanţilor golaşi care se
întind până în zarea îndepărtată, Pacificul.
Măreţia locurilor care li se aştern la picioare le spune parcă: omule, tu eşti stăpânul lumii,
tu domini natura, eşti mai presus decât munţii, iată norii poţi să-i răsfiri cu mâna, tu încerci să
schimbi traiectoria stelelor, de ce atunci vrei să-l umileşti şi să-l distrugi pe semenul tău, care nu
e decât un alt tu însuţi, care nu e decât o altă ipostază a ta?!
Maria priveşte spre un cer cu adâncime de crater albastru, rupe o floare, o prinde în păr
şi-i mărturiseşte şi ea la un moment dat lui Mihai:
− Datorită ţie am descoperit iubirea care poate totul. Sunt sigură că dacă i-aş spune
acestui munte să se dea la o parte − se va da −, şi acestui cedru dacă-i voi spune să
pornească din urma mea – se va porni. Ştiu doar că nu trebuie să-mi ispitesc dragostea, pentru
că ea e mai mult decât mine. Aş pribegi aşa, cu tine, o viaţă…
− Şi dacă ne rătăcim şi nu mai putem ieşi din taiga?!
− Cât voi fi cu tine, voi fi liberă, fericită, voi fi eu însămi… Pentru mine acasă e acolo unde
te afli tu…
În vale se întinde un lac străveziu, căruia i se zăreşte fundul. Maria prinde să alerge printre
flori către el, ca un nor care seamănă rouă peste nişte buruieni uscate, gata să moară.
− Mariiia! se aude strigată din urmă.
Îşi aminteşte de mama ei, care parcă nu-i rostea numele, ci i-l cânta.
− Mariiia! aşa o striga aceasta, ca să audă şi satul ce nume frumos are fata ei, sat care
ştia din vremuri străvechi că frumuseţea numelui se extinde numaidecât şi asupra făpturii celuia
sau a celeia care îl poartă. „Dacă vrei copilul tău să fie frumos, pune-i nume de om frumos!”, îi
sfătuiau bătrânii pe tinerii căsătoriţi.
Şi oamenii împrumutau nume pentru pruncii care li se năşteau de la alţi copii, mai mari,
care se vădiseră frumoşi. Ca şi cum copiii nu mai aveau de ce să semene cu părinţii lor, ci mai
mult − cu fetele sau băieţii ale căror nume le purtau.
Aşa satul se umplu cu Marii: gospodarii şi gospodinele voiau să aibă fete care să-i semene
în toate fetei lui Ştefan şi a Mariei Răzeşu.
− Prinde-mă, Mihaai!
E fericită să-l ştie alături, să-l asculte, să-l privească.
Lanţurile care o ţineau deoparte au fost rupte: acum poate să-l atingă, să-l mângâie, să-l
admire fără să lase privirile în jos, să-l întrebe ceva, orice, să-l îmbrăţişeze ca pe cineva care-i
este foarte drag.
Apoi, brusc, devine îngândurată, ca şi cum s-ar teme de o fericire obţinută prea uşor şi
nemeritată.
Mihai abia se poate ţine din urma ei. Ea face salturi ca o căprioară peste fire de apă şi
peste trunchiuri prăvălite de copaci.
Copila aceasta sări dintr-un tren în altul, de pe o şalupă pe alta, dintr-un camion în altul,
străbătu toată Siberia, ca să-i amintească ce minunată e viaţa.
Când aproape că se şi împăcase cu destinul său ingrat, iată că drumul vieţii sale coti
brusc, aşa cum se întâmplă numai în cărţi: „Câteva mii de ani trăiţi zadarnic, recuperaţi de o
secundă”.
Mai avea câteodată sentimentul vag că visează. Vis de deţinut, între o zi de muncă silnică
şi alta, urmând dintr-un minut în altul să se trezească.
O regăsise pe Maria, ca pe o parte din el însuşi, ea era o stare de fapt, cu mult mai
puternică decât acea realitate vulgară menită să-l strivească. Acum e şi Maria cu el. De azi
încolo e foarte convins că nu va mai putea fi înfrânt.
Maria devenise pentru el un izvor nemărturisit de forţă, de rezistenţă, de tărie.
În aceste pustietăţi, cei doi trăiesc cu setea unor evadaţi lăsaţi un timp în libertate, care nu
ştie nimeni cât va dura, cu atât mai preţioasă fiind fiecare clipită pe care ei o trăiesc ca pe un
dar divin.
|