Tema pentru acasa: roman

Iubind în cătuşe (Mihai)
„Iubirea… anafură pe care ar trebui să o primim în genunchi, cu aceste cuvinte
de umilinţă în inimă şi pe buze: Domine, non sunt dignum (Doamne, nu sunt
demn).”
Oscar Wilde
Mihai Ulmu doarme în mijlocul unor oameni deznădăjduiţi şi e unicul care visează.
Numără  pe  tavanul  barăcii  stele,  şi  nu  urme  de  muşte.  Becul  are  pentru  el  tremur  de
luceafăr.  Se  simte  pe  cele  câteva  scânduri  –  al  patrulea  prici  de  sus  –  ca  în  adolescenţa  sa,
culcat cu faţa către cer pe o plută dusă de Răut.
Se  gândi  la  sine  într-un  fel  în  care  nu  se  mai  gândise  până  atunci.  Inventase  demult  o
femeie  pe  care  s-o  iubească,  ce  semăna  cu  Beatrice-Margareta-Veronica-Laura,  dar  pe  care
n-o  întâlni  nicicând.  Pe  când  ea  respira,  locuia,  trăia  alături,  atât  de  cerească,  atât  de
pământeană.
Descoperea, surprins, cu fiecare clipă trăită că ele, cărţile, niciodată nu seamănă cu viaţa
adevărată. Că acestea fac din nişte adevăruri vii nişte adevăruri moarte.
Pe când era student, se mai întâlnise cu fete. Fete frumoase, dar se simţise cu ele singur.
Niciuna nu pusese stăpânire pe imaginaţia sa.
În  relaţiile  lui  cu  preafrumoasele  colege  de  facultate,  încercase  mai  degrabă  emoţii
intelectuale.
Acestea îi creaseră impresia că lucrul cel mai important pentru ele era să nu fie singure: se
măritau la întâmplare, fără să creadă prea mult în sentimentele lor.
Avusese  la  Iași  o  prietenă,  el  era  student  în  anul  cinci,  dânsa  –  în  anul  întâi,  fiica  unor
profesori,  care  venea,  ea,  la  întâlnire  cu  flori.  Poate  şi  din  motivul  că  domniţa  se  îndrăgostise
până peste urechi, el devenise excentric în relaţiile lor.
− Ne întâlnim mâine la ora paisprezece şi treizeci şi şapte de minute.
De ce tocmai la această oră?
Ea nu l-a întrebat niciodată. Dar Miţa, aşa o chema, venea la timp, “la treizeci şi şapte”, pe
când  el  întârzia.  La  o  întâlnire  a  întârziat  cu  cinci  ore.  Când  sosise,  ea  îl  mai  aştepta  sub
orologiul gării.
Îi  dădea  rendez-vous-uri  în  zori  de  zi  sau  la  căderea  nopţii,  prin  cimitire,  în  parcuri
singuratice, pe străzi patronate de prostituate, în săli de judecată.
Şi ea venea de fiecare dată.
Dar într-o seară Miţa n-a mai sosit la întâlnire. Dar nici el n-o mai căută. Pe urmă avea să
afle că se căsătorise cu un militar. Şi când o mai zărea pe culoarele facultăţii şi-i dădea  “bună
ziua!”, ea se prefăcea că nu-l cunoaşte, grăbindu-se către aulele unde-şi avea orele sau către
cazărmile unde se mutase cu soţul ei.
Marea  pasiune  pentru  cel  mai  deştept  şi  mai  chipeş  student  de  la  Litere  i  se  mai
temperase  şi  ea,  nemaisuportând  umilinţa  chemată,  cum  credea  Mihai,  să-i  pună  la  încercare
sentimentele,  se  mărită  cu  primul  ieşit  în  cale.  Aceste  lucruri  avea  să  i  le  povestească  o
prietenă de-a Miţei pe care o întâlni întâmplător în faţa Catedralei mitropolitane, unde aceasta
intrase să plătească slujbe ca să poată susţine următorul examen de la facultate.

---

Cunoscând bucuria de a răsfoi cărţile şi tristeţea de a privi lumea prin geamurile sălilor de
lectură, Mihai nu găsi în preajma sa femeia de care cărţile bibliotecilor erau pline. Poate că nu
o căută îndeajuns, se gândi. Dar, după câteva decepţii sentimentale, renunţă la dorinţa de a o
mai afla.
Şi la Poiana i se păruse că cea mai divină ocupaţie e să aştepţi o femeie care nu va veni
niciodată, pe care n-o vei găsi niciodată şi pe care o vei clădi în continuare din nădejde şi vis,
ca Dumnezeu pe Eva, femeia dintâi, din coastă de bărbat şi din faguri de lut ce palpită.
Faptul că o văzuse, dar nu o observase la Poiana, îl puse pe lipsa lui de imaginaţie. Nu-şi
putuse închipui că femeia din vise putea trăi undeva aievea, atât de aproape de el. Nu bănuise
că  în  una  din  acele  Cenuşărese  obişnuite  cu  munca  ogoarelor, cu  viaţa  de  zi  de  zi  a  unei
țărănci, se ascundea ea, Prinţesa inimii sale.
O  compară  pe  Maria  Răzeşu  cu  Jeanne  d’Arc,  cu  Héloïse,  cu  toate  femeile  puternice  ale
istoriei. Dar ea era mai tare. Pentru că marea lui iubire, pe care el o căută prin lumea toată –
când, se ştie, iubirile mari nu se caută, te găsesc ele −, îl află aici, la marginea pământului.
O  iubire  ca  un  cutremur.  Ca  o  spaimă.  Ca  o  cădere  într-o  fântână  adâncă.  Sau  –  ca  o
prăvălire în cer. Totală. Fără rezerve. Fără discernământ.
În  timp  ce  ea  ştia  totul  despre  el,  Mihai  ştia  atât  de  puţine  despre  ea.  Maria.  Maria.  Ştia
doar cum o cheamă. Ştia că acesta e numele femeii pe care o visase.
De multe ori i se părea că Maria nu e decât un rod al imaginaţiei sale, întâlnirea cu ea, ca
şi evadarea lui, nefiind decât un vis – de cele pe care le au frecvent prizonierii din lagăre pentru
ca să poată supravieţui −, că reali sunt doar temnicerii, câinii, taigaua, frigul – vis din care îi era
frică să nu se trezească sau şi mai frică să nu-l uite ori să nu fie el cel uitat, expulzat de vis din
vis.
S-a întâmplat ceva cu el, ceva care semăna cu o ruptură de viaţă, când ce-a fost nu mai
poate  avea  importanţă  decât  în  măsura  în  care  participă  la  ce  va  fi,  o  sfidare  dureroasă  şi,
totodată, plină de bucurie.
Medita asupra zilelor când se aflară împreună. Le dezghioca clipă de clipă, reconstituindu-
le  mereu  de  la  capăt.  Îi  analiza  toate  spusele,  jumătăţi  de  propoziţii,  mai  degrabă  respiraţii
decât  articulaţii,  căuta  dedesubturi  acolo  unde  acestea  nu  puteau  fi  şi  toate  în  viaţă  deveniră,
brusc, comparabile cu ea, toate – până şi vidul – se făcură măsurabile, şi datorită apariţiei ei –
din  visele  proprii?  din  cer?  din  nicăieri?  –  destinul  lui  Mihai  Ulmu  căpătă  alte  contururi,  care-i
adăugară sens, unul plin de profunzime şi omenesc.
Îşi amintea frazele pe care le rostise, cele mai banale din lume, care nu spuneau nimic sau
aproape nimic, dar cât de minunate erau. Acele fraze care nu spuneau nimic spuneau totul. Le
repeta în gând la nesfârşit, căutând să pătrundă ce taină ascund acele îmbinări de cuvinte: „Ce
fericită sunt!”, „Plouă de sus!”, “De multe ori mă întrebam ce viaţă duci, ce faci?!”, „N-am iubit
pe nimeni atât…”
Era ca şi cum nu se gândea la ea. Era ca şi cum o gândea pe ea.
Ea avea 18 şi el − 25 de ani.
Ea era prima dragoste a lui.
El era prima dragoste a ei.

---