Psihochirurgia Psihochirurgia, iniţiată la sfârşitul anilor '30 de Moniz, a fost un
tratament crud; se practicau incizii pe părţile laterale ale craniului sau
la nivelul orbitelor oculare, prin care instrumentele chirurgicale
pătrundeau în lobii frontali, distrugând o parte considerabilă a
ţesuturilor cerebrale. Raţiunea acestei intervenţii era determinată de
faptul că lobii frontali controlează procesele de gândire şi expresia
emoţională; ca urmare, despicarea tracturilor nervoase care leagă
aceste arii cerebrale de talamus şi hipotalamus (structuri sub-corticale) ar
putea diminua gândurile, emoţiile şi comportamentele iraţionale.
Succesul acestei metode în tratarea schizofreniei, depresiei,
tulburărilor de persoanlitate şi tulburărilor anxioase a fost exagerat la
acea vreme, dar nu a fost susţinut de studiile ulterioare. Robbin (1958, 1959) a descoperit că lobotomia avea efecte ameliorative, dar pacienţii
sufereau mai târziu, de decompensări. Bara/tal (1958) a efectuat, timp
de 10 ani, 5 studii asupra pacienţilor lobofomizaţi şi a demonstrat
prezenţa unor efecte secundare individuale: placiditate, toropeală,
convulsii şi chiar moarte.
Publicitatea defavorabilă şi evidenţierea efectelor pozitive ale
fenotiazinelor, în anii '50 au scăzut foarte mult rata lobotomiilor. La
ora actuală, tehnicile chirurgicale sunt foarte precise şi au o mare
fineţe, ţesuturile cerebrale fiind distruse doar în mică parte. Pacienţii
sunt atent selectaţi, doar în cazul în care alte tratamente şi-au dovedit
ineficacitatea pentru rezolvarea unor probleme grave, de lungă durată.
Tehnicile moderne de psihochirurgie şi-au dovedit eficienţa în
tratarea tulburărilor obsesiv-compulsive, depresiei severe şi anxietăţii;
intervenţia chirurgicală se foloseşte extrem de rar în cazurile de
schizofrenie.