Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

Criticile aduse interacţionismului 
l.Olweus (1977) este de părere că o interacţiune, chiar 
semnificativă, nu relevă nimic cu privire la procesul pe care îl are la 
bază şi nici nu explică un anumit comportament. El adaugă că un 
studiu asupra modului în care personalitatea interacţionează cu o 
situaţie particulară poate avea înţeles doar în contextul unei teorii a 
dispoziţiilor personalităţii. 
2. Mischel (1981) accentuează că un concept de tipul 
interacţiunii trebuie clar definit şi analizat. în caz contrar, cercetarea 
interacţionistă va avea ca rezultate doar afirmaţii care ţin de domeniul 
evidenţei. 
3. Cronbach şi Snow (1977) atrag atenţia asupra dificultăţilor 
provenite dintr-un număr nelimitat, virtual, de posibile interacţiuni, ca 
şi dintr-o serie de alte variabile care pot modifica interacţiunea 
studiată. 
4. O problemă majoră a interacţionismului constă în definirea 
precisă a situaţiei. Deşi psihologii au încercat să dezvolte taxonomii 
(clasificări) pentru diferite tipuri de situaţii, ei au întâmpinat multe 
dificultăţi. De exemplu, există dezacorduri cu privire la posibilitatea 
de a defini situaţiile fără a ţine cont de percepţia particulară a 
individului, legată de acele situaţii. 
De aceea, termenul situaţie este, adeseori, utilizat într-o manieră 
vagă. 
5. Hampson (1988) argumentează că interacţionismul reprezintă o 
soluţie paradoxală pentru problema consistenţei, din moment ce 
acordă o importanţă egală atât trăsăturilor de personalitate, cât şi 

---

Personalitatea 83 
variabilelor situaţionale. Deşi a consolidat conceptul de personalitate, 
interacţionismul nu a reuşit să rezolve problema fundamentală a 
consecvenţei comportamentului. 
Abordările centrate pe persoană şi problema 
consecventei 
în ultima decadă, o serie de noi abordări au încercat să clarifice 
unele aspecte ale problemei consecvenţei. O astfel de abordare este şi 
cea centrată pe persoană, care se concentrează asupra percepţiei 
persoanei despre consecvenţa propriilor trăsături de personalitate. 
Această abordare propune existenţa consecvenţei doar la anumite 
tipuri de oameni şi în anumite situaţii şi comportamente particulare 
(Bem, 1983). 
Studiul care a influenţat major abordarea centrată pe persoană 
este cel elaborat de Bem şi Allen în 1974, în care au fost investigate 
prietenia şi conştiinciozitatea într-un grup de studenţi. Cerându-li-se