Am fost medic
Yüklə 0,95 Mb. Pdf görüntüsü
|
| Deutschland über alles
37 . Popoarele iubitoare de libertate au zdrobit îngâmfarea trufaşă a celui de-al treilea Reich şi-şi croiesc drum nou în viaţă. ...În ziua de 7 aprilie a anului 1945, pe stâlpii care susţineau sârmele ghimpate din jurul lagărului de concentrare de la Melk nu se mai aprinde lanţul de lumini orbitoare. Întunericul şi tăcerea mormântală se aştern peste acest loc în- fricoşător. Se goleşte şi acest lagăr. Porţile lui se închid. Cei şapte mii de deţinuţi sunt duşi mai de- parte. Întâi cu vaporul, apoi pe jos, pe şosele tic- site de refugiaţi, peste munţi înzăpeziţi, până când, istoviţi, ajungem la destinaţie. Lagărul de concentrare de la Ebensee 38 este al patrulea în care intrăm. Primul număr al programului este şi aici apelul, numărătoarea efectivului. Al doilea este baia, iar al treilea intrarea în barăcile-carantină 348/435 murdare, aflate sub supravegherea călăilor cu bastoane de cauciuc. Îmi joc rolul în toate cele trei numere din program. Suflă un vânt tăios şi rece. În timpul apelurilor nesfârşite ploaia de gheaţă pătrunde prin hainele subţiri de pânză vărgată şi mă udă până la piele. Sufletul îmi clocoteşte de amără- ciune. Nu încape îndoială că eliberarea noastră este numai o chestiune de zile. Aşteptăm nerăb- dători să se întâmple ceva. Ştim însă că eveni- mentele pot să evolueze şi împotriva noastră. Pri- zonieratul nostru poate să se sfârşească şi într-o tragedie sângeroasă. Putem fi exterminaţi înainte de sosirea eliberatorilor. Ar fi un sfârşit firesc în robia celui de-al treilea Reich, în această perioadă de anarhie, după ce am trăit douăsprezece luni în umbra morţii. Lucrurile nu s-au petrecut astfel! În ziua de 5 mai a anului 1945, în turnul lagărului de concentrare de la Ebensee fâlfâie un drapel alb. Soarele de primăvară străluceşte cu o 349/435 lumină orbitoare. S-a sfârşit! Nemţii au depus armele! În jurul orei nouă soseşte un tanc uşor cu trei soldaţi americani şi iau în primire lagărul. Suntem liberi... 350/435 EPILOG După ce trăisem ca un proscris, cu desăvârşire în afara legii, devin deodată un om liber. Scap din ţarcurile îngrădite cu sârmă ghim- pată şi lumea largă se deschide în faţa mea. Îmi recapăt din nou energia. Bolnav trupeşte şi sufleteşte, zdrobit, pornesc spre casă. Libertatea mult dorită nu-mi uşurează peregrinarea, pentru că pretutindeni, în locul oraşelor înfloritoare, mă întâmpină ruine pârjolite şi cimitire cu gropi comune. Tremur sub ameninţarea inevitabilului, mă înfricoşează gândul că în căminul meu devastat nu mă mai aşteaptă părinţii, că niciodată nu voi mai avea parte de căldura şi liniştea ce-mi ofer- eau dragostea soţiei, a copilului şi a surorii mele. Umilinţele şi suferinţele îndurate, ororile crematoriilor şi ale rugurilor, cele opt luni de vi- aţă trăite în casa morţii ca membru în Sonderkommando-ul morţilor vii au stins în mine deopotrivă bucuria şi durerea. Ar trebui să mă odihnesc, să-mi adun pu- terile. Mă întreb însă: mai are vreun rost? Mă mistuie suferinţa. Trecutul însângerat îmi macină inima bolnavă. Două milioane de oameni nevinovaţi au in- trat sub ochii mei în camerele de gazare. Am fost martorul atrocităţilor de la rugurile alimentate cu trupuri omeneşti. Am deschis sute de cadavre la ordinul medicului dement, maniac, convins de propria-i genialitate, pentru ca pseudoştiinţa clădită pe teorii false să tragă foloase din moartea prin gazare sau ardere pe ruguri a milioane de oameni. Am tăiat carnea de pe cadavrele unor fete tinere şi sănătoase, pentru a pregăti terenuri de cultură viguroase unde să se dezvolte bacteriile doctorului Mengele. Am introdus în băi cu clorură de var cada- vrele infirmilor şi piticilor sau i-am fiert în cazane, pentru ca scheletele lor, bine preparate, 352/435 să ajungă în muzeele celui de-al treilea Reich, având menirea să justifice, în faţa generaţiilor viitoare, necesitatea exterminării unui popor întreg. De două ori am simţit, sub armele detaşa- mentelor de exterminare, atingerea fiorului morţii. M-am despărţit de cadavrele însângerate a o mie trei sute de tovarăşi de suferinţă şi am rămas singur să fiu solie-n lume... Am parcurs pe jos sute şi sute de kilometri pe câmpuri înzăpezite, luptând cu gerul, pentru a intra în noi şi noi lagăre de exterminare. Drumul a fost lung... Acasă, în locuinţa mea, nu-mi găsesc locul. Umblu încoace şi-ncolo, fără rost, între pereţii muţi. Trecutul îmi e încărcat cu amintiri sân- geroase şi dureri profunde, iar prezentul nu-mi dă mângâiere. Umblu pe străzi cunoscute şi am impresia că sunt propria mea umbră hoinară. Nu tresar din letargia care m-a cuprins decât atunci când 353/435 printre trecători mi se pare că-i zăresc pe cei ce- mi sunt dragi. Rabd mult durerile bolii ce mă macină. Prăbuşit şi singur, număr lunile ce trec. Suntem în octombrie. Au trecut şase luni de când am fost eliberat. Într-o după-amiază – se întunecase devreme şi, înfrigurat, şedeam în odaia mea, la gura sobei, să-mi alin cât de cât durerea – se aude brusc soneria. Se deschide uşa. Intră soţia şi fata mea. Locul eliberării lor a fost renumitul lagăr de exterminare de la Bergen-Belsen 39 . De acolo au venit acasă. Sunt sănătoase. Atât îmi spun prin vorbe. Restul mi l-a povestit plânsul lor de ceasuri de-a rândul. Dar eu am înţeles totul. Cine le-ar putea înţelege mai bine, cine poate şti mai bine decât mine?... Acum viitorul are un sens! Am pentru cine şi pentru ce trăi. Vreau să muncesc din nou. Voi fi bucuros să alin din nou suferinţele oamenilor. 354/435 Dar autopsii nu voi mai face niciodată. Niciodată... 355/435 |