Partea I – copilul străzii 1 poke

Partea a IV-a – SOLDATUL

l3

ARMATA DRAGON

– Am nevoie de acces la informaţiile privind genetica lui Bean, spuse sora Carlotta.

– Asta nu e pentru tine, zise Graff.

– Credeam că permisul meu îmi va deschide orice uşă.

– Am inventat o categorie nouă specială de securitate numită “Interzis surorii Carlotta”. Nu vrem să împărţi cu nimeni informaţiile despre genele lui Bean. Iar tu deja plănuiai să le dai pe mâna altcuiva, nu-i aşa?

– Doar pentru a face un test. Aşa ca... va trebui sa-l faceţi voi în locul meu. Voiam să fac o comparaţie între ADN-ul lui Bean şi al lui Volescu.

– Parcă mi-ai spus că Volescu a fost sursa ADN-ului donat.

– De când am spus asta m-am mai gândit, colonele Graff, şi ştii ce? Bean nu seamănă deloc cu Volescu. Nici măcar nu văd cum ar putea să crească şi să devină ca el.

– Poate că diferenţele de mediu îl fac să pară diferit.

– Poate. Dar e la fel de posibil ca Volescu să mintă. E un om orgolios.

– Să mintă în toate privinţele?

– Să mintă în legătură cu ceva. Cel mai probabil în legătură cu paternitatea. Şi dacă minte...

– Atunci perspectivele lui Bean n-ar mai fi atât de sumbre? Nu crezi că geneticienii noştri au verificat deja? Oricum, Volescu n-a minţit întru totul. Cheia lui Anton se va comporta probabil exact aşa cum a descris-o.

– Te rog. Fă testele şi spune-mi rezultatul.

– Pentru că tu nu vrei ca Bean să fie fiul lui Volescu.

– Nu vreau sa fie fratele geamăn al lui Volescu. Şi cred că nici voi nu vreţi.

– Bine zis. Deşi trebuie să-ţi spun că băiatul are o latură orgolioasă.

– Când eşti atât de dotat ca Bean, o autoevaluare corectă pare orgoliu în ochii celorlalţi oameni.

– Mda, dar nu ar trebui să insiste asupra acestui aspect, nu-i aşa?

– Of... A fost rănit orgoliul cuiva?

– Al meu nu. Încă. Dar unul dintre profesorii lui se simte puţin atins.

– Observ că nu mă mai acuzi că i-am falsificat rezultatele.

– Da, soră Carlotta, ai avut tot timpul dreptate. Merită să fie aici. Ca şi... Ei bine, hai să spunem că ai câştigat la loterie după toţi anii ăştia de căutări.

– E loteria omenirii.

– Am spus că merită să fie aici, nu că el e cel care ne va conduce spre victorie. Roata încă se mai învârte. Iar banii mei sunt pe alt număr.

Nu era practic să urce pe scări ţinând în braţe uniforma, aşa că Wiggin îi puse pe cei care erau deja îmbrăcaţi să alerge înainte şi înapoi pe condor până transpirară, în timp ce Bean şi ceilalţi puşti dezbrăcaţi sau îmbrăcaţi parţial îşi puseră echipamentul. Nikolai îl ajută pe Bean să-şi închidă uniforma; era umilitor pentru Bean să aibă nevoie de ajutor, dar ar fi fost şi mai rău să fie ultimul care termina – piciul ăla plicticos care-i încetineşte pe toţi. Cu ajutorul lui Nikolai, nu fusese ultimul.

– Mulţumesc.

– No ojjikay.

Câteva clipe mai târziu urcau pe scară spre nivelul sălii de luptă. Wiggin îi duse până la uşa de sus, care se deschidea în mijlocul peretelui sălii de luptă. Cea folosită pentru intrare în cazul luptelor reale. Existau mânere pe laterale, pe plafon şi pe podea, pentru ca elevii să se balanseze şi să se propulseze înainte în condiţii de zero G. Se spunea că gravitaţia era mai scăzută în sala de luptă pentru că era mai aproape de centrul staţiei, dar Bean îşi dăduse deja seama că era o amăgire. Tot ar fi trebuit să existe o oarecare forţă centrifugă în dreptul uşilor şi un efect Coriolis pronunţat. Totuşi, în sălile de lupte imponderabilitatea era totală. Pentru Bean, asta însemna că F.I. poseda un dispozitiv care fie bloca gravitaţia, fie, mai degrabă, producea o gravitaţie falsă care echilibra perfect forţele centrifuge şi Coriolis din sală, începând exact din dreptul uşii. Era o tehnologic uluitoare, despre care nu se discuta niciodată în cadrul F.I., cel puţin nu în literatura disponibilă elevilor din Şcoala de Luptă, şi era complet necunoscută în exterior.

Wiggin îi grupă în patru rânduri de-a lungul coridorului şi le ordonă să sară şi să folosească mânerele pentru a zbura prin încăpere.

– Adunarea pe peretele opus, ca şi cum aţi ataca poarta inamicului.

Pentru veterani, asta însemna ceva. Pentru lansaţi, care nu participaseră niciodată la o luptă şi nici nu intraseră vreodată prin uşa de sus, nu avea niciun sens.

– Alergaţi şi săriţi câte patru de fiecare dată când deschid poarta, un grup pe secundă.

Wiggin trecu în spatele grupului şi folosindu-şi cârligul, un instrument de control prins la interiorul încheieturii, făcu să dispară uşa, care păruse destul de solidă.

– Start!

Primii patru copii porniră în fugă spre poartă.

– Start!

Următorul grup începu să alerge înainte ca primii să fi ajuns. Nimeni nu trebuia să ezite, altfel cineva din spate s-ar fi lovit de el.

– Start!

Cei din primul grup se prinseră în mâini, se răsuciră cu diverse grade de neîndemânare şi se îndreptară în direcţii diferite.

– Start!

Grupurile din urmă învăţau, sau cel puţin încercau să înveţe, din stângăciile celor dinainte.

– Start!

Bean se afla la sfârşitul rândului, în ultimul grup. Wiggin îi puse mâna pe umăr.

– Poţi folosi un mâner lateral dacă vrei.

Sigur, gândi Bean. Acum te-ai gândit să mă cocoloşeşti. Nu pentru că trăsnită mea de uniformă nu se închide bine, ci pentru că sunt scund.

– Sictir, replică Bean.

– Start!

Bean ţinu pasul cu ceilalţi trei, deşi trebuia să-şi mişte picioarele de două ori mai repede, iar când ajunse lângă intrare sări cât putu, atinse mânerul din plafon cu degetele şi zbură înăuntru lipsit de orice control, rotindu-se simultan în trei direcţii.

Dar nu se aşteptase să reuşească mai bine, şi în loc să se lupte cu mişcarea de rotaţie, se calmă şi execută rutina antigreaţă, relaxându-se până când ajunse lângă perete şi trebui să se pregătească de impact. Nu ateriza lângă niciunul dintre mânerele înfundate şi nici nu era orientat astfel încât să se apuce de ceva. Aşa că sări din nou, de data asta zburând ceva mai stabil, şi ajunse pe plafon foarte aproape de peretele din spate. Îi luă astfel mai puţin timp să-şi croiască drum spre locul în care se adunau ceilalţi, aliniaţi pe podea sub poarta din mijlocul peretelui – poarta inamică.

Wiggin zbură calm prin aer. Pentru că avea cârlig, în timpul antrenamentelor reuşea să se mişte în aer în moduri în care soldaţii nu puteau; totuşi, în timpul luptei cârligul era inutil, astfel încât comandanţii trebuiau să se asigure că nu devin dependenţi de ajutorul suplimentar al cârligului. Bean observă aprobator că Wiggin părea să nu folosească deloc cârligul. Pluti în lateral, apucă un mâner la vreo zece paşi de peretele din spate, şi rămase atârnat în aer. Cu capul în jos.

Fixându-l pe unul dintre ei cu privirea, Wiggin întrebă:

– De ce stai cu capul în jos, soldat?

Imediat unii dintre soldaţi începură să se întoarcă invers, ca Wiggin.

– Atenţie! răcni Wiggin. Orice mişcare încetă. Am întrebat de ce stai cu capul în jos!

Bean fu surprins că soldatul nu răspundea. Oare uitase ce făcuse profesorul în navetă la venirea aici? Dezorientarea deliberată? Sau asta o făcea numai Dimak?

– Am întrebat de ce staţi toţi cu picioarele în sus şi nu spre podea!

Wiggin nu se uita în mod special la Bean, iar la întrebarea aceasta Bean nu voia să răspundă. Nu era sigur care răspuns corect era cel căutat de Wiggin, aşa că de ce să deschidă gura doar pentru a fi redus la tăcere?

În cele clin urma vorbi un puşti pe nume Shame prescurtare de la Seamus.

– Domnule, în direcţia asta am intrat pe uşă.

Bine gândit, îşi zise Bean. Mai bine decât vreun argument neconvingător referitor la faptul că în zero G nu existau „sus” şi „jos”.

– Ce contează! Ce contează cum era gravitaţia pe coridor! O să luptăm pe coridor? Există aici gravitaţie?

– Nu, domnule, murmurară toţi.

– De acum încolo, uitaţi de gravitaţia din afara uşii. Vechea gravitaţie a dispărut, a fost anulată. Aţi înţeles? Indiferent cum ar fi gravitaţia când ajungeţi la uşă, ţineţi minte – poarta inamicului e jos. Picioarele voastre sunt îndreptate spre poarta inamică. Sus e înspre poarta voastră. Nordul e încolo – arătă spre ceea ce fusese plafonul – sudul e încolo, estul acolo, vestul... încotro?

Îi arătară.

– Exact cum mă aşteptam, zise Wiggin. Singurul proces pe care-l stăpâniţi e procesul de eliminare, şi singurul motiv pentru care-l stăpâniţi este pentru c-o puteţi face la toaletă.

Bean privea amuzat. Deci Wiggin se supunea şcolii de antrenament de baza eşti-atât-de-prost-că-ai-nevoie-să-te-şterg-la-fund. Mă rog, poate era necesar. Unul din ritualurile de antrenament. Plicticos la culme, dar... era alegerea comandantului.

Wiggin îi aruncă o privire lui Bean, dar ochii continuară să i se mişte.

– Ce-a fost circul pe care l-am văzut aici? Asta numiţi voi aliniere? Asta numiţi voi zbor? Acum toată lumea, lansarea şi adunarea pe plafon! Acum! Marş!

Bean recunoscu capcana şi înainte ca Wiggin să termine de vorbit, se propulsa spre peretele prin care tocmai intraseră. Majoritatea celorlalţi înţeleseseră şi ei care era testul, dar câţiva se lansară în direcţie greşită – în direcţia pe care Wiggin o numise nord în loc de direcţia identificată drept sus. De data asta Bean reuşi să aterizeze lângă un mâner, pe care îl apucă surprinzător de uşor. Mai făcuse asta înainte la antrenamentele din sala de luptă cu grupul său de boboci, dar spre deosebire de ceilalţi el era suficient de mic încât să se întâmple să aterizeze într-un loc unde nu avea niciun mâner la îndemână. Braţele scurte erau categoric un punct slab în sala de luptă. Putea să ţintească un mâner şi să ajungă la el cu destulă precizie prin sărituri scurte. Dar printr-o săritură în lungul încăperii şansele erau mici. Aşa că se simţi bine că de data asta cel puţin, nu apărea ca un tont. De fapt, lansându-se primul, ajunsese primul.

Bean se întoarse şi-i privi pe cei care greşiseră şi făceau un al doilea salt lung şi penibil pentru a se alătura restului armatei. Fu puţin surprins să vadă cine erau unele dintre maimuţe. Neatenţia ne poate face pe toţi nişte clovni, gândi el.

Wiggin îl privea din nou, iar de data asta nu doar în treacăt.

– Tu! arătă Wiggin spre el. Încotro e jos? N-am trecut de faza asta?

– Spre poarta inamică.

– Cum te numeşti, puştiule?

Ei haide, Wiggin chiar nu ştia cine era copilul cel mai scund şi cu cele mai bune rezultate din toată nenorocita asta de şcoală? Bine, dacă ne jucăm de-a sergentul cel rău şi recrutul nefericit, mai bine să urmez scenariul.

– Soldat Bean, domnule.

– Asta-i de la înălţime sau de la creier?

Câţiva dintre ceilalţi soldaţi râseră. Dar nu prea mulţi. Ei cunoşteau reputaţia lui Bean. Pentru ei nu mai era caraghios că era atât de mic – era doar jenant că un copil atât de mic putea avea rezultate perfecte la teste conţinând întrebări pe care ei nici nu le înţelegeau.

– Ei bine, Bean, eşti tare.

Acum Wiggin incluse întregul grup într-o lecţie despre cum faptul de a veni pe uşă cu picioarele înainte te face o ţintă mult mai mică în care inamicul ar putea trage. E mai greu pentru el să te lovească şi să te îngheţe.

– Ia spuneţi, ce se întâmplă când eşti îngheţat?

– Nu te poţi mişca, spuse cineva.

– Asta înseamnă să fii îngheţat, zise Wiggin. Dar ce se întâmplă cu voi?

Wiggin nu-şi formulase întrebarea foarte clar, după părerea lui Bean, şi nu avea rost să prelungească agonia în timp ce alţii încercau să-şi dea seama despre ce vorbea. Aşa că vorbi.

– Continui să înaintezi în aceeaşi direcţie, Cu viteza pe care o aveai în momentul când ai fost atins.

– Adevărat, zise Wiggin. Voi cinci, din capăt, marş! Indica spre cinci soldaţi, care pierdură destul de mult timp uitându-se unu la alţii ca să se asigure despre cine vorbea, astfel încât Wiggin avu timp să tragă în toţi, îngheţându-i pe loc. La antrenamente dura câteva minute pentru ca cel îngheţat să-şi revină, dacă nu cumva comandantul nu-şi folosea cârligul ca să-l dezgheţe mai devreme.

– Următorii cinci, marş!

Şapte copii se mişcară deodată – nu era timp de numărat. Wiggin îi îngheţă la fel de repede ca pe ceilalţi, dar fiindcă se lansaseră deja, continuară să se mişte în derivă spre pereţii spre care se îndreptaseră.

Primii cinci pluteau în aer lângă locul în care fuseseră îngheţaţi.

– Uitaţi-vă la aceşti aşa-zişi soldaţi. Comandantul lor le-a ordonat să se mişte, şi acum priviţi-i. Nu numai că sunt îngheţaţi, dar sunt îngheţaţi aici, unde ne pot încurca. Pe când ceilalţi, pentru că s-au mişcat când li s-a dat ordin, sunt îngheţaţi acolo, înspre liniile inamicului, blocându-i vederea. Bănuiesc că vreo cinci dintre voi au priceput despre ce vorbesc.

Au înţeles toţi, Wiggin. La Şcoala de Luptă nu vin proşti. Ca şi cum nu ţi-aş fi ales cea mai bună armată posibilă.

– Şi fără îndoială Bean e unul din ei. Aşa-i, Bean? Lui Bean nu-i venea să creadă că Wiggin îl izola din nou. Pentru că sunt mic, se foloseşte de mine ca să-i facă de râs pe ceilalţi. Asta micu' ştie răspunsurile, de ce nu şi voi, cei mari?

Dar Wiggin încă nu-şi dă seama. Crede că are o armată de respinşi şi boboci incompetenţi. Încă n-a avut ocazia să vadă că în realitate e un grup select. În consecinţă, pe mine mă vede ca fiind cel mai ridicol dintr-o grămadă de amărâţi. O să afle că nu sunt un idiot, dar încă presupune că ceilalţi aşa sunt.

Wiggin continua să se uite la el. A, da, pusese o întrebare.

– Aşa-i, domnule, zise Bean.

– Şi ce ai priceput?

Spune-i exact ceea ce ne-a spus el nouă.

– Când ţi se ordonă să te mişti, te mişti repede, astfel încât dacă eşti îngheţat să te poţi îndepărta în loc să încurci operaţiunile armatei tale.

– Excelent. Cel puţin am un soldat care înţelege ceva. Bean era dezgustat. Acesta era comandantul despre care se presupunea că va transforma Dragonii într-o armată legendară? Se presupunea că Wiggin e alfa şi omega în Şcoala de Luptă, iar el se joacă cu mine de-a ţapul ispăşitor. Wiggin nici măcar nu ne cunoaşte rezultatele, nu a discutat cu profesorii despre soldaţii săi. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ştiut deja că sunt cel mai inteligent copil din şcoală. Toţi ceilalţi o ştiu. De asta se uită jenaţi unii la alţii. Wiggin îşi etalează propria ignoranţă.

Bean văzu că Wiggin părea să înregistreze dezgustul soldaţilor. Fu doar o clipă, dar poate că Wiggin înţelese în cele din urmă că jocul hai-să-râdem-de-prichindel se întorcea împotriva lui. Pentru că îşi continuă antrenamentul, îi învăţă cum să îngenuncheze în aer – chiar să-şi îngheţe propriile picioare ca să le blocheze – iar apoi să tragă printre genunchi în timp ce se deplasau către inamic, astfel încât picioarele să devină un scut, absorbind tirul şi permiţându-le să tragă mai mult timp dacă se aflau în spaţiu deschis. O tactică bună, şi în final Bean începu să priceapă de ce Wiggin se putea să nu fi fost un comandant chiar atât de dezastruos. Îi simţi şi pe ceilalţi cum îi acordau respectul lor noului comandant.

Când toţi înţeleseră, Wiggin se dezgheţă pe el şi pe soldaţii îngheţaţi în cursul demonstraţiei.

– Acum, zise el, încotro e poarta inamică?

– Jos! răspunseră toţi.

– Şi care e poziţia noastră de atac?

Sigur, gândi Bean, de parcă am putea da toţi o explicaţie la unison. Singurul mod de a răspunde era sa demonstreze – aşa că Bean se împinse în perete îndreptându-se în partea opusă, trăgând din mers printre picioare. Nu o făcu perfect – avea o uşoară mişcare în timpul /borului dar în general se descurcă bine pentru prima sa încercare de manevră.

Deasupra lui, îl auzi pe Wiggin strigând la ceilalţi:

– Bean e singurul care ştie cum s-o facă?

Până când Bean se ancoră de peretele opus, tot restul armatei venea după el, strigând ca şi cum ar fi atacat. Doar Wiggin rămase pe plafon. Bean observă amuzat că Wiggin stătea orientat la fel cum fusese pe coridor – cu capul spre nord, vechiul sus. Poţi să ai o teorie perfectă, dar în practică e greu să scapi de vechiul sistem de gândire bazat pe gravitaţie. Bean ţinu să se orienteze lateral, cu capul la vest. Iar soldaţii de lângă el făcură la fel, orientându-se după el. Dacă Wiggin observa, avea să dea de înţeles.

– Acum întorceţi-vă la mine, cu toţii, atacaţi-mă! Imediat echipamentul lui fu luminat de patruzeci de arme care trăgeau, în timp ce armata se aduna spre el, trăgând în continuu.

– Hopa, zise Wiggin când ajunseră. M-aţi prins. Cei mai mulţi râseră.

– Acum, la ce sunt bune picioarele în luptă? Unii băieţi răspunseră că la nimic.

– Bean nu crede asta, zise Wiggin.

Chiar şi acum continuă să se ia de mine. Ei bine, ce vrea el să audă? Cineva murmură „scuturi”, dar Wiggin nu reacţiona, deci trebuie să fi avut altceva în minte.

– Sunt cea mai bună cale ca să te împingi în pereţi, ghici Bean.

– Exact, încuviinţă Wiggin.

– Haide, împingerea înseamnă deplasare, nu luptă, spuse Tom Nebunul.

Alţi câţiva îşi exprimară acordul.

Of, acum începe, se gândi Bean. Tom Nebunul alege să se certe fără rost cu comandantul, care se supără pe el şi...

Dar Wiggin nu fu ofensat de corecţia lui Tom Nebunul. Doar îl corectă şi el, cu blândeţe.

– Nu exista luptă fără deplasare. Bun, cu picioarele îngheţate astfel, vă puteţi împinge în pereţi?

Bean habar n-avea. Şi nici altcineva.

– Bean? întrebă Wiggin. Bineînţeles.

– N-am încercat niciodată, zise Bean, dar poate dacă aş sta cu faţa la perete şi m-aş îndoi de mijloc...

– Corect, dar greşit. Uitaţi-vă la mine. Sunt cu spatele la perete şi cu picioarele îngheţate. Pentru că stau îngenuncheat, tălpile mele sunt lipite de perete. De obicei când te lansezi trebuie să împingi în jos, astfel încât trupul ţi se întinde ca fasolea pe aţă, corect?

Grupul râse. Pentru prima dată, Bean îşi dădu seama că poate Wiggin nu era chiar aşa de prost când îi făcea pe toţi să râdă de pici. Poate că Wiggin ştia perfect că Bean e copilul cel mai inteligent şi îl scosese astfel în evidenţă pentru că aşa putea da frâu liber tuturor resentimentelor celorlalţi. Întreaga lecţie garanta că ceilalţi copii vor considera că e OK să râdă de Bean, să-l dispreţuiască chiar dacă era inteligent.

Bun sistem, Wiggin. Să distrugi eficacitatea celui mai bun soldat al tău, să te asiguri că nu se bucură de respect.

Oricum, era mai important să înveţe ceea ce îi învăţa Wiggin decât să fie supărat pe modul în care era predată lecţia. Aşa că se uită atent cum Wiggin le demonstra o lansare de pe perete cu picioarele îngheţate. Observă că Wiggin îşi imprimase deliberat o mişcare de rotaţie. Era mai greu pentru el să tragă în timpul zborului, dar şi pentru un inamic îndepărtat era foarte dificil să ţintească vreo parte de-a lui suficient de mult ca să reuşească să-l ucidă.

Poate că sunt supărat, dar asta nu înseamnă că nu pot să învăţ.

Fu un antrenament lung şi obositor, exersând iar şi iar noi tehnici. Bean observă că Wiggin nu voia ca ei să înveţe fiecare tehnică separat. Trebuiau să le execute pe toate deodată, integrându-le în mişcări line, continui. Ca un dans, gândi Bean. Nu înveţi să tragi cu arma şi apoi înveţi să te lansezi şi apoi să faci o rotaţie controlată – înveţi să te lansezi-tragi-roteşti.

La sfârşit, toţi erau uzi de transpiraţie, extenuaţi şi entuziasmaţi că învăţaseră lucruri pe care nu auziseră vreodată că le-ar face şi alţi soldaţi. Wiggin îi încolona în dreptul uşii inferioare şi-i anunţă că vor avea încă un antrenament în timpul liber.

– Şi să nu-mi spuneţi că timpul liber ar trebui să fie liber. Ştiu asta, iar voi sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. Vă invit să veniţi la un antrenament suplimentar, voluntar.

Râseră. Grupul era compus în întregime din copii care nu aleseseră să facă suplimentar antrenament pentru sala de luptă, iar el voia să fie sigur că au înţeles că se aştepta ca ei să-şi schimbe priorităţile. Dar pe ei nu-i deranja. După o asemenea dimineaţă înţeleseseră că atunci când Wiggin conducea un antrenament, fiecare secundă era utilă. Nu-şi permiteau să piardă niciunul, altfel ar fi rămas mult în urmă. Wiggin merita timpul lor liber. Nici măcar Tom Nebunul nu protestă.

Dar Bean ştia că trebuie să schimbe imediat relaţia sa cu Wiggin, altfel nu ar fi avut nicio şansă să ajungă la comandă. Ceea ce-i făcuse Wiggin astăzi, încurajând resentimentele celorlalţi copii faţă de prichindel, făcea să fie şi mai puţin plauzibil ca Bean să ajungă lider în cadrul armatei – dacă ceilalţi copii îl dispreţuiesc, cine l-ar mai urma?

Aşa că Bean îl aşteptă pe Wiggin pe coridor după ce toţi ceilalţi o luaseră înainte.

– Salut, Bean, zise Wiggin.

– Salut, Ender.

Oare Wiggin surprinsese sarcasmul cu care Bean îi pronunţase numele? De asta făcuse o scurtă pauză înainte de a-i răspunde?

– Domnule, zise Wiggin încet.

Of, termină cu rahatul ăsta, am văzut filmele, am râs cu toţii de ele.

– Ştiu ce faci, Ender, domnule, şi te previn!

– Mă previi?

– Pol fi omul cel mai bun pe care l-ai căpătat, dar nu te juca cu mine.

– De ce?

– Pot deveni omul cel mai rău pe care l-ai căpătat. Ori una, ori alta!

Bean nu se aştepta ca Wiggin să înţeleagă ce voia să spună prin asta. Că Bean va putea fi eficient numai dacă are încrederea şi respectul lui Wiggin, că altfel va fi doar un copilaş inutil. Wiggin va înţelege probabil că Bean se referea la faptul că o să-i provoace necazuri dacă nu-l utilizează. Şi poate chiar asta vrusese să spună, întrucâtva.

– Şi ce vrei? întrebă Wiggin. Dragoste şi sărutări? Trebuia s-o spună cu putere, să i se imprime în minte atât de categoric, încât să nu se poată preface că n-a înţeles.

– Vreau un pluton.

Wiggin se apropie de Bean şi privi în jos spre el. Totuşi, pentru Bean fu un semn bun faptul că nu râsese pur şi simplu.

– De ce ţi-aş da un pluton?

– Pentru că eu ştiu ce să fac cu el.

– E uşor să ştii ce să faci cu un pluton. Mai greu e să-i determini pe alţii s-o facă. De ce ar asculta un soldat de un pricăjit ca tine?

Wiggin atinsese direct miezul problemei. Dar lui Bean nu-i plăcu felul maliţios în care vorbise.

– Am auzit că ţie îţi spuneau la fel. Am auzit că Bonzo Madrid continuă să-ţi zică aşa.

Wiggin nu înhaţă momeala.

– Ţi-am pus o întrebare, soldat!

– O să le câştig respectul, domnule, dacă nu mă opreşti. Surprinzător, Wiggin zâmbi.

– Te-am ajutat.

– Pe dracu'!

– Nimeni nu te-ar fi băgat în seamă, decât ca să te compătimească pentru cât de mic eşti, dar eu am făcut ca azi să fii remarcat de toţi.

Trebuia să te documentezi, Wiggin. Tu eşti singurul care nu ştie deja cine sunt.

– O să-ţi urmărească fiecare mişcare, spuse Wiggin. Acum, tot ce ai de făcut ca să le câştigi respectul este să fii perfect.

– Deci sunt judecat fără să mi se ofere măcar şansa de a învăţa înainte.

Nu aşa se obţin talentele.

– Bietul copilaş! Nimeni nu-l tratează cinstit! Obtuzitatea deliberată a lui Wiggin îl înfurie pe Bean.

Eşti cu mult mai deştept, Wiggin!

Văzând furia lui Bean, Wiggin întinse mâna şi-l împinse până îl lipi cu spatele de perete.

– O să-ţi zic cum să obţii un pluton. Dovedeşte-mi că ştii ce să faci în calitate de soldat. Dovedeşte-mi că ştii cum să-i foloseşti pe ceilalţi soldaţi. Şi apoi dovedeşte-mi că există cineva gata să te urmeze în bătălie. Atunci o să-ţi capeţi plutonul. În niciun caz mai devreme.

Bean ignoră mâna care îl apăsa. Era nevoie de mai mult decât atât ca să se lase intimidat.

– Corect, spuse Bean. Daca într-adevăr aşa lucrezi, o să fiu şef de pluton într-o lună.

Acum era rândul lui Wiggin să se înfurie. Se aplecă, îl prinse pe Bean de pieptul uniformei şi-l ridică pe perete astfel încât să se privească ochi în ochi.

– Când spun că lucrez într-un anume fel, Bean, atunci aşa fac.

Bean rânji. În condiţii de gravitaţie scăzută, în partea de sus a staţiei, să ridici un copil mic nu era cine ştie ce dovadă de forţă. Iar Wiggin nu era un huligan. Nu era o ameninţare serioasă.

Wiggin îi dădu drumul. Bean alunecă în josul peretelui şi ateriza încet în picioare, ricoşa puţin şi apoi se fixă. Wiggin se îndreptă spre bară şi coborî. Bean câştigase această întrevedere strecurându-se pe sub pielea lui Wiggin. Pe de altă parte, Wiggin ştia că nu stăpânise foarte bine situaţia. Nu va uita asta. De fapt, Wiggin era cel care îşi pierduse o parte din respect, şi era conştient de asta, şi va încerca să-l recâştige.

Spre deosebire de tine, Wiggin, eu dau celuilalt şansa să înveţe ce are de făcut înainte de a-i pretinde să fie perfect. Ai scrântit-o azi cu mine, dar o să-ţi dau o şansă să te descurci mai bine mâine sau în viitor.

Dar când Bean ajunse la bară şi întinse mâna s-o apuce, îşi dădu seama că îi tremurau mâinile şi nu putea strânge prea bine. Trebui să se oprească o clipă, sprijinindu-se de bară, până se calmă îndeajuns.

Întâlnirea faţă în faţă cu Wiggin nu o câştigase el. Poate că fusese chiar un lucru prostesc. Wiggin îl rănise cu acele comentarii maliţioase, ridiculizându-l. Bean îl studiase pe Wiggin ca subiect al teologiei sale personale, iar astăzi aflase că în tot acest timp Wiggin nici nu ştia că Bean exista. Toţi îl comparau cu Wiggin – dar se părea că Wiggin nu auzise, sau nu-i păsa. Îl tratase pe Bean ca pe un nimeni. Şi după ce muncise din greu tot anul trecut ca să-şi câştige respectul, lui Bean nu-i venea uşor să fie din nou un nimeni. Îi reaprindea sentimente pe care crezuse că le lăsase în Rotterdam. Teama bolnăvicioasă de o moarte iminentă. Deşi ştia că aici nimeni nu ar ridica mâna asupra sa, încă îşi mai amintea cum e să fii în pragul morţii, ca atunci când venise pentru prima dată la Poke şi-şi pusese viaţa în mâinile ei.

Am făcut oare din nou asta? Punându-mă pe listă, mi-am pus viitorul în mâinile acestui băiat. Am contat pe faptul că el va vedea în mine ceea ce văd şi eu. Dar desigur că el nu poate. Trebuie să-i dau timp.

Dacă era timp. Căci profesorii se mişcau mai repede acum, iar Bean se putea să nu aibă încă un an în armată ca să-i demonstreze lui Wiggin ce poate.