Participarea din recluziune Schiţă de teme noicasiene Prof. Florin Ion Teodorescu, Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu
Yüklə 86,22 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- A rgumenta ţi a extra-istoric ă proprie ethosul ui rom â nesc
- Neînrolarea filosofică: fiinţa în lume. Diluarea forţei contradicţiei
- Relaţia sentimentului românesc prefilosofic al fiinţei cu limba română
- Avatarurile recluziunii: c omplexul neîmplinirii culturale româneşti. N egustorul de idei
- Paradoxul servirii regimului comunisto-ceauşist în vederea înfăptuirii culturii române
- Bibliografie
|
Participarea din recluziune Schiţă de teme noicasiene Prof. Florin Ion Teodorescu, Liceul Teoretic „Constantin Noica” Sibiu Bătrâneţea: funcţia bătrâneţii de reorientare Noica privea îmbătrînirea ca pe reuşita vieţii în cultură. Bătrâneţea nesenilizată înlătură înclinaţiile zadarnice şi recuperează scopurile veritabile.1 Despărţirea lui Noica de Goethe este despărţire de o caracteristică a condiţiei fundamentale a tinereţii, acceptare a înţelesurilor directe ale vieţii şi deschidere către lume. Dezavantajul criteriilor tinereţii ţine de nedepăşirea preluării lumii prin simţuri. Îndepărtarea de procurarea înţelepciunii vieţii prin simţuri şi apropierea de deschiderea reprezentării este una din raţiunile despărţirii de Goethe. Îndepărtarea de simţuri este o renunţare la ceea ce este dobândit, este orbirea instrumentului cunoaşterii. Pentru Goethe, Natura este criteriul care condiţionează autenticitateai culturii. Sănătatea naturii şi a tinereţii rezolvă situaţia unui dezechilibru cultural. Cultura impregnată de caracterul sănătos depăşeşte totuşi un nivel al purităţii ei. Noica îşi fundamentează despărţirea de Goethe prin nevoia de eliberare a fiinţei dintr-o devenire repetitivă, dar, în final statică. Spiritul este, prin creaţie, mai liber decât Natura. Cultura nu se contrapune naturii, nu o contrazice Natura. Natura, există prin cultură, care o integrează.2 Spiritul depăşeşte natura prin înglobare. Maladiile culturii refac zona în care spiritul nu este repetat, ci împinge către o manifestare diferită, nouă. Într-o societate de omagii, de avânt optimist, de laude şi de bilanţuri pozitive proslăvitoare, Noica opta pentru maladiv. Funcţia maladivului cu scop, uitată în epocă, este reinaugurată. Argumentaţia extra-istorică proprie ethosului românesc Încă din 1934, Noica formula criteriile unei alternative la istoricitate. În Mathesis sau bucuriile simple, Noica opune culturile de tip matematic culturilor de tip istoric. Cultura românească de tip geometric nu este doar silogistică. Ea este ordine şi imanenţă. Idealul culturii geometrice este un Mathesis universalis unificator. Omul este obiect al referinţei non-istorice, non-temporale. Mathesis, liberă de orice context istoric irumpe dincolo de concretul imediat al faptelor şi al vieţii. Literarul este integrat istoricului fiind contradictoriu geometricului, echilibrului, ordinii. Istoricul, ca şi literarul egalizează şi omogenizează orice posibilitate umană şi propun culturi cu expresie coruptă. Soluţia filosofului este destituirea istoriei, cea care nu a produs altceva decât legende suplimentare, oricum inferioare celor ale poeţilor. Neînrolarea filosofică: fiinţa în lume. Diluarea forţei contradicţiei În 1978, prin Dicţionarul de filozofie scos la Editura Politică a Partidului Comunist Român, Constantin Noica era considerat ataşat iniţial trăirismului şi adept al unui spiritualism constructivist ce a evoluat ulterior spre poziţii realiste. Spiritualismul era explicat, ca o formă de idealism obiectiv în contradicţie cu materialismul iar constructivismul reliefa caracterul activ al subiectului în cunoaştere, în opoziţie cu unilateralismul empirismului. Noica a căutat o reconciliere a filosofiei tradiţionale, pe unii continuându-i într-un mod extins, pe alţii parţial. Ontologia nu se poate despărţi de expunerea modelului fiinţei, ci ilustrează fiinţa tocmai în treptele devenirii. Noica nu caută fiinţa dincolo de lucruri şi nu trece de limita lucrurilor. Limitarea deschide realul către modelul fiinţei. Recuperarea fiinţei dinspre real prin devenire împreună cu opoziţia la tentaţia de a ne ridica pripit la general lămureşte învitaţia lui Noica la reconsiderarea condiţiei secunde a individualului.3 Sinteza ontologică noicasiană cuprinde filosofia greacă şi filosofia germană. Sinteza se realizează prin reîntoarcerea modelului ontologic de la conţinutul transcendental al devenirii la realitatea externă a fiinţei în lume. Raţiunea expozitivă se desfăşoară ca „dialectică tematică”, „cerc tematic” sau „dialectică orientată” şi ilustrează dialectica tematică a raţiunii sintetice. În fapt, îmbogăţirea dialecticii cu al patrulea moment (temă – antitemă – teză – temă completată) sprijină cercetarea raţională a realităţii. Echilibrul între cercetarea transcendentală şi obiectul extern aparţine mai degrabă raţiunii, comprehensiunii filosofice, iar nu atât unei metode pozitive sau ştiinţifice. Re-metafizicizarea prin păstrarea temei în fiecare moment al expunerii dialectice orientează mişcarea către un moment iniţial.4 Spre deosebire de Hegel, momentele dialectice nu se află într-un raport de contradicţie mutuală, ci de „contradicţie unilaterală”. Atenuarea contradicţiei foloseşte unui scop filosofic dar şi extra-filosofic, într-un tărâm istoric şi geografic îmbolnăvit de marxism. Contrazicerea unilaterală dinspre ulterior către anterior se realizează prin incluziune, prin încorporarea unor note ale antecedentului. Momentul tezei conţine sinteza, dar mişcarea dialectică nu se opreşte cu a treia etapă, ci continuă către tema din care originează. Schena dialectică a raţiunii se lărgeşte sistemic prin înglobarea cercului dialectic într-unul mai general şi mai abstract. Deşi raţiunea nu începe de la principii certe, aceasta nu este nici neutră ci întemeiată pe premise ipotetice ce se cercetează prin raportare la temă. Ordinea nu precede realităţii şi nu preexistă ca gândire ci are loc în situaţia activă în care raţiunea cercetează realitatea. Adevărul este produsul dialectic al temei. Adevărul nu se află altundeva, nu ţine de concordanţa între existent şi exprimat şi nici nu se sustrage raţiunii. Adevărul apare prin echilibru. Legile proceselor gândirii şi realitătii sunt logice. Aceste legi sunt cercetate de o logica synalethică într-un orizont ontologic. Totuşi, logica nu descrie realul, ci identifică ce ar putea fi configurat în real. Pe modelul aristotelic, Noica cercetează regulile de validitate nu a unor silogisme, ci a mişcării dialectice reale. Logica este synalethică datorită necesităţii adeveririi, întemeierii temei din perspectiva ultimul moment dialectic. Tema este adeverită nu numai prin contradicţie, ci şi prin corelaţia individual-general. I reprezintă individualul, G generalul iar D, determinaţiile lui I sau G. Normele legilor synalethice ale oricărei dialectici sunt 5: 1) D-I-IG-DG; 2) D-G-IG-DG; 3) G-IG-DG-GD; 4) G-DG-IG-GI; 5) I-D-DG-IG. Procesele dialectice valabile se desfăşoară în 4 momente pe baza uneia din cele 5 norme logice. Modelul ontologic produce transmutaţia unului către multiplu, de la un principiu la o infinitate a fiinţărilor. Ideea că participarea fiinţei întru are niveluri şi intensităţi diferite are provenienţă neoplatonică şi scolastică. Prima instanţă a fiinţei este devenirea. A doua instanţă a fiinţei redă elementul, contingenţa posibilităţii. Cele două instanţe sunt completate cu ultima înfăţişare a fiinţei, fiinţa ca fiinţă, diferită de instanţele fiinţei. Relaţia sentimentului românesc prefilosofic al fiinţei cu limba română În timpul participării la seminarul profesorului Martin Heidegger, lui Noica i se cere să redacteze o istorie a filosofiei române. Mâhnit, stabileşte că nu există o filosofie românească per se. Mai târziu, pe baza acestei senzaţii, Noica examinează posibilitatea unei prefilosofii româneşti, întemeietoare prin tezaurul limbii române. Rostirea românească redă semnificaţiile unei filosofii iniţiale originare şi originale. Materia primă pentru decelarea prefilosofiei este în principal folclorul şi poezia eminesciană. Limba română, a depozitat noţiuni filosofice care au fost folosite în folclorul poetic, în glăsuirea populară sau în opera cultă a unui Dimitrie Cantemir. Identificarea noţiunilor filosofice surprinde sentimentul românesc al fiinţei. Asemănător relaţiei metodei etimologice heideggeriene cu limbile clasice, Noica fundamentează discursul filosofic românesc viitor pe virtualitatea filosofică a cuvântului de obârşie românească. Cuvântul conţine un sens care poate naşte demersul filosofic. Pe de altă parte, tocmai pe baza acestor preocupări, lui Noica i-a fost reproşată incapacitatea de a descărca postcarceral, chiar într-un sens moral, capitolul existenţei legionare de orice intenţie naţională. Avatarurile recluziunii: complexul neîmplinirii culturale româneşti. Negustorul de idei Domiciliul lui Noica la Câmpulung îl apropie de soluţiile filosofice ulterioare. În izolare are loc o deschidere către philosophia pura. Participarea alături de câţiva cunoscuţi şi de cultivarea persistentă a filosofiei îi atrage o condamnare pe care o revalorifică ca fiind un dar. La Câmpulung s-a infiripat prima încarnare a şcolii fără profesori. După eliberarea din august 1964, Noica rămâne o perioadă în Bucureşti, până la pensionare, după care se retrage succesiv la Snagov, la Cisnădie - Cisnădioara şi, în cele din urmă, la Păltiniş. Separat incomplet de lume, într-o cameră de 8 mp la 4000 de picioare deasupra umanităţii, Noica a fondat o şcoală a tinerilor maturi. Procedura de antrenament intensiv în Şcoala de la Păltiniş nu putea fi o παιδαγωγέω. Noica alegea persoane apropiate de nivelul de platou, care puteau fi trimise înapoi pentru a făptui isprăvile reclamate de cultura română. Ulterior, eşecul de creaţie de vârf a Şcolii de la Păltiniş l-a determinat să ceară 22 de tineri pentru performanţa culturală. Tentativa de a găsi 22 de tineri s-a petrecut după constatarea că după 15 ani de şcolire nici unul din elevi nu devenise autorul unei cărţi care să iasă din rând atingând nivelul ideatic de consacrare universală. Paradoxul servirii regimului comunisto-ceauşist în vederea înfăptuirii culturii române Acuzaţiile cu privire la angajamentele lui Noica sunt duble. Raportul dintre filosof şi Securitate, colaborarea cu propriii torţionari, nu trebuie să ocolească intenţia recuperării imediate a lui Mircea Eliade.5 Ambiţia lui Noica era recuperarea şi integrarea lui Mircea Eliade pentru cultura română. Misiunea autoimpusă după eliberarea din 1964 a cuprins realizarea menirii de antrenor cultural6, mărturisită la eliberare şi recâştigarea lui Eliade pentru cultura română. Pe de altă parte, cu o scuză de provenienţă psihologică, Gabriel Andreescu, preluând o idee de la Alina Mungiu-Pippidi, consideră că Noica a pactizat cu propriul torţionar din pricina îmbolnăvirii de ,,complexul deţinutului", adică de boala numită ,,Sindromul Stockholm".7 A doua acuzaţie, echivocă, este a adjunctul generalului Iulian Vlad, generalul Aurel Rogojan, de colaborare cu serviciile britanice. Potrivit acestuia, Noica ar fi fost cooptat anterior ocupaţiei sovietice prin intermediul primei soţii, Wendy Muston.8 Pentru Rogojan, libertatea lui Noica ar fost dovada de export a toleranţei politice a regimului comunisto-ceauşist. Activitatea instructivă a lui Noica de la Păltiniş e prezentată nu ca excepţie a regulilor totalitarismului ceauşisto-comunist, ci ca expresie a unui sens non-exterior regimului, toleranţa. Toleranţa se manifesta chiar şi faţă de agenţii Intelligence Service-ului.9 Îăn acest înţeles, Securitatea nu s-ar fi amestecat deoarece consimţea tacit la intenţia lui Noica de regenerare a idealului misiunii europene a culturii româneşti. Oricum, de fapt serviciile nu promovau doar o toleranţă oarbă, fără scop, ci moşeau o soluţie alternativă establishment-ului cultural şi social al epocii. Securitatea epocii înţelegea rolul culturii! 10 Având în vedere eleganţa supravegherii serviciilor ceauşiste, colaborarea lui Noica cu serviciile străine ar fi fost una benignă, ţinând cont de scopurile culturale ale acesteia şi de sinceritatea aplecării unor englezi către descoperirea spaţiului românesc. Lipsa dovezilor angajamentului faţă de britanici s-ar explica prin faptul că unii discipoli noicasieni ar fi expurgat pasajele care le încriminau conduita şi pe cele care ar fi devoalat legăturile filosofului cu Intelligence Service-ului. Conjectura este probată de Rogojan printr-un ad ignorantiam: dacă nu există dovezile angajamentului lui Noica faţă de britanici, înseamnă că au fost epurate. Concluzie În primul rând, poate fi demonstrată existenţa echilibrului între liniamentele biografice şi construcţia ontologică. În al doilea rând, cinstea lui Noica nu a fost înţeleasă. Noica ar fi colaborat cu oricine, în baza unui praxis fondat pe imperativul categoric al propriei misiuni. În viaţă, certitudinile şi francheţea lui Noica nu au ignorat existenţa subiectului istoric. Securitatea exista şi nu putea fi ignorată. Noica a recunoscut Tribunalul care i-a hotărât pedeapsa. A recunoscut şi Tribunalul istoric care i-a construit destinul postbelic. Dictaturile i-au maculat recluziunea. De asemenea, daimonul său românesc i-a devenit demonul propriei biografii. Mentoratul şi apologia filosofiei dintre 1975 şi 1987 prin Şcoala de la Păltiniş într-o epocă morbidă a exemplificat paradoxul esenţial al ceauşisto-comunismului, pardox al unui morbid coerent. Bibliografie
1 ,,Dacă viaţa nu este un crescendo, atunci ea rămîne o simplă chestiune de biologie. Ce splendidă este îmbătrînirea – nu îmbătrînirea propriu-zisă, dacă ea trebuie să însemne decrepitudine – cu ceasul acela cînd pornirile secundare ale vieţii se sting, una cîte una, şi cînd rămîne esenţialul fiinţei tale când vezi că totul a tins către punctul acela de acumulare al vieţii tale, în care se condensează şi se precipită întreaga viaţă. Ai ieşit acum de sub tutela speciei, a societăţii, ca şi a deşartelor tale avînturi sau ambiţii, şi eşti în sfîrşit om, unul liber, subiect uman, iar nu fiinţa manevrată de toţi ceilalţi. Nu mai trăieşti nici sub deşarte – să se întîmple ceva, să se întoarcă cu 180 de grade lumea, să coboare peste tine cine ştie ce investire sau fericire – nu mai trăieşti deci sub ce mal esprit cum spunea un scriitor francez. Dar aşa fiind, este singura vîrstă cînd nu mai trăieşti în suspensie... Dar acum, abia, tot ce s-a întîmplat de-a lungul anilor poate fi rostit cu adevărat. Dacă este drept că, în planul creaţiei stiintifice, prima parte a vieţii poate fi mai fructuoasă, căci îţi trebuie o acuitate, o atentie şi o energie a spiritului care ţin aproape de animalitate la fel de mult ca de spirit (cîtă bună animalitate nu îi trebuie unui matematician ori fizician ca să-şi facă descoperirile), în schimb pentru lumea valorilor şi cultura umanistă, partea a doua a vieţii este cu adevărat creatoare. Nu numai bărbaţilor, dar chiar femeilor, partea a doua a vieţii, cu eliberarea ei de natură, le creează marile prilejuri ale spiritului. Ce ar fi umanitatea fără înţelepciunea ei?... Ceva nesperat se oferă umanităţii, o maturizare prin ani, care să dea lumii sensuri, nu numai cunostinţe, cum a dat lumea prea tînără pînă acum; sau are să dea sensuri tocmai acestor cunostinţe, venite cu feeria dar şi cu explozia lor poate prematur peste o lume încă tînără. Sîntem în ceasul în care toate exploziile pot să se producă, dacă însă vom sti să găsim o fericită explozie în îmbătrînire, omul şi spiritul vor jubila în lume.“ Şase maladii ale spiritului contemporan, p. 106, Humanitas, Bucureşti, 1997 2 „Se poate ajunge astfel la afirmaţia: natura contrazice cultura, dar nu şi aceasta pe cea dintâi.” Despărţirea de Goethe, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p. 75 3 „prin devenirea întru fiinţă realul capătă caracter de real, în măsura în care este scos din devenirea oarbă şi redat fiinţei”, Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă. Încercare asupra filozofiei traţionale.Tratat de ontologie. Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 59 4 „Faţă de thetic, tematicul aduce prezenţa statornică a temei fundamentale în tot ce se face, comuniunea de fiecare moment dintre teză şi temă ... Tot ce se face se înscrie în orizontul temei. De aceea, tema se recunoaşte permanent în teză şi aceasta se oglindeşte la fel de statornic în temă.” Devenirea întru fiinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 78 5 ,,Deci, cu carnetul în mîna, Noica a explicat ofiţerului din faţa sa cum pot fi folosiţi românii celebri din străinatate pentru construirea culturii române, cum trebuie România socialistă sa publice carţile acestora şi cum le-a explicat el celor din exil, în special Monicăi Lovinescu, lui Eliade şi lui Cioran, ca „România este o ţară liberă“, cu care ar trebui să colaboreze. Pentru cazul aparte al lui Eliade, filosoful s-a oferit să facă, apoi chiar a conceput cîteva zile mai tîrziu, în 18 iulie 1972, un plan special, detaliat, care, dacă ar fi fost pus în practică, ar fi dus la crearea unui institut de studii orientale, la publicarea masivă a lui Eliade în România şi la trimiterea de doctoranzi români la istoricul religiilor. Este un proiect maret, complet lipsit de simţul realităţii: unul pe măsura filosofului. Pe scurt: este una din „isprăvile lui Dinu“. Pentru că, deşi se pare ca ambele părţi erau ispitite de planul lui Noica, niciuna dintre ele nu a fost cu adevarăt convinsă." Marta Petreu, Noica şi utopia recunoaşterii, România literară, decembrie 2009 6 Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p 222 7 ,,Se poate demonstra, dintr-o mulţime de comportamente, că la Noica se regăsesc toate simptomele standard ale sindromului: schimbarea viziunii proprii asupra lumii cu perspectiva, în cazul lui, a Securităţii; sentimentul victimei că relaţia cu opresorul este nu doar acceptabilă, dar chiar necesară; transformarea acestei relaţii într-o măsură a stimei de sine şi a sănătăţii emoţionale care implică în context apărarea patetică a statului; atitudinea ostilă faţă de aliaţii naturali arată că aceştia sunt percepuţi ca ameninţători pentru relaţia cu autorităţile represive; recunoştinţa sinceră faţă de orice mică îmblânzire a ofiţerilor; salvarea în proiecte fabulatorii - în cazul lui Noica, "politicile culturale", ale sale sau naţionale. Iată "gustul" unuia dintre apeluri: "Solicit deci, cu supunere şi cu sentimentul că revendic o favoare, dreptul de a fi de folos. Un minimum de utilitate, spre capătul unei existenţe inutile, este de altfel singurul sens de viaţă de care înţeleg să mai beneficiez, în urma greşelilor pe care le-am săvârşit faţă de regim, faţă de alţi oameni şi faţă de mine".” Gabriel Andreescu, Interpretarea documentelor de arhivă referitoare la Constantin Noica, Cotidianul, 25 Ian 2011 8 ,,Noica a fost un ilustru exemplu pentru export, în ceea ce priveşte toleranţa ideologică şi libertatea opiniilor, pe care regimul le asigura, cu deosebire în cazul foştilor condamnaţi pentru infracţiuni politice. Prima lui soţie, Wendy Mouston, era activă la Secţia Română a BBC. Fiul său, Rafael Noica-Mouston, a ales calea creştinismului ortodox, ca şi cum ar fi ştiut că peste ani va reveni stareţ la o mănăstire din Transilvania. Familia Mouston era strâns legată de România de la începutul secolului trecut. Unii dintre "discipolii" lui Noica au fost deranjaţi de ceea ce maestrul a lăsat scris posterităţii despre ei. Aşa se face că atunci când au pus mâna pe "caiete" le-au publicat cenzurate. Apoi, în etapa ulterioară, au fost preocupaţi de toaletarea redărilor din numeroasele volume ale dosarului Noica ajunse la CNSAS (numai cele care nu prejudiciază interesele britanice apărate de Intelligence Service ).” Aurel Rogojan, Jurnalul Naţional ediţia electronică, Cazul Noica şi şcoala de la Păltiniş (III), 13 ianuarie 2011 9 ,,Noica era sincer convins că o elită va schimba faţa României "Şcoala de la Paltiniş" nu o putem expedia prin menţiuni lapidare. În ultimă instanţă, Noica, în calitate de "agent formator ideologic" sau de "război politic" al Intelligence Service, şi-a asumat misiunea să formeze un număr de zece propagandişti ai sistemului de valori occidentale (în cazul celui britanic nu putem vorbi nici măcar despre unul catolic!). Fiecare din cei zece, la rândul lor… şi tot aşa, mai departe, până la coagularea unei elite conducătoare." Aurel Rogojan, Jurnalul Naţional ediţia electronică, Cazul Noica şi şcoala de la Păltiniş (I) 11 ianuarie 2011 10 ,,Noica credea sincer că, dacă va reuşi să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere a societăţii şi va "schimba la faţă România". Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său, i s-au avut în vedere profilul moral şi convingerile filozofice, efectele directe ale valorii sale intrinseci în formarea unor pesonalităţi, care să determine evoluţii social-politice cu sens şi semnificaţii istorice. Cam aşa lucra spionajul politic strategic în epocă." Aurel Rogojan, idem Yüklə 86,22 Kb. Dostları ilə paylaş:
|