Particularit~[i ale examin~rii clinice {i paraclinice în psihiatria copilului {i adolescentului

Ticurile simple sunt localizate la un singur grup muscular, iar cele complexe, cuprind mai multe grupuri musculare. Sistemul de clasificare ICD-10, recunoaste urmatoarele entitati: tulburarea tranzitorie a ticului (durata sub 12 luni, aparitie în jurul vârstei de 5 ani), tulburarea cronica a ticului motor sau vocal (durata peste un an), tulburarea combinata a ticului de tip vocal si motor multiplu-sindromul Gilles de la Tourette (ticuri motorii multiple si unul sau mai multe ticuri vocale, pâna la fraze obscene, ecopraxie gestuala si copropraxie, cu agravare în adolescenta si persistenta în viata adulta.

Diagnosticul diferential al ticurilor se impune cu spasmele musculare determinate de un proces iritativ la nivelul sistemului nervos periferic (nevrite, radiculite), care sunt localizate la un anumit grup muscular, cu respectarea unor legi anatomice, fiind strict legate de procesul inflamator; ele nu pot fi produse sau reprimate voluntar. Stereotipiile din schizofrenie se diferentiaza de ticuri prin caracterul lor metapsihic, absurd, lipsit de sens, fiind adesea mai complexe. Ticurile sunt diferite si fata de stereotipiile copiilor cu retard psihic, prin contextul clinic general si absenta, la acestia din urma, a elementului psihotraumatizant. Miscarile coreice presupun o atingere inflamatorie a sistemului nervos central; ele nu pot fi controlate voluntar, se mentin si în somn si apar în cadrul clinic general de coree (emotional, vascular); miscarile coreice apar pe un fond de hipotonie, au un caracter mai amplu si mai grotesc. Miscarile atetozice sunt lente, vermiculare, localizate distal, fara posibilitatea controlului voluntar. Activitatile obsesiv- compulsive se aseamana cu tipuri ale ticurilor, dar difera prin scopul lor precis, de exemplu atingerea unor obiecte. Miscarile distonice sunt miscari de torsiune mai lente, combinate cu stari prelungite de tensiune musculara. Miscarile mioclonice sunt contractii musculare simple care pot afecta portiuni musculare, dar nu sinergic. Miscarile hemibalistice sunt miscari unilaterale ale membrelor, intermitente, grosiere, de mare amplitudine. Spasmul hemifacial consta în contractii unilaterale, repetitive, neregulate ale muschilor faciali.

Evolutiv, ticurile au adesea amploare scazuta, sunt pasagere si foarte mobile, disparând lungi perioade de timp, schimbându-si topografia. Pot deveni însa intense, polimorfe, complexându-se. Multi dintre adultii cu sindrom obsesiv-compulsiv au în antecedentele lor, în copilarie, boala ticurilor. Sindromul Tourette este o tulburare cronica, incapacitanta. În cazurile severe, ticurile pot interfera cu activitatile cotidiene ca scrisul si cititul.

Ticurile apar, adesea, ca forme izolate, dar se pot asocia cu fenomene obsesionale, hipocondriace, sau cu tulburari specifice de dezvoltare. Apare adesea disconfortul în situatii sociale, rusinea, jena, dispozitia depresiva. Exista o controversa în legatura cu faptul ca debutul este precipitat sau nu de expunerea la fenotiazine, traumatisme craniene, sau administrarea de stimulente ale sistemului nervos central. Se estimeaza faptul ca în o treime din cazurile de tulburare Gilles de la Tourette, severitatea ticurilor creste prin administrarea de stimulente ale sistemului nervos central, care poate fi un fenomen legat de doza. Activitatea sociala, scolara si profesionala poate fi deteriorata din cauza rejectarii de catre ceilalti, sau a anxietatii de a prezenta defectul în situatii sociale. La modul general vorbind, evolutia bolii ticurilor are debut în copilarie, exacerbare prepubertara, atenuare postpubertara, stabilizarea simptomelor la adult. Ticurile sunt model de patologie neuropsihiatrica, cu manifestari pe termen lung, uneori toata viata; simptomele si semnele se schimba în cursul maturizarii, incluzând obsesii, compulsii, dificultati atentionale, probleme psihologice, trasaturi clinice care reflecte interactiunea dintre factorii genetici si cei de mediu (Cohen D., 1997).

Tratamentul se face, în primul rând prin psihoterapie comportamentala si de relaxare, fizio, kinetoterapie, gimnastica. Nu se atrage niciodata copilului atentia asupra defectului. Nu sunt indicate alimentele excitante deoarece cresc anxietatea (Cola, ciocolata, cacao), nici activitatile care cer concentrare atentionala (televizor, sah, calculator). Se recomanda, în schimb, plimbari în aer liber, activitati sportive, mai ales sport de echipa. Tratamentul este individualizat, pornind de la gradul deficitului functional, asocierea ticurilor, comorbiditatii, capacitatile interne si externe de ajutor si de gradul de copiere a unor comportamente. El nu tinteste doar ticul ca simptom, ci si bolile asociate, fara a pierde din vedere istoria naturala a bolii, capacitatile adaptative ale copilului, relatii interpersonale, controlul impulsurilor, suportul social si familial.

Schema medicamentoasa cea mai utilizata este cu Haloperidol. S-a încercat tratamentul ticurilor cu Rispolept (neuroleptic cu proprietati antiserotoninergice si antidopaminergice), cu efect terapeutic foarte bun, singurul efect secundar nedorit comunicat fiind cresterea în greutate. În ticurile complexe se asociaza medicatiei neuroleptice, antidepresive (Amitriptilina, Zoloft), eventual decontracturante (Mydocalm, Clorzoxazon), sedative, anxiolitice (Tioridazin, Diazepam), roborante. Unele studii au comunicat rezultate optime cu Clonidina (agonist alfa-2 adrenergic), altele cu Orap. Benzodiazepinele Diazepam, Xanax) pot genera efecte secundare de tipul somnolenta, oboseala, ataxie, dependenta fizica si psihologica, perturbari ale functiei hepatice, renale.