Particularit~[i ale examin~rii clinice {i paraclinice în psihiatria copilului {i adolescentului

6. LIMBAJUL este o forma de activitate specific umana, care consta în utilizarea unui ansamblu de semne acustice si grafice (a limbii) în gândire si în comunicare, transmitând astfel informatii si stimulând actiuni. Limba este un produs eminamente al dezvoltarii istorice a unei comunitati în care copilul se naste (sau o însoteste pe parcurs). Exista un limbaj intern, gândit si un limbaj extern, oral sau scris. Limbajul oral exprima caractere sonore si corelatii auditiv –motorii prin cele doua laturi ale sale: ascultarea si vorbirea. Se poate materializa sub forma de monolog, sau dialog; are un caracter situativ, adresativ si o tema de sustinut. Limbajul intern, desi deriva din cel oral, îl depaseste pe acesta sub raport functional, prin el pregatindu-se, de cele mai multe ori, interventia orala sau scrisa. Este mai operant, scurt-circuitând si realizând concomitente ale unor elemente pe care limbajul oral sau scris nu le poate reda decât în succesiune.

Limbajul se caracterizeaza prin trei aspecte: fonetic (particularitatile lui sonore), lexical (realizat treptat, prin însusirea cuvintelor în cursul dezvoltarii ontogenetice) si gramatical.

6.1. Aspecte formale, fonetice – disfonii, disartrii.

6.1.1. Dislalia apare fiziologic la copiii de vârsta mica (sub 5 ani), iar la cei mai mari, la copiii cu malformatii (gura de lup operata, buza de iepure).

6.1.2. Disartria consta în dificultati de sonorizare prin patologie nervos centrala (cerebrala, piramidala, coree). În capitolul "Tulburarea specifica de articulare a vorbirii", sistemul de clasificare ICD-10 o defineste ca pe o tulburare specifica a dezvoltarii în care utilizarea sunetelor de catre copil este sub nivelul adecvat pentru vârsta mentala, dar ale carui abilitati de limbaj au un nivel normal. În vorbirea copilului de 4 ani sunt obisnuite greselile de pronuntare a sunetelor, dar la 6-7 ani majoritatea sunetelor vorbirii sunt achizitionate. Dezvoltarea anormala apare când achizitia sunetelor este întârziata sau deviata, ducând la erori de articulare în vorbire cu dificultati de întelegere din partea altora, omisiuni, distorsiuni, sau substituiri de sunete, precum si inconsistente în exprimare. Diagnosticul se stabileste numai când severitatea tulburarilor de articulare este în afara normalitatii pentru vârsta mentala a copilului, inteligenta non-verbala este în limite normale, ca si abilitatile de limbaj expresiv si receptiv; anormalitatile articulare nu sunt atribuite direct unei anormalitati senzoriale, structurale, sau neurologice; pronuntia defectuoasa este clar anormala în contextul utilizarii vorbirii curente din subcultura respectiva. În tulburarea specifica de articulare sunt incluse prin actualul sistem de clasificare: tulburarea de articulare a dezvoltarii, tulburarea fonologica a dezvoltarii, dislalia, tulburarea functionala de articulare, lalismul.

6.1.3. Anartria este imposibilitatea de a articula, imposibilitatea totala de sonorizare.

6.1.4. Defectele de pronuntie sunt vicii durabile si sistematice de efectuare a unui complex de miscari implicate în emiterea unor foneme. Se descriu:

6.1.4.1. Bolboroseala apare când buzele sunt proiectate mult în afara, îndepartate de dinti. Se creeaza astfel un spatiu suplimentar adaugat cavitatii bucale, sunetele reflectându-se si deformându-se în acest spatiu.

6.1.4.2. Pelticia se produce când buzele se deformeaza, se subtiaza prin retragerea mult laterala a comisurii bucale, ducând la distorsionarea cuvintelor.

6.1.4.3. Rinolalia este datorata pozitiei vicioase a valului palatin, cavitatea nazala fiind despartita complet de cea bucala. Se produce o supramodelare specifica, un timbru particular.

6.1.4.4. Rotacismul consta într-un defect de pronuntare a consoanei "r", rulat nu între vârful limbii si palat, ci între val, palat si radacina limbii.

6.1.4.5. Sigmatismul este incapacitatea de articulare a sunetelor "s", "z", "ch".