Partidul de export

- Nu merge. Ca să ia ceva de la un patron, angajatul trebuie să-i dea ceva.

- Îi dă munca lui fizică sau psihică, spuse Albert.

- Ar fi prea simplu. Patronul nu fură, dar e învăţat să primească mită pentru orice gest. E foarte greu aşa. E mai uşoară metoda dusului cu vorba. Cel mai ieftin e să trăieşti cu speranţa.

- Da, dacă această Speranţa este fiica vreunui bogătaş, râse Albert.

- Dacă ai dat-o pe glumă, aş putea să-ţi spun că ideea lui Melior de a pune afişe vii, în vederea acestui miting, mi se pare o veritabilă mostră de umor negru. Noi nu avem bani pentru salarii sau birotică, iar el cumpără afişe vii de la mafie.

- Cum adică “afişe vii”!?

- Adică vii, spuse dirijorul. Nu te-ai uitat atent? E împânzit oraşul cu afişe din astea.

- N-am avut cum. Eu am fost translocat de o mamă-bazală.

- Aşa-i. Uitasem. În orgoliul lui nemăsurat, Aram Melior a făcut contract cu mafia pentru monitorizarea şi băgarea lui în memorie. Pe baza acestor informaţii, se pot fabrica afişe cu chipul preşedintelui. Partidul a fost format de o mână de indivizi idealişti, aduşi de pe Pământ, nu are încă un nume, dar e deja cunoscut sub numele de “cel mai mare partid al oamenilor”, deşi cei mai mulţi membri sunt băştinaşii.

- Ce are asta cu afişele?! se miră vicepreşedintele.

- Are. Cheltuielile nejustificate ne pot dărâma.

- Şi afişele celorlalte partide par destul de scumpe. Au hârtie fină, tipar pretenţios, culori atractive…

- Da, dar nu sunt vii, spuse Manas.

- Ba au culori destul de vii.

- Nu m-ai înţeles. Afişele sunt vii, adică au o viaţă interioră, a lor. În ele, Melior sau orice alt politician se poate mişca, poate vorbi, se poate plimba prin diverse locuri, poate ţine discursuri. Poate chiar să vorbească direct cu alegătorul. Dacă n-are chef să meargă la miting, cetăţeanul se opreşte şi discută cu preşedintele din lumea virtuală de pe zid. Melior îi răspunde la întrebări, îi face precizări, îl lămureşte în privinţa politicii noastre. Sunt nişte oglinzi imperfecte ale lumii exterioare.

- Dacă îl înjură? întrebă Albert.

- Cine?!

- Trecătorul de pe stradă.

- Aaaa! Aici e frumuseţea. Dacă Melior e jignit, bodyguarzii lui au posibilitatea să iasă din lumea virtuală şi să aplice o corecţie obraznicului.

- Adică să-l bată.

- Exact, întări dirijorul.

- De ce nu iese şi preşedintele din afiş?

- Ce să caute?

- Să-i dea el două palme mitocanului, spuse Albert.

- Nu se face.

- Sau să-şi cumpere un ziar, de exemplu.

- Nu are nevoie. Lumea din afiş are tot ce îi trebuie, iar rolul politicianului e să-şi facă datoria de propagandist şi să se facă din ce în ce mai cunoscut.

- Dacă acela care se găseşte în faţa afişului devine obraznic, cum sunt majoritatea cetăţenilor, iese tot timpul cu bătaie. Ce rost mai au afişele?

- Nu iese tot timpul cu bătaie, spuse Manas. Rolul principal al gardienilor este să sară la cei ce vor să rupă afişele. Dacă nu-i convine ceva, Melior sau oricare alt politician poate întoarce spatele sau poate ieşi din cadru.

- Am înţeles, spuse Albert. Insolentul este lăsat cu nasul într-un peisaj cu munţi sau, mai rău, într-un maidan cu gunoaie.

- În primul rând, se impune o corecţie: nu se bagă gunoaie în aceste afişe. Sunt destule afară. În al doilea rând, măsura ca bodyguarzii să apere afişele scumpe s-a luat când golanii au început să le rupă. După aia, s-a extins şi ca metodă de apărare a politicienilor; tot se plictiseau.

- Interesant. Cine fabrică aceste afişe?

- Un grup de cercetători geniali, dar nu-i vede nimeni; vânzările le fac mafioţii.

Albert îl întrebă cum e posibil să fie fabricate astfel de afişe, iar dirijorul îi explică, pe înţelesul lui, faptul că s-a pornit de la ideea hazardului. Acestuia i-au trebuit milioane de ani să creeze omul, autohtonul, ceilalţi extratereştri sau altă formă de viaţă. Multitudinea de elemente de hazard poate fi văzută, de departe, ca evoluţie. Gândind astfel, cercetătorii au încercat obţinerea unei forme de viaţă, necunoscută până acum. Au pornit de la descoperirile geneticianului Craig Venter, care a început prin a crea, in vitro, o bacterie, un genom minimal, şi au mers mai departe. Cercetătorii de pe Ioza au tehnică informaţională de ultimul tip, spre deosebire de cei de la Institutul de Cercetări ale Genomului din Rockville (planeta Pământ). Craig nu a reuşit să răspundă la întrebarea: “care sunt instrumentele moleculare necesare şi suficiente pentru a obţine viaţă?”, dar savanţii de pe Ioza au răspuns. Pământeanul nu va şti niciodată aceasta. Despre acroniu, metalul cu cele mai multe grade de supraconductibilitate, furnizat de mafie, care a ajutat foarte mult în sinteza vieţii, nu s-a auzit pe Pământ.

- Presupun că mafia câştigă mulţi bani cu afişele astea, spuse vicepreşedintele. Ar putea lua puterea.

- Inexact. Enocraţii sunt şi mai tari. Au savanţi buni şi au pus la punct un sistem de spionaj foarte performant. Au trecut la fabricarea de cărţi, reviste, tablouri şi pliante comerciale. Te uiţi la o ilustraţie şi nu poţi şti cine te urmăreşte din interiorul ei.

- Dacă e acoperit tabloul sau e închisă cartea?

- Spionul din tablou poate să scoată o mână şi să dea pânza, uşor, imperceptibil, la o parte, spuse dirijorul. Dacă se găseşte în carte, ridică topul de file de deasupra şi te urmăreşte dintre coperţi.

- E ceva foarte asemănător cu ceea ce am întâlnit la un hotel: cărţile de atmosferă. Dacă deschizi cartea şi citeşti, eşti învăluit de atmosfera descrisă acolo.

- E posibil.

- Din cauza asta m-o fi atenţionat Iacob…ăăă…, unul Iacob şi nu mai ştiu cum, de la noi, din conducere, să nu iau vreuna dintre cărţile din raft; dacă sunt puse unele lângă altele, copertă lângă copertă, personajele nu pot să le deschidă.

- Nu avem nici un Iacob în conducerea superioară de partid.

Albert înjură în gând şi îşi propuse să fie mai atent ce vorbeşte. De multe ori, îl lua gura pe dinainte şi trăda cele mai intime secrete. Secretarul Iacob Zeze era căutat de poliţie pentru două crime, iar el nu era Hosman-ul din preajma preşedintelui.

- Nu ştiu, spuse. Poate nu-l chema Iacob. Poate nu era din conducerea superioară. O fi fost cel ce are în grijă biblioteca partidului.

- Biblioteca partidului nu conţine cărţi cu spioni în ele, spuse dirijorul. S-a făcut un control drastic şi la biblioteca firmei de consultanţă în domeniul investiţiilor.

- E posibil să fi citit undeva despre cărţile astea de atmosferă. E posibil să fi vizitat vreo bibliotecă particulară şi să nu mai ţin eu minte. Călătoria cu mama-bazală m-a zăpăcit de tot, se scuză vicepreşedintele.

- E posibil. Ceea ce mi se pare curios este faptul că ai putut fi invitat în biblioteca vreunui particular. Am şi eu o încăpere cu mai multe mii de cărţi, dar nu las pe nimeni să intre acolo. Ca măsură de protecţie împotriva spionilor, ţin volumele corect aşezate, unul lângă altul, nu le scot, nu le citesc. Să le las aruncate pe fieunde, nici atât.

- Dacă nu citeşti, la ce îţi trebuie bibliotecă?

- Am primit sarcină de partid să avem şi aşa ceva. Când vin televiziunile sau îţi intră ziariştii în casă, trebuie să vadă că ai aşa ceva. E pentru o imagine mai bună în faţa electoratului.

- Dacă ai bibliotecă pentru a impresiona presa, nu văd de ce n-aş putea s-o vizitez şi eu?! se miră Albert. Am şi o legitimaţie de ziarist.

- Aaa! Aşa da! admise muzicianul.

- S-a ajuns la afişe vii? De ce nu statui?

- Cercetătorii au încercat, dar n-a rezistat nimic din ce au făcut tridimensional. Pentru bidimensional s-a luat ca model televizorul-tablou. Noile generaţii de ecrane plate, construite după tehnologia “plasma adressed liquid crystal”, care se agaţă de perete, le-a dat ideea. Ele combină avantajele ecranului cu plasmă şi cele ale ecranului cu cristale lichide. Consumul este mic şi luminozitatea ameliorată.

- Afişele consumă energie?

- Sigur. Totul consumă energie. Aici avem energie solară. Pe emisfera întunecată e plin de curenţi magnetici, care sunt convertiţi în energie. Mai nou, au început să se folosească şi ultimele descoperiri din psihotronică. Se poate pune fotografia politicianului într-o maşină psihotronică şi, cu o antenă SADDOK, se poate amplifica şi transmite fluxul telepatic, dar nu vreau să intru în amănunte tehnice. Le ştiu, dar, ca artist, nu le înţeleg.

- Ca specialist în investiţii, îţi dai seama ce mult le înţeleg eu? întrebă Hosman.

- Îmi dau.

Intrară într-o ţesătură de străzi înguste şi întunecoase, umbrite de arbori seculari, se împotmoliră în trafic, făcură scandal, o luară pe trotuare, iar când dădură peste câteva perechi de autohtoni, care făceau dragoste în mijlocul drumului, întoarseră maşina.

- Am mai păţit asta, spuse vicepreşedintele când ieşiră într-un bulevard larg şi se mai liniştiră. Eram cu Diana şi am abandonat heliovehiculul.

- Poate nu vă grăbeaţi, spuse dirijorul.

- Pentru că nu ştiu încotro s-o iau, nici acum nu mă grăbesc, spuse vicepreşedintele.

- Ba ştii foarte bine încotro s-o iei. Nu ştiu pentru ce teritoriu, dar eşti trecut primul pe una dintre liste. Eşti unul dintre potenţialii membrii ai viitorului parlament. Mergi alături de noi şi vei ajunge departe! Ai stofă.

Pe moment, Albert uitase că nu era el politicianul de lângă conducere, ci unul care făcuse politică pentru enocraţi, că muzicianul era un apropiat al şefului partidului. Nu voia să-şi divulge intenţia de a găsi o poartă de scăpare spre Pământ. Voia să pătrundă în sediul ciudat al partidului, construit sub formă de aerodină, să urce la nivelul 24 şi să-şi caute soacra; dacă se întorcea acasă singur, soţia lui ar fi pus dispariţia mamei pe seama lui. Poliţia ar fi făcut acelaşi lucru, mai ales că, în mod sigur, Norma a trimis-o pe bătrână să-l supravegheze.

După mai multe curbe, maşina făcu un mic ocol şi se parcă în faţa sediului, pe o alee, în afara zonei verzi.

- E plin de oameni de ordine, spuse vicepreşedintele.

- Asta înseamnă că Melior e înăuntru. Ai cartela de identificare?

- Da. Nu m-am despărţit de rucsacul unde îmi ţin lucrurile nici măcar o clipă. Dar ce, nu mai e liberă intrarea în sediul partidului nostru?!

- Nu. De la asasinarea vicepreşedinţilor Zega şi Negresco încoace, s-au introdus restricţii severe. Asasinul n-a fost prins nici până acum. Se aşteaptă producerea unor atentate noi. Nu putem şti ce s-a întâmplat de n-a venit nici măcar un mesaj de la conducători.

Hosman şi Manas fură identificaţi şi lăsaţi să intre.

În holul imens de la nivelul unde se ţineau şedinţele, nu era nimeni.Dirijorul îl rugă pe vicepreşedinte să se aşeze undeva, să-l aştepte şi îi spuse că, indiferent dacă găsea pe cineva sau nu, se întorcea în zece minute să-i spună ce vor face în continuare.

Albert aşteptă ca muzicianul să ajungă la nivelul conducerii, apoi luă liftul şi urcă la nivelul 24, unde ştia că ar trebui să se găsească infirmeria. Căută secţia de neuro-psihiatrie a doctorului Hicus şi rămase mirat de numărul mare al celor care nu fuseseră în stare să suporte şocul unei alte lumi.

O zgâlţâi pe soacră, iar aceasta, trezită din somn, sări din pat şi se ascunse între două dulapuri, în aplauzele frenetice ale celorlalte paciente.

- Albert, nemernicule! Ce fericită sunt că te văd…

- Nu se ştie de ce sunt oamenii fericiţi că îţi aduci aminte de ei, chiar şi după mult timp. Dumneata m-ai urmărit.

- Şi, când te-am găsit, m-ai lăsat aici şi ai fugit. Unde ai umblat în tot acest timp?

- E o poveste mai lungă.

- Când uit de mine, îmi aduc aminte de voi. Am tot timpul să ascult povestea.

- N-ai nici un pic de timp. Mergem acasă.

- Unde acasă?

- Pe Pământ, acolo de unde am venit. În oraşul nostru, Esper.

- Dar, suntem în oraşul nostru. Ca toţi ceilalţi, vorbeşti prostii. Aici, toată lumea e nebună. Dacă nu te împingea dracu’ să te duci la şedinţa unor descreieraţi, care au înfiinţat un partid ipotetic şi se joacă de-a politica, nu erai călcat în picioare, nu ajungeam aici. M-au bătut infirmierii şi m-au violat de nenumărate ori; m-am îndrăgostit de unul dintre ei şi nu mai plec de aici nici moartă. Se pare că are aceleaşi sentimente pentru mine.

- Ştiam eu că oamenii în vârstă se ţăcănesc de la sine, dar nu credeam că pot atinge asemenea performanţe. Nu ţi-e ruşine?

- Nu mi-e deloc ruşine. Am ajuns chiar să-ţi înţeleg mentalitatea de fustangiu. Norma m-a trimis să te pândesc, să nu faci vreo prostie, iar eu am ajuns să te aprob. Dacă fiica mea mai e geloasă, am să te apăr.

- Ca să mă aperi sau nu de gelozia nevestei, trebuie să ajungem în punctul în care aceasta poate să-şi verse furia pe cineva. Până atunci, nu are cu cine discuta. Noi suntem aici, pe Ioza, iar ea este pe Pământ.

- Nu eşti întreg la minte. Poate ai vreun interes?

- Interes?! Ce interes pot avea?

- Poate vrei, împreună cu Norma, să mă declari bolnavă de nervi şi să pui mâna pe pensia mea.

- Auzi, colo! se enervă Albert. Eu vreau să te duc acasă, iar dumneata îţi arde de pensie. Uiţi că pensiile ţi se depun în bancă şi, cât trăieşti, nu are nimeni dreptul să scoată vreun ban din cont?

- Asta e foarte bine. Lasă să se strângă! Aici, în spital, nu mi-a cerut nimeni bani. Când a venit doctorul Hicus la vizită, am deschis discuţia şi am întrebat cât mă costă spitalizarea, iar el mi-a spus că totul e gratuit. În spitalul ăsta, cuvântul neuro-psihiatrului Ian Hicus este lege. Voiam să plătesc şi să plec acasă, dar dacă se poate trăi fără bani, de ce să plec? Am mâncare, medicamente, gimnastică aerobică, televizor. Mai trag câte un poker pe pastile sau vreo şuetă, foarte puţin alcoolizată, cu fetele din salon. Ce interes am să plec acasă? E şi foarte distractiv. În afara vizitelor pe care le fac la infirmieri, jocul pe calculator mă entuziasmează; mă simt ca în copilărie. Chiar, bine că mi-am adus aminte. Ce face copilul? Norma e sănătoasă? Povesteşte-mi!

Îl prinse pe ginere de gulerul hainei şi începu să-l zgâlţâie.

- Bine, bine. Îţi povestesc.

Bătrâna se linişti, se aşeză pe marginea unui pat şi aşteptă, cuminte, să i se spună povestea.

Trecând peste episoadele picante, Albert îi istorisi toate aventurile de care avusese parte, din momentul în care se trezise din comă, în blocul de primire nr.1, până în acel moment.

- Minţi cu neruşinare, spuse soacra.

- Ce te face să crezi asta?

- Ai uitat să-mi povesteşti despre nevasta premierului, nevasta primarului general al capitalei, cea a unui secretar de la sectorul 2 şi camera obscură.

- De unde ştii aceste lucruri?!

- De la ele. Uite acolo, în fundul salonului! Din cele patru femei, care joacă poker, trei sunt cele amintite. Au venit înnebunite de durere că le-ai părăsit. Te aşteaptă şi acum. Să le chem?

- Nu e nevoie. Nu ştiu ce ţi-au povestit, dar nu ne cunoaştem. Dacă mă ştiau de undeva, mă recunoşteau. Au vrut să mă supună la un experiment inuman, să mă bage într-o cameră obscură, unde să le însămânţez în mod natural, dar am reuşit să evadez.

- Varianta lor este alta. Ai fost băgat în camera obscură, unde ele au făcut ce au vrut cu tine, au rămas însărcinate, prin intermediul furnicilor, iar acum aşteaptă evoluţia sarcinii.

- Aşteaptă evoluţia sarcinii la neuro-psihiatrie?

- Sigur. Doctorul Henri Zimer, de la un spital al mafiei, în acord cu Ian Hicus, le-a băgat aici. Soţii lor sunt politicieni cunoscuţi şi nu-şi permit scurgeri de informaţii şi deformări ale imaginii. Ziariştii nu vin pe aici; nu se înţeleg cu nebunii.

- Puţin îmi pasă. Am fost ameninţat că voi fi băgat în camera obscură, dar nu am intrat acolo. Nu ştiu care sunt cele trei femei. Nu le-am cunoscut.

- Ele spun că te-au cunoscut.

- Dacă m-aş fi culcat cu ele, e sigur că m-ar fi cunoscut, dar eu tot nu aş fi ştiut de unde să le iau. Când am fost internat în spital, n-am avut ochi informaţional; în întunericul acelei camere, aş fi fost ca un orb.

- Hei, fetelor! strigă bătrâna. Îl cunoaşteţi pe ginerele meu?

Femeile lăsară jocul şi se întoarseră către vicepreşedinte şi soacră.

- Sigur că îl cunoaştem, spuse nevasta premierului. Astfel deghizat, în costum de agent electoral, poate fi recunoscut mai greu, dar, totuşi, ne dăm seama că e Albert Hosman, tatăl copiilor noştri.

Ca la un semn, trei din cele patru jucătoare de cărţi, săriră în sus de bucurie şi alergară să-şi îmbrăţişeze iubitul.

Săriră pe el, îl sărutară pe rând, îl mângâiară şi îi spuseră cuvinte de dragoste, sufocându-l cu îmbrăţişări.

- Nu sunt eu ăla cu care v-aţi culcat voi, spuse Albert.

Speriate, femeile amuţiră şi se traseră înapoi, paralizate de uimire.

- Ba da, spuse nevasta secretarului de la sectorul 2. Tu eşti.

Fără nici o perdea, începu să povestească despre relaţia ei intimă cu bărbatul, despre toate obiceiurile acestuia, despre semnele pe care le avea pe corp sau frazele pe care le repeta cel mai des.

- Totul e adevărat, dar mai există un Albert Hosman, identic cu mine, atât fizic, cât şi psihic.

- Nu se poate, spuse nevasta premierului.

- Ba se poate, spuse bărbatul.

Le povesti cum a fost dus la laboratorul de la camera 6, pentru nişte teste şi analize preliminare, şi cum l-a ajutat Areta Cair să scape.

- Ce deziluzie! spuse soţia premierului. Ar fi fost foarte frumos să fie adevărat.

- Dacă vă încălzeşte cu ceva, aflaţi că, după întâlnirea asta, încep să-mi amintesc ce a făcut celălalt Hosman cu voi. Încep să simt acele lucruri. Acum, am şi eu ochi electronic şi cred că mi-e de mare ajutor. Simt că dublura mea trăieşte şi e foarte aproape de locul unde ne găsim.

- Sigur că trăieşte, spuse nevasta premierului. A fost salvat chiar de preşedintele interimar al planetei, la intervenţia lui Aram Melior.

- Şi-or fi dat seama de confuzie. Celălalt e un foarte apropiat vicepreşedinte al preşedintelui de partid. Dacă mă băgau pe mine în camera 23, muream lângă voi. Probabil poliţia aservită puterii a făcut o confuzie, l-a arestat pe cel de-al doilea Hosman şi l-a predat mafiei. Când au intervenit conducătorii, şi-au dat seama de greşeală şi l-au eliberat.

- Dacă ai aceeaşi structură somato-psihică şi începi să-ţi aminteşti ce ne-a făcut celălalt Albert, ne mulţumim şi cu tine.

- Nu e nevoie. Cred că dublura mea se găseşte în clădirea asta, împreună cu Melior şi toată conducerea de partid, dar nu vă pot spune la ce nivel se ascund.

Preţ de câteva secunde, cele trei femei se uitară una la alta şi, toate într-un gând, de parcă ar fi comunicat telepatic, se înghesuiră pe uşă afară.

În timpul ăsta, urmărind conversaţia şi ieşirea intempestivă a femeilor, soacra lui Albert simţea că începe să o doară burta de atâta râs.

- Ce naive! spuse. Să alerge după un bărbat când infirmierii de aici sunt disponibili în orice moment.

- Au doar cămăşile de noapte pe ele.

- Nu ajung departe. Le prind sanitarii, le dau o mamă de bătaie, le violează, să se sature, apoi le aduc înapoi.

- Spuneai că au un regim special, fiind neveste de notabilităţi.

- Nu ştie nimeni ce se poate întâmpla într-un ospiciu. Mărturiile pacienţilor nu au nici o valoare juridică.

- Înseamnă că sunt nebune.

- Nu cred că sunt nebune. E prea mare coincidenţa în povestea camerei obscure.

- Acum mă crezi dacă îţi spun că nu suntem pe Pământ, ci am fost aduşi pe altă planetă?

- Nici tu nu eşti întreg la minte, spuse soacra. M-am săturat de povestea asta cu nave cosmice, partide politice, extratereştri, şocuri atemporale sau lumi virtuale. Nimic nu mă poate face să cred că m-aş găsi în spaţiul tău virtual şi, din moment în moment, dacă i se scoală unuia Adrian Ambajiu, pot să dispar. E prea frumos aici ca să fie adevărat ce îndrugi tu. Nu pot să concep că mă găsesc în altă parte, iar eu nu sunt decât o sinteză a calculatorului. Dacă vrei, te recomand doctorului Hicus.

- Lasă prostiile şi hai să mergem!

- Şi dacă aş vrea să fug din spital, nu pot. Nu am haine.

- Poţi merge şi aşa, spuse ginerele. Nu te va băga nimeni în seamă. Sunt foarte mulţi nebuni pe străzi.

- Ca aia de colo. Spune că, în sectorul unde s-a născut, lumea umblă fără haine.

Albert se uită în direcţia patului unde, învelită într-un cearceaf, dormea o femeie şi îşi aduse aminte că avea în rucsac costumul de oraş al asistentei. Îl scoase, îl aruncă pe pat, apoi scotoci după pantofi.

- Îmbracă astea! Trebuie să te încapă. Ai mai slăbit. Diana e mai înaltă şi destul de solidă.

- Vreo târfă de-a ta?

- Nu are importanţă.

- Bine, admise bătrâna. Merg până acasă, văd ce se mai întâmplă, apoi mă aduci înapoi. Vreau să văd şi eu sugarul, dar nu vreau nici să pierd telenovelele preferate. Coboară şi aşteaptă-mă jos, în sala de şedinţe de la ieşire!

- Pe dumneata nu te prind sanitarii?

- Ba da, dar numai când vreau eu.

Scoase de sub pernă şi îi arătă un mic pistol automat, o mică bijuterie a tehnicii militare, pe bază de acroniu.

- Ştii cum să umbli cu ăla?

- Ştiu. Apăs piedica şi trag. E încărcat gata.

- E reglat?

- Cred că da. Paznicul de la care l-am furat spunea că se autoreglează.

- Bine. Cobor în hol. Dacă mă faci să aştept prea mult, mă întorc.

Ieşi, luă liftul şi coborî. În hol, nu era nimeni. Se uită pe fereastră, se învârti câteva minute, dar nu mai apucă să se aşeze pe una dintre canapele; bâzâitul surd a unuia dintre lifturi arăta că vine cineva.

Nu era soacra, ci dirijorul George Manas, împreună cu preşedintele partidului.

Surâzător, Melior se îndreptă spre el, îi strânse mâna şi îi spuse că era foarte bucuros de reîntâlnire.

- Şi eu mă bucur, minţi Albert.

- Îmi place foarte mult costumul tău de agent electoral. Are o croială impecabilă. Şi stofa…cum n-am mai văzut până acum. Foarte fină.

Îi pipăi mâneca hainei şi se uită sugestiv spre dirijor.

- O lungim inutil, spuse Manas. Ştie şi el că ne-am dat seama de fals. Adevăratul Hosman e sus, într-unul din birourile conducerii, unde savurează reîntâlnirea cu trei foste prietene. Pe ăsta, eu zic să-l dăm pe mâna gărzilor!

- Toată improvizaţia aţi făcut-o doar pentru a mă captura pe mine? spuse Albert.

- Mă bucur că ţi-ai dat seama. Eşti aproape la fel de isteţ ca originalul.

- Nu poţi şti dacă eu sunt originalul sau copia. Înainte de plecarea mea în zona întunecată a planetei, m-am întâlnit cu celălalt şi am dat cu banul, să vedem în ce direcţie o ia fiecare. Suntem identici. Hosman-ul tău ştie ce gândesc eu, iar eu ştiu ce gândeşte el.

- Ce gândeşte?

- Se gândeşte să coboare şi să mă salveze, aşa cum aş fi făcut şi eu, de altfel, dar au tăbărât nebunele pe el şi l-au răstignit pe una dintre mese.

- Încerci o diversiune murdară. De ce ar vrea să te salveze?

- Nu ştiu, dar e bine că nu ştii nici tu.

- Tu nu ne eşti de prea mult folos. O adevărată lovitură mediatică ar fi fost prinderea criminalului Zeze.

- Tu încerci o diversiune, spuse vicepreşedintele. Cred că te interesează persoana mea. Ai luat banii de la mafie şi nu ai reuşit să livrezi marfa. Acum, ori dai banii înapoi, ori încerci prinderea mea.

- Eşti ca şi prins. Nu ai unde să fugi.

- Cred că, totuşi, am să fug. Celălalt Hosman trebuie să coboare din moment în moment. Gărzile au fost anunţate, iar femeile sunt deja imobilizate şi duse înapoi în salon.

- Nu cred.

- Priveşte liftul acela! Coboară cineva.

- Chiar, interveni dirijorul. Ar fi prea mare coincidenţa ca să nu fie adevăratul Hosman.

Când soacra lui Albert coborî din lift, preşedintele izbucni în râs.

- Ce râzi ca prostul?! spuse bătrâna. Nu-mi stă bine cu taiorul ăsta?

- Ba da, spuse preşedintele. Îţi stă foarte bine, dar nu înţeleg ce vrei să faci cu jucăria aia.

Soacra scosese din poşetă micul pistol automat şi îl ţinea îndreptat spre ei.