Partidul de export

- Fi atent acum! strigă celălalt căzut. Se mişcă.

Albert auzi, într-adevăr, un ropot de aplauze şi tropăituri. Evită, în ultimul moment, ca o femeie să se suie cu picioarele pe el. Aceasta se dezechilibră şi căzu, la câţiva metri mai încolo, fiind înghiţită de mulţime.

- Nu are nici o şansă, spuse celălalt. Dacă avem noroc, noi am putea scăpa.

- Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, îi spuse Albert.

- Adam Ranco mă numesc. Sper să prindem zile mai bune.

- Încântat de cunoştinţă! Eu sunt Albert Hosman. În fond, noi ne-am căutat-o…

- De cunoştinţă sunt şi eu încântat, dar de ambient nu prea.

- Ce ne-o fi lipsit?…

Văzând că nu-i răspunde, Albert îşi concentră atenţia spre discursul preşedintelui.

- Ca urmare, noţiunile “democrat”, “creştin”, “socialist”, “popular”, “societate”, “naţional”, “liberal”, “alianţă” şi altele pot fi demonetizate, spunea acesta. Nu ştiţi ce veţi găsi pe planeta spre care ne îndreptăm, dar în nici un caz nu veţi găsi faliţii pământeni, care se ţin cu ghearele de putere şi nu vor să se sinucidă nici morţi. E posibil ca noţiunile vehiculate de noi să nu se fi inventat sau să existe şi să nu prezinte importanţă. Trebuie să ne pregătim să facem în aşa fel încât poporul să înţeleagă şi ceea ce e de neînţeles. Noi exportăm un partid în formare şi căutăm întrebări la nişte răspunsuri pe care nu le-a dat încă nimeni. Putem fura idei interesante şi să le grefăm pe o ideologie proprie, o ideologie care nu trebuie să fie decât a bunului simţ. Bunul simţ este culmea ecologiei. Singurul joc politic, valabil pe Pământ, este jocul de fotbal. Deoarece pentru un microbist o oră de fotbal are 90 de minute, viaţa lui este mai lungă. Partidul nostru, repet, va căpăta, pe parcurs, orice nume. În funcţie de aderenţa ideilor noastre la acel public, important va fi renumele. Cu instrumente diferite, dorim să facem altceva. Fără a dori să fim originali cu ostentaţie, trebuie să schimbăm uneltele învechite şi modul de lucru perimat. Pentru asta, avem nevoie de oameni noi. Noi suntem oamenii noi. Cine ştie, poate, odată, în viitor, ne vom întoarce pe Pământ şi vom impune o altfel de politică. În mod sigur, nu vom fi noi aceştia, cei de acum, de pe această navă, ci urmaşii noştri…

Albert crezu că vor urma aplauze şi se pregăti să se apere.

Văzu că nu se întâmplă asta şi preşedintele o ţine înainte cu inexistenţa diferenţei de vârstă, sex, religie sau profesie în munca de partid.

- Pentru asta, avem nevoie de calitate, ca unic criteriu, îl auzi. Comuniştii au încercat să nu facă nici o diferenţă între oameni, dar nu ca o egalitate democratică în faţa şansei, ci au luat-o de jos, proletarizând societatea; ei sunt mulţumiţi că au avut şansa să trăiască spre a vedea şi o revoluţie anticomunistă. Aşteptaţi degeaba; conducătorii de acum nu vor să-şi dea seama că sunt proşti. Noi o vom lua de sus, punând în faţă calitatea omului. Următoarea revoluţie va fi o revoluţie de piaţă. Primind în partid doar oameni de valoare, putem să schimbăm în bine orice societate. Nu e important să avem mulţi membri. Important e ca aceia pe care îi vom primi în partid să aducă o mare susţinere populară. Vrem ce vreţi şi voi. Vom schimba lucrurile, nu descrierea lor. Nu avem nevoie numai de oameni de calitate, ci şi de oameni care să fie constanţi din punct de vedere psihic.

- Ca ăştia căzuţi în capul meu ca un blestem, nu se putu abţine Albert să comenteze.

- Nu ne aude nimeni, spuse Adam. Suntem singuri sub călcâiele unei mase nebune de oameni. Şi apoi, nici nu se referă la ceva asemănător, ci la aceia care migrează prea uşor de la un partid la altul.

- Unde să migreze? Înţeleg că acolo, pe planeta aia, vom fi doar noi, un grup de emisari politici.

- Ai înţeles greşit. Nu va fi altfel ca pe Pământ. Au mai emigrat şi alte partide, de pe alte planete. Unele organizaţii politice s-au format acolo, cum vrem să facem noi pe asta. Să-l ascultăm pe preşedinte! Dacă scăpăm cu viaţă, noi ne putem întâlni la o băutură şi putem sta la poveşti.

- În primul rând că, din ce am înţeles, găsim toate discursurile în memoria calculatorului. În al doilea rând, dacă murim, nici nu mai conversăm, nici în calculator nu ne mai băgăm.

- Vor fi două vieţi pierdute, pe altarul muncii de partid.

- Ne pot clona.

- Nu am auzit să existe tehnica necesară, aici, pe navă.

- Cei morţi în incidentul asemănător pe care l-ai trăit au mai apărut?

- Nu.

- Neplăcut lucru.

- Foarte neplăcut, admise şi Adam, făcându-i semn că indivizii care se aşezaseră cu picioarele pe ei dădeau semne de nervozitate.

Dacă îi deranjau prea mult, cei doi puteau fi zdrobiţi sub tălpi. Albert îi spuse că preşedintele amintise ceva despre toleranţa faţă de colegi, dar nu primi nici un răspuns. Şeful partidului vorbea despre meschinăria celor ce trec de la un partid la altul, reafirmând ideea unor membri puţini, dar de calitate.

- Vrem să construim un partid al viitorului, spunea el. Acesta se construieşte greu, cu sacrificii, fiind nevoie de unitatea tuturora, nu de paranoia câtorva. Vrem democraţie pentru toţi. Pentru a ne înţelege, veniţi cu noi! Când votaţi, fiţi voi înşivă! Ne urcăm în ultimul tren al democraţiei. Nu trebuie să ne pierdem încrederea într-o călătorie interesantă. Viaţa e prea scurtă pentru a o trăi prost şi a o păstra pentru noi, ca nişte meschini. Un nebun înfiinţează o formaţiune politică şi, dacă nu reuşeşte să fie susţinut de publicul larg, se lipeşte la o formaţiune mai mare, unde negociază câteva locuri în legislativ. Alegerile pe liste promovează nonvaloare. Alegerea nominală, pe care vrem s-o promovăm noi, prezintă şi ea unele capcane: poate fi ales un om fără valoare, dar cu nume sonor, care ne-a păcălit prin prefăcătorie, sau poate fi ocolit anonimul de geniu. Odată ocolite aceste capcane, listele nominale pot da manageri cu nume cunoscut, capabili să conducă. Dacă sunt morali şi educaţi, cei aleşi pot scoate din anonimat şi alţi manageri. Pentru a pune în lumină stabilitatea psihică, simţul răspunderii şi probitatea morală a celui care va vrea să se înscrie la noi, am introdus în cerere şi condiţia de a nu ieşi din partid timp de zece ani. Cei ce se ştiu a fi lichele vor face cale întoarsă. Puterea nu trebuie să-i înalţe în ştreang. Timpul lucrează pentru noi, dar nici noi nu trebuie să stăm degeaba. Când totul e de plâns, nu mai râdem. Nu suntem numai pentru privatizarea întreprinderilor noastre. Nu vedem cum e aia o anticorupţie a corupţilor. Sacul gol e o povară. Cu cât vom avea bancnote cu valoare mai mare, cu atât vom face o economie mai mare de hârtie. Ne-o demonstrează legea compensaţiilor. Învăţând să pierdem, vom câştiga. Binele trebuie făcut sesizabil. Nu trebuie să mai fim plătiţi, unii în detrimentul altora. Pentru asta, vom salva tot ce stă în picioare.

Albert îşi aduse aminte de formularul cu întrebări, semnat la nivelul 3, în faţa brunetei cu părul scurt. I se derulă prin faţa ochilor modul protocolar în care îl felicitase aceasta şi simţi că transpiră de furie.

- Nu ne interesează trecutul politic, social, economic sau religios al celui care doreşte să meargă cu noi, îi dădea preşedintele înainte. Pentru orice, trebuie un început. Trebuie un nou început şi pentru politică. Fiind discreditată de actualii politicieni, aceasta a ajuns într-o fundătură. Să nu uităm că politica este un uliu; uneori este aproape un vultur, alteori aproape un corb. Conducătorii de până acum nu au reuşit să demonstreze decât faptul că nu numai conductele petroliere conduc petrolul.

“Ai dracului să fiţi! înjură Albert în gând. Dacă tot ce se întâmplă e real şi nu un joc, cum cred eu, voi face în aşa fel încât să vă conduc şi să vă arăt eu vouă pentru umilinţa de azi, când mă călcaţi în picioare!”

- Nimeni nu mai trebuie să fie călcat în picioare, îl auzi pe orator, ca un ecou al gândurilor lui. Trebuie să milităm pentru un partid al nostru, pentru toată lumea. Mulţi încearcă să fie săraci fără a fi escroci. Un partid al viitorului înseamnă un partid care ia în calcul un viitor mai bun. Cu cât vom ajunge mai repede la putere, acolo, unde mergem acum, cu atât mai repede trebuie să aducem viitorul mai aproape de prezent. Imaginea unui partid se creează greu şi se menţine şi mai greu. Nu avem voie să facem gafe. A greşi nu este omenesc sau, mă rog, nu într-un mediu extraterestru. Poate fi fatal. În politică, cu atât mai mult, nu avem voie să greşim. Electoratul nu te omoară, ci mult mai rău: te ignoră. Cuvântul nostru de ordine trebuie să fie “decenţa”. O reclamă deşănţată, atunci când atinge masa critică, aruncă totul în aer. Pe de altă parte, s-a constatat că, dacă îi faci reclamă, poţi vinde chiar şi un lucru bun. Acumulările cantitative duc, în politică, la căderi calitative catastrofale, reflectate în lehamitea electoratului. În politică, ca şi la arma numită geniu, nu poţi greşi de două ori. Electoratul este o mină pe care trebuie s-o dezamorsăm tot timpul. Unde sunt oameni, e şi multă prostie. Sper că, dacă vom avea de-a face cu extratereştri, să simplificăm lucrurile.

Ropotul de aplauze se dezlănţui aproape instantaneu şi îl luă pe Albert complet pe nepregătite. Strigătele şi tropăiturile erau un coşmar infernal. Îşi dădu seama că adunarea se terminase deoarece, aceia care se suiseră pe el, se dăduseră jos. Peste el treceau, acum, mereu alţii. Unii încercau, fără succes, să-l ocolească, dar cei mai mulţi se împiedicau sau îl călcau în picioare. Vru să se ridice, dar nu mai avea putere. Căzu şi vru să-i spună ceva lui Adam, nu prea ştia bine ce. Acesta zăcea pe jos şi era complet desfigurat, plin de sânge; nu-şi dădea seama dacă mai trăia. Asta îi amplifică starea de rău.

În faţa lifturilor, valul de membri de partid se oprise. Împinşi din spate, mulţi se suiseră, din nou, cu picioarele pe cei căzuţi, încercând să-şi facă loc şi să ia o gură de aer.

N-a aflat niciodată când şi cine l-a luat de acolo, dar presupunea că serviciul ambulant al navei se ocupa de răniţi.

Din cauză că se trezise la secţia de reanimare a infirmeriei, era mai mult ca sigur că scăpase cu viaţă, dar nu se putea bucura în voie. Trezirea era un coşmar şi mai mare; asupra sa, stătea aplecată soacră-sa.

- Ce cauţi aici?! tresări Albert.

- Ce cauţi tu aici?! se răsti bătrâna.

- V-am spus să-l lăsaţi în pace! se auzi vocea unei asistente. E încă slăbit.

- Cum să-l las în pace? Umblă aiurea şi se bagă în tot felul de încurcături. Bine că l-am găsit.

- Dacă mai ridicaţi tonul la pacient, vă dau afară, o atenţionă asistenta.

Soacra nu-i dădu nici o atenţie şi se întoarse spre ginere:

- De două săptămâni stau lângă tine. Ai fost în comă.

Albert îi simţea glasul ca pe o lamă subţire de cuţit, plimbată de-a lungul coloanei vertebrale.

- Te pomeneşti că ţi-o fi drag de mine…, îi spuse.

- Nu m-am gândit nici o clipă la tine. Am făcut-o pentru Norma. N-o fi mare lucru de capul tău, dar a fost alegerea ei. Nu puteam să mă bag. I-am spus de atâtea ori să renunţe la tine, încât, până la urmă, am făcut-o să se îndrăgostească şi mai mult.

- Ce cauţi pe navă?

- Despre ce navă vorbeşti? Te-ai ţăcănit şi tu. De când am intrat aici, mi se joacă o farsă sinistră.

- Eşti lămurită unde ai intrat?

- Am crezut că e clădirea Registraturii.

- Şi?

- Nu ştiu. Am vrut să cercetez, dar nu mi s-a permis. Ei spun că nu sunt membră de partid, că nici nu primesc pe oricine, mai ales peste 50 de ani, dar asta e o minciună; am văzut un membru de partid care abia se târa pe culoar. Altfel, s-au purtat destul de bine. Mi-au dat o cameră, aici, la nivelul care joacă rol de spital şi mi-au permis să iau masa la cantină. Nici nu ştiu la ce nivel ne aflăm…

- Suntem la nivelul 24, spuse asistenta în timp ce pregătea o nouă perfuzie. Ar fi bine să mergeţi în cameră…

- Tragi cu urechea?! se enervă soacra.

- Nu văd ce aveţi de ascuns, mai ales că eu sunt cadru medical, iar voi sunteţi pacienţii. N-aş vrea să chem doctorul. Puteţi să mă înţelegeţi…

- Despre ce doctor tot vorbeşti acolo? Fac ce vreau şi unde vreau.

- E vorba de doctorul Hicus, şeful secţiei de boli neuro-psihice, unde sunteţi internată. Nu puteţi face orice doriţi, ci numai ceea ce permite regulamentul, iar regulamentul spune că bolnavii de la reanimare nu au voie să primească vizite.

- Chiar, spuse Albert, până se clarifică situaţia, suntem nevoiţi să luăm de bună varianta lor. Dreptatea e de partea celor mulţi.

- Şi proşti, completă soacra. I-auzi obrăznicie! Mă face nebună.

- Nu sunt aşa proşti dacă au reuşit să mă facă să cred că,
într-adevăr, suntem pe o navă cosmică, în drum spre o planetă străină, spuse ginerele.

- Au reuşit asta şi au mai reuşit ceva, să te calce în picioare. Era să mori. Eşti conştient de lucrul ăsta? Ei sunt nebunii.

- Sunt conştient de orice, mai ales de faptul că m-am trezit la viaţă, spuse Albert. Nu-mi fac probleme; am destule. M-a apucat o foame cumplită.

- O fi, dar cred că ai rămas cu sechele serioase. Te-ai tâmpit. Nu reuşesc să mă înţeleg cu tine.

- L-aţi luat prea brusc, spuse asistenta în timp ce îi monta perfuzia. Cred că abia poimâine îl vor băga pe hrană uscată, în mod progresiv.

- Dacă te mai bagi în vorbă, să ştii că te plesnesc, spuse soacra.

- E un delict destul de grav. Nu cred că o veţi face, spuse asistenta.

Pentru a-i demonstra contrariul, soacra îi administră un dos de palmă, trântind-o pe podea. Ofensată, asistenta se ridică, scoase o cartelă de identificare din buzunarul halatului şi formă un mesaj.

- Am auzit că umblă o bătrână grasă, care spune tuturor că i-a născut fiica şi i-a dispărut ginerele, dar speram să nu fii dumneata, spuse Albert. Mai bine rămâneai acasă.

- Cum să rămân acasă? Dacă proasta de Norma te-a luat de bărbat, trebuia să veghez asupra ta. Umblă vestea că nici n-ai petrecut bine câteva zile în clădirea asta blestemată şi te-ai şi culcat cu două salariate. Ţi-am spus să nu mai bei. Ce-o fi găsit fiică-mea la tine?

- Ce-a găsit Norma la mine, are puţină importanţă. Necazul e cu dumneata, că eşti bolnavă de suspiciune.

Două namile, îmbrăcate în halatele portocalii ale secţiei de psihiatrie, pătrunseseră în rezervă, împingând uşile rabatabile pentru a face loc unei tărgi pe roţi.

- Care-i treaba? întrebă unul.

- Baba m-a pălmuit, spuse asistenta.

Fără prea multă vorbă, vlăjganii puseră mâna pe soacră şi îi imobilizară mâinile cu bandă adezivă.

- Albert, spune-le să mă lase în pace! Îi ia mama dracului! Ei te-au călcat în picioare, iar capra asta nu suportă nici măcar o palmă…

- Nici eu nu înţeleg prea bine ce se întâmplă, spuse ginerele.

Suită pe targă, soacra văzu, cu uimire, spumegând de furie, că i se imobilizează picioarele. Una dintre gorile îi pusese o mână pe piept şi o împingea petrecându-i o curea în jurul gâtului.

- Mă sufoc! Porcule! Albert, fă ceva!

- Ce poate face? întrebă asistenta. Omul abia a revenit în lumea celor vii şi ai şi dat buzna peste el. Nu eşti întreagă la cap.

- Aşa credem şi noi, spuse unul dintre cei doi, trăgând căruciorul spre ieşire.

Celălalt, făcându-se că nu aude blestemele soacrei, îi injectă un calmant. Respectuos, salută şi împinse uşile rabatabile cu spatele, scoţând targa afară.

- N-o pot suferi, dar într-un singur sens tot are dreptate, am fost strivit cu picioarele, spuse Albert.

- A fost o regretabilă eroare, spuse asistenta. Vi se vor cere scuze, în mod public, într-o şedinţă extraordinară.

- Dacă muream?

- Eraţi decorat “post mortem”, cum se procedează, dar n-aţi murit deloc, zâmbi asistenta. Tot răul e spre bine…

- Unde vezi dumneata binele?

- În faptul că, prin acest incident, nedorit de nimeni, aţi plătit un tribut pentru o onorantă şi binemeritată promovare. Unii, pentru a câştiga capital politic, o caută cu lumânarea, alţii îşi plătesc ei înşişi agresorii. Majoritatea marilor oameni de stat au fost închişi de adversarii lor, aflaţi pe moment la putere.

- În ce fel crezi dumneata că mă vor promova?

- Nu ştiu, dar sunt sigură că veţi fi despăgubit pentru prejudiciul moral adus.

- Asta poate fi, dar ce a fost tot circul cu soacră-mea? E ea imposibilă, dar nebună nu e.

- N-a fost ideea mea. Emert Holms, cel de la Registratură, spune că vă e prieten. El a înscenat totul.

- A fost o farsă?

- Sigur. Bătrâna nu are ce să păţească. O sperietură nu-i strică. Poate se lecuieşte să dea lecţii şi să-şi bage nasul peste tot… Acum, trebuie să vă odihniţi.

Îi injectă un somnifer, strânse perfuzia, aflată pe sfârşite, şi ieşi. Albert adormi, enervat la gândul că, din cauza sâcâitoarei soacre, uitase exact esenţialul, să întrebe dacă Adam Ranco, cel căzut la podea odată cu el, supravieţuise.

II

Când se trezi, Albert Hosman văzu că era aşezat pe o saltea suspendată, în mijlocul unei săli imense, feeric luminată. Întins pe spate, era cuplat, cu o încrengătură de fire, la aparatele prinse de tavan, în dreptul saltelei. Îşi dădea seama că era monitorizat şi ţinut în viaţă prin intermediul cablurilor, dar acestea îi dădeau o senzaţie neplăcută. Nici nu ştia ce să blesteme mai întâi, mâncărimea groaznică de piele sau furnicăturile din creier.

I se părea că, de când fusese adormit pe patul infirmeriei, până acum, în momentul trezirii, trecuse doar o clipă. Se întrebă ce rost avea să se găsească pe o saltea, la capătul unei săli imense, şi nu găsi nici un răspuns. Nici ce fel de persoană importantă era el, să ocupe o astfel de încăpere, nu înţelegea.

Îşi privi corpul gol, acoperit cu zeci de cercuri din ceramică elastizată, divers colorate. Cercurile erau prinse la capetele firelor şi lipite, într-o ordine greu de definit, pe pielea trupului şi pe frunte.

Încercă să-şi amintească ce îl adusese într-o situaţie atât de penibilă şi nu reuşi altceva decât să-şi accentueze durerea de cap. Câteva secunde, simţi cum se învârte sala cu el, apoi ameţeala trecu şi îşi aminti figura lui Emert, băiatul de la ghişeu. Acesta îl adusese acolo, îl dăduse jos de pe targă, îi scosese pijamaua şi o aruncase într-o incintă de sterilizare, aşezându-i cercurile colorate pe corp.

Lui Albert nu-i era prea clar de ce ar fi trebuit să-l cupleze tânărul Emert la aparate; erau atâţia alţii care se puteau ocupa de îngrijirea lui. La infirmerie, se găseau destule cadre medicale care să se ocupe de răniţi.

Se gândi că, în privinţa lui Emert, era posibil ca imaginaţia să-i joace feste, dar mai erau şi alte nereguli, vizibile de data asta; nu mai avea nici o cicatrice pe corp şi nici urmă de vânătaie. Dispăruseră nu numai urmele rănilor căpătate la şedinţa de pomină, dar nu mai erau la locul lor nici cicatricele din copilărie sau de mai târziu.

“Nu e în regulă, îşi spuse. Chiar dacă ar fi ajuns chirurgia plastică la un aşa grad de perfecţionare, încât să şteargă de pe corp şi urma cicatricelor mai puţin vizibile, ce rost ar fi avut s-o facă cineva? Dacă m-au călcat în picioare cu atâta uşurinţă, ce rost ar avea să-şi bată capul cu mine? Chirurgia plastică e scumpă”.

Îl fulgeră gândul că era posibil să nu fie el, ci o clonă, şi transpiră brusc. Îşi aduse aminte de grăsunul de la singura şedinţă de partid la care participase, pe navă, la afirmaţia acestuia că membri de partid erau clone ale unor oameni rămaşi pe pământ, iar preşedintele era clona unui cizmar, şi îl apucă o frică de moarte. Nu se simţea deloc a fi el însuşi. Simţea ceva străin în el sau el se simţea străin, nu-şi dădea prea bine seama. Nu înţelegea nici cine şi în ce scop l-ar fi putut repune pe un inel vechi de informaţie genetică. Şi ingineria genetică era scumpă.

Se întoarse pe o parte, privi sub saltea şi văzu că era suspendat la doar un metru de podea. Nu-şi mai făcu probleme cu dezlipitul cercurilor de pe corp, nu se mai ridică în capul oaselor şi nu se dădu jos de pe saltea în mod normal, ci se rostogoli. Bufni de podea, dar firele elastice mai atenuară din efectul căderii.

Se ridică în picioare şi încercă să scape din păienjenişul în care se prinsese, dar nu reuşi decât să se încurce şi mai rău. Văzu că bulinele nu se desfăceau de la sine. Trase de una dintre ele şi simţi o durere cumplită; parcă ar fi avut rădăcini în pielea lui. Furios, în speranţa că va rupe măcar păienjenişul de conductori, prinse să alerge spre celălalt capăt al sălii. După ce se întinseră la maxim, elastice, firele îl proiectară înapoi şi îl loviră de perete.

- Nu se procedează aşa, auzi vocea unei femei.

Deschise ochii şi văzu că fusese pus din nou pe saltea, iar asupra lui se aplecase asistenta de la Reanimare. Ruşinat, se întoarse într-o parte; intenţiona să se aşeze pe burtă, dar cablurile nu-i permiteau să facă rotaţia.

- Nu trebuie să te jenezi. De la accident încoace, eu te-am îngrijit. Dacă nu ai fi fost un caz atât de greu, m-aş fi culcat cu tine, cum am făcut şi cu alţii, dar timpul nu e pierdut.

- Ce se întâmplă?! Unde sunt?

- Am ajuns la destinaţie.

- Cum adică?

- Suntem pe planeta Ioza, sfârşitul călătoriei noastre. Aici, vom înfiinţa o colonie politică. Mai multe informaţii, despre locul unde ne aflăm şi ceea ce ai de făcut aici, vei primi pe parcurs, de la persoane autorizate din partid.

- A, iar tâmpenia cu partidul de export…

- Nu e nici o tâmpenie, spuse asistenta şi roti unul dintre cercuri. E pura realitate.

Albert văzu cum, prin rotirea unui electrod circular, i se desprind de pe corp toţi cei de aceeaşi culoare cu el. După ce fu eliberat, se ridică şi se dădu jos din pat. Asistenta îl ajută să îmbrace o salopetă argintie, din pânză metalizată, asemănătoare cu acelea purtate de majoritatea membrilor echipajului.

- Ăsta e un combinezon de pe navă.

- Exact, dar nu scrie niciunde că trebuie folosit doar acolo. Noi am coborât, iar aerodina 068 a plecat după un alt grup de membri de partid.

- Tu de ce n-ai plecat?! Nu eşti membră a echipajului?

- Nu am venit ca să plec. Am venit să fac politică şi, îţi jur, am să fac! Tot echipajul a coborât. Pe navă se găseşte alt echipaj, format dintr-un grup de tehnicieni a cărui misiune s-a încheiat aici. S-a urcat şi un grup care nu a făcut faţă cerinţelor şi s-a compromis politic. Nu putem ţine aici oameni cu o imagine proastă în faţa electoratului.

- Îmi amintesc faptul că mă găseam la Reanimare, la nivelul 24, unde, după o altercaţie cu soacra mea, mi-ai administrat un somnifer. Emert Holms m-a adus aici?

- Nu.

- Ştiam eu că e pură imaginaţie. Am dormit mult?

- Suspect de mult, dar, în momentul când te-am sedat, eram deja destul de aproape de planetă.

- Spune-mi sincer, suntem clone?! Unul, înainte de accident, mi-a spus că suntem clonele unor oameni, care, de fapt, au rămas pe Pământ.

- Nu. Din câte ştiu eu, nu suntem clone, dar parcă poţi să ştii… Dacă am fi clone, am avea conştiinţa identităţii originalelor, dar nu ne-am face atâtea probleme. Prin faptul că ne agităm, uneori inutil, presupun că suntem originalele. Doar originalele au angoase; doar ele ştiu că au aceste angoase.

- M-ai lămurit, râse Albert.

- Atât cât m-am priceput, spuse asistenta.

- Aici, unde suntem?

- În blocul de primire nr. 1. Te ţii pe picioare?

- Cred că da.

Cu sprijinul asistentei, făcu doi paşi, ameţi, apoi, după câteva ture în jurul sălii, se obişnui cu mersul.

- Putem să mergem, spuse femeia. Suntem aşteptaţi.

Scoase o telecomandă din buzunarul halatului şi deschise o uşă invizibilă. Pe hol, la două mese foarte lungi, mai multe zeci de bărbaţi şi femei, discutau aprins, fiecare arătând celorlalţi un teanc de foi de hârtie sau răsfoind vreun carneţel.

- Ăştia ce fac? întrebă Albert.

- Discută probleme de doctrină.

- Doctrina unui partid e una, stabilită de la bun început, bătută în cuie, şi toţi trebuie să se conformeze acesteia.

- E o concepţie învechită, spuse asistenta. Partidul este un organism viu, în continuă mişcare, cu doctrină care se schimbă după necesităţi şi, de ce să n-o spunem, după interese.