Partidul de export

- Pe dracu’! strigă un atomoelectrician, enervat că preşedintele face degustări în timp ce el stă şi se uită.

- Exact, spuse vorbitorul. Acesta e răspunsul: „pe dracu’”, adică nimic. Ce să fie în mijlocul lucrurilor, într-o societate unde, deocamdată, totul e spoială? Chiar şi sfera politicului e goală pe dinăuntru. Cum vedem, la contactul cu solul societăţii civile, aceasta ţopăie ca o minge fistichiu colorată. Din punctul extraterestrilor de vedere, oamenii de pe Pământ nu pot fi oameni decât între ei, la o băutură sau la o discuţie, considerând că, o dată ieşiţi în spaţiul cosmic, nici măcar între noi nu mai putem fi oameni, libertatea dându-ne dreptul să descătuşăm şi resentimentele. Încă nu suntem în măsură să-l facem pe criticul nostru să nu se întrebe cum am scris istoria, din cauza conţinutului ei captivant. Ce a fost captivant la noi s-a râncezit, i-a trecut termenul de garanţie. Ce nu înţeleg mulţi e faptul că nu ne trebuie mai mult talent, pentru a captiva atenţia criticului de la Uniunea Intergalactică 2, ci un cu totul alt fel de talent sau, în lipsă, măcar o altfel de abordare a talentului actual de a ne face interesanţi şi bine înţeleşi. Pentru a fi primiţi în Uniunea Intergalactică 2, mai avem multe de făcut, dar şi mai multe de spus. Pentru Pământ, nu mai e nici o şansă, dar vom descoperi omul providenţial care va da noi valenţe politicii noastre, pe planeta Ioza. Dintr-un patriotism prost înţeles, acum se fură doar de pe Pământ...

- E de-ajuns, îi şopti însoţitorul. Ridică mâinile, flutură-le şi zâmbeşte!

În loc să facă asta, Albert ridică paharul cu vin, le ură tuturor sănătate, fericire, noroc şi călătorie plăcută, în continuare. Cu toţii se gândeau că se va lăsa cu mese întinse, ca al plecarea de pe Ioza sau cum era tradiţia politică în partidul lor, dar se înşelară.

- Acum, strigă şeful hidrotehnicienilor, pentru că preşedintele nostru interimar de partid a terminat ce a avut de spus, vă rog să vă întoarceţi la locurile voastre de muncă, să vă continuaţi activitatea de dezlegare a cuvintelor încrucişate, scrierea cine ştie căror romane de aventuri, jocurile pe calculator sau de poker! Odată ajunşi pe Pământ, de bucurie că nu mai sunteţi pământeni, nu are nici un rost să cântaţi, să dansaţi, să vă beţi minţile sau să alergaţi după femei; nu suntem sportivi în carantină. Suntem în misiune şi trebuie să-l ajutăm pe Albert Hosman în depistarea şi capturarea celui care va trebui să ne conducă în continuare.

- Ba să-i lăsăm să se bucure, interveni Albert. Orice luptă începe cu o pauză. E mai puţin nociv ca unii să înceapă războiul şi alţii să-l continue. Noi vom începe războiul. Aş putea spune că viaţa, în general, e ca un tren: pentru unii, e ca un personal, pentru alţii, ca un rapid, şi, pentru a treia categorie, ca un expres de mare viteză. Va trebui să facem în aşa fel încât viaţa noastră, a celor de aici, să fie ca o navă cosmică.

Asistenţa începu să aplaude frenetic şi să scandeze lozinci, provocând o gălăgie infernală.

Fură invitaţi cu toţii la o supă de protocol, apoi un grup de ingineri execută un dans social-patriotic din zona întunecată a planetei Ioza şi începură să se împrăştie sau să se bulucească la lifturi.

- Felicitări pentru discursul ţinut, domnule Hosman! spuse Mel Alanin.

- Mulţumesc foarte mult, se întoarse proaspătul preşedinte de partid. Aerodina asta are cabină de control? De unde este condusă? Trebuie să aibă nişte piloţi, tablouri de bord, chestii de-astea, cum am văzut eu în filme.

- Piloţi, în adevăratul sens al cuvântului, care să tragă de manete şi să apese pe butoane, nu are. Tot aparatul tehnic, care se găseşte la nivelul 0, funcţionează ca un tot unitar. Furnicarul de acolo, care se îngrijeşte ca toată aparatura să funcţioneze normal, este pilotul. Odată fixată traiectoria, tehnicienii nu mai au altă treabă decât să se îngrijească de buna funcţionare a aparaturii.

- Dacă se prăbuşeşte tot sistemul? întrebă Albert.

- S-a prevăzut şi asta. Când cade sistemul, aerodina trece automat pe un sistem de rezervă şi nu are in singur sistem pentru cazuri de avarie, ci trei. Veniţi să vă arăt?

- Am înţeles de la doamna Melior că eu voi lua primul cuvântul. De aici, am tras concluzia că există şi un al doilea vorbitor.

- Nu mai există nici un vorbitor, spuse Alanin. În discursul dumneavoastră, aţi spus cam tot ce era de spus.

- Vizităm nava?

- Sigur. Ne apropiem de destinaţie şi am primit ordin să vă duc la „acvariu”.

- Ce acvariu?! se miră Hosman.

- Aşa îi spunem noi compartimentului de sub nivelul 0, de unde putem admira stelele şi coborârea pe Pământ. Nu aţi asistat la coborârea pe Ioza?

- Nu. Am avut un accident şi m-am trezit prea târziu.

- Merg şi eu, spuse soţia fostului preşedinte al partidului. Cu toate că mă găsesc pe navă de atâţia ani, n-am vizitat-o şi nu am fost invitată niciodată să privesc o asolizare din interiorul „acvariului”, deşi ştiam de existenţa acestuia. Aram m-a ţinut departe de tot ce se întâmplă.

- Dacă domnul Hosman vă permite...

- Sigur că-mi permite.

- Ar fi fost de preferat să fim cât mai puţini, dar, în sfârşit, să mergem. Acesta cine e? întrebă hidrotehnicianul-şef.

- Purtătorul meu de cuvânt, spuse Albert. Are misiunea să nu mă piardă din ochi, aşa că, vrem sau nu, trebuie să ne însoţească.

Coborâră la nivelul 0, iar Albert îşi aduse aminte că mai fusese în sala maşinilor. Încrengătura de ţevi, cabluri, manometre, transformatoare imense, tablouri de comandă şi tot felul de aparate de măsură, printre care se foiau specialiştii, încolo şi încoace, îi erau familiare. Printre tehnicienii în mecanică, cibernetică, electro, hidro, termo, aero sau atomodinamică recunoscu trei persoane.

- Am mai fost aici.

- Nu se poate, spuse Mel.

- Ba da. M-am dus pe Ioza cu aceeaşi aerodină 068 cu care mergem acum. Am nimerit nivelul 0 din greşeală, încercând să găsesc sala de şedinţe. Îmi amintesc faptul că aici este sala maşinilor, iar sus, la nivelul 1, este reactorul superluminic Doamna vă poate confirma faptul că ne-am întâlnit şi atunci.

- Sunt patru reactoare superluminice, spuse hidrotehnicianul-şef.

- Mă rog.

- Dânsul e omul cu soacra, râse un tehnician, apropiindu-se. În plus, ne-am întâlnit în campania electorală. Vă aduceţi aminte de mine? Sunt Ian Vişeschi, atomoelectricianul.

- Sigur că îmi amintesc, spuse proaspătul preşedinte, deşi nu-şi aducea aminte nimic.

- Despre ce soacră vorbeşte?! întrebă şeful tehnicienilor în hidrodinamică.

- Înainte de a nimeri dânsul aici, a venit o femeie în vârstă, spuse Ian. Era soacra lui şi părea destul de pornită. Unde e acum?

- A rămas pe Ioza, spuse Albert.

- Aţi scăpat de ea, în sfârşit, începu atomoelectricianul să râdă.

- Nu e de râs.

- Ba da, deoarece asta îmi aduce aminte de bancul cu nunta de argint şi soacra.

- Nu ne arde de bancuri, interveni Mel.

- Cum vreţi. Nu ţin neapărat să vi-l spun.

- Lasă-l, domnule, să spună bancul că avem destul timp să vizităm nava! spuse Dieta.

- Bine. Spune o dată bancul acela, că ne grăbim! se enervă şeful hidrotehnician.

- Doi tipi sărbătoresc nunta de argint. „Ai fost fericit în căsnicie?”, întreabă unul. „Sigur că am fost”, răspunde celălalt. „Care a fost cea mai fericită perioadă din această căsnicie?”. „Anii petrecuţi într-un lagăr de concentrare”. „Eu nu am avut norocul acesta, spune primul. A venit şi soacră-mea, după mine, în lagărul unde am fost închis.”

Râseră cu toţi, iar Albert strânse mâinile şi îi felicită pe toţi tehnicienii strânşi împrejurul lor. Aceştia îl aplaudară şi îi urară mult noroc în continuare, în misiunea de identificare a unui om nou, providenţial, care să ducă partidul la succese electorale răsunătoare.

În timp ce lucrătorii sălii maşinilor se întorceau la locurile lor de muncă, hidrotehnicianul le arătă o scară şi îi îndemnă să coboare.

- Unde mergem? întrebă Dieta.

- Jos e „acvariul”, spuse Mel.

- Nu se vede nimic, spuse Albert.

- Veţi vedea.

La capătul scării, nu era nimic sau, cel puţin, asta era senzaţia pe care o aveai. Nu se vedea decât hăul stelar.

- Mă ia ameţeala, spuse femeia. Nu se mai vede nimic din nava noastră. Stelele sunt superbe, nişte diamante într-o mare de vid întunecat, dar dacă le priveşti de pe navă. Moral nostru nu poate fi menţinut la cota de avarie decât dacă e susţinut de un suport material: aerodina. Unde e aerodina?

- Aerodina e deasupra noastră. Sub ea, ca într-o cupă de cristal sau, mai prozaic, ca într-o lentilă concav-convexă, lipită de navă, suntem noi. Un sistem optic face ca să nu se mai vadă nimic în jur şi să ne simţim de parcă am fi în mijlocul hăului interplanetar. Imaginaţi-vă că podeaua este aici, la capătul scării. Dacă n-ar fi nimic, fără costume autonome, ne-am sufoca imediat, le explică şeful.

Pipăiră cu piciorul podeaua invizibilă şi păşiră cu prudenţă, ca pe o podea de întuneric îngheţat.

- Mi-e frică, spuse Albert.

- La toţi ne e frică, spuse purtătorul de cuvânt. Priviţi! Scara a dispărut. A dispărut nava şi, de jur împrejur, nu se văd decât stele. Suntem în hăul cosmic, doar că nu plutim în imponderabilitate, ci stăm pe ceva reprezentând o placă de nimic.

- Mă simt ca un peşte în apă, spuse femeia. Lipsesc doar monştri galactici, care să se zgâiască la noi.

- De-asta îi şi spune „acvariu”, numai că, puteţi fi siguri că nu ne vede nimeni. Nava, deci şi această incintă a ei, aflată la bază, sub nivelul 0, sunt invizibile. Totul nu e decât obişnuinţă. Trebuie să vă învăţaţi să priviţi altfel lucrurile, să vă întoarceţi optica pe dos şi să vă gândiţi că noi suntem cei care privim de jur împrejur. Hăul înconjurător este, de fapt, acvariul, iar noi suntem vizitatorii.

- E mai liniştitor să punem problema aşa, spuse femeia.

- Când vom ajunge în atmosfera Pământului, nu coborâm imediat, le explică şeful hidrotehnician. După câteva mici reparaţii ale daunelor ce vor fi provocate de traversarea atmosferei terestre, transformăm şi nava într-un vehicul invizibil, astfel încât să trecem neobservaţi. Avem misiunea să depistăm, prin mijloace tehnico-psihice specifice, omul providenţial, să-l urmărim, să facem un raport şi să-l luăm cu duhul blândeţii, astfel încât să prindă gustul politicii şi puterii şi să ceară singur să meargă pe Ioza. Nu trebuie să ştie nimeni că ne-am întors.

- Dacă voi faceţi toate astea, eu ce rol mai am? întrebă noul preşedinte al partidului. Am înţeles că eu sunt elementul primordial. Mi-au băgat şi un microcip în cap.

- Nu contestă nimeni rolul pe care îl aveţi. Dumneavoastră sunteţi antena prin care noi descoperim persoana. Vă urmărim cu atenţie.

- Dacă nu reuşim să găsim omul providenţial?

- Atunci aplicăm metoda perversiunii sovietice, spuse hidrotehnicianul.

- Ce e aia „sovietice”?

- Vreo formă de perversiune despre care n-am auzit.

- E un cuvânt inventat, spuse femeia.

- Nu ştiu, spuse hidrotehnicianul. Cred că ni se va spune la timpul potrivit. Tot ce ştiu e că va trebui să facem foarte multă politică, oriunde ne-am afla. Pe Pământ, nu-i mai putem face pe oameni să creadă că totul este politică, socială, culturală, economică, financiară, sexuală, filozofică, dar trebuie să ne antrenăm pentru planeta Ioza. Aceasta este, acum, casa noastră. Nu putem să dăm greş. Nu avem voie.

- Foarte bine, spuse Albert. Dacă misiunea ne-o cere, putem să organizăm şi jocuri politice de vară. Putem să organizăm şi olimpiade politice de iarnă.

- E deja prea mult, spuse hidrotehnicianul-şef. Nici nu avem atâţia bani, dar, pentru a cunoaşte mai bine oamenii şi pentru a ne propaga ideile în rândul lor, putem improviza o formaţie de dansuri sociale. Neavând prea mult de lucru, băieţii de la tehnic s-au antrenat temeinic, în sensul acesta.

- Putem organiza şi un grup de cântăreţi, spuse Hosman Eu ştiu câteva melodii populare din folclorul negru.

- Unde ai auzit tu de „melodii populare din folclor”?! sări doamna Melior.

- La televizor.

- Asta e expresie pleonastică.

- Dacă o expresie e pleonastică sau nu, nu are prea multă importanţă, spuse Alanin. Important e ca dumneavoastră, domnule Hosman, să fiţi atent la descoperirea omului providenţial, iar noi recrutăm cât mai mulţi membri de partid. Putem să-i luăm şi din pat, dar nu e indicat. Cel mai bine e să ajungă pe Ioza deja educaţi în spiritul şi litera programului nostru.

- Să iei oamenii din pat, de lângă nevestele lor, e într-adevăr o perversiune, spuse femeia.

- Nu luăm doar bărbaţi. Luăm şi femei de lângă soţii şi copii lor, luăm şi bătrâni, luăm şi tineri...

- Pe ce criteriu?

- Pe criteriul competenţei, spuse hidrotehnicianul. Nu avem nevoie de gunoaie într-o societate nouă.

- Da, numai că, pe Pământ, funcţiile sunt ocupate mai mult de incompetenţi, pe criterii arbitrare, spuse Dieta.

- Avem metodele noastre ştiinţifice de depistare. Avem şi o aparatură performantă.

- Ştiinţifică sau nu, răpirea oamenilor, nu numai că e imorală, dar constituie chiar un delict, interveni Albert.

- Mai bine aţi aduna bătrânii, spuse purtătorul de cuvânt. Sunt mulţi şi mănâncă degeaba. Poate, aşa, se face economie, prin limitarea cheltuirii resurselor.

- Bătrânii sunt primii care vor vrea să meargă, spuse femeia. Sunt nemulţumiţi că nu sunt băgaţi în seamă, iar dacă îi atrageţi în activităţi de partid, vor sări în sus de bucurie. Nu am înţeles niciodată de ce fac atâta gălăgie că sunt discriminaţi, că sunt trataţi ca o minoritate fără importanţă, când ei sunt, de fapt, majoritatea.

- Da, dar şi aşa, dacă luăm toţi proştii în vârstă, aceştia tot reprezintă o majoritate, interveni Albert.

- Indiferent de vârstă, proştii reprezintă totdeauna majoritatea, spuse şeful hidrotehnicienilor. Nu ne interesează aceştia. Ne interesează cei cu creier.

- Oamenii în vârstă, dacă au ceva în cap, nu mai pleacă niciunde, spuse însoţitorul.

- Oricum, întâi încercăm să-i convingem prin munca de la om la om şi numai în ultimă instanţă, dacă vedem că nu înţeleg, îi luăm pe sus, spuse Mel.

- Oricum, spuse Albert, asta e răpire şi tot delict se cheamă.

- Nu e un delict mai mare decât acela al firmelor care prestează servicii funerare „non stop”, spuse şeful hidrotehnicienilor. Acestea nu au înţeles noţiunea de „non stop”, de „fără oprire”, în sensul de „zi şi noapte”. Au înţeles că trebuie să lucreze încontinuu, iar atunci când nu au activitate, o provoacă.

- Cum adică?! se sperie femeia.

- Adică omoară oameni, spuse Karl.

- Asta da perversiune: să ucizi şi apoi să-ţi oferi serviciile mortuare, după care să mai iei şi bani.

- Mai bine i-ar omorî pe bătrânii care mănâncă o pensie degeaba, spuse însoţitorul.

- De unde ştii tu care pensionar mănâncă banii degeaba?! se miră Albert.

- Dacă s-ar face o recorelare a pensiilor şi pe criteriul calităţii, s-ar putea vedea asta.

- Pe dracu’! exclamă Hosman. Foarte mulţi au făcut o facultate degeaba. Şi apoi, printre facultăţi, sunt multe care, odată făcute, nu-ţi relevă calităţi mintale deosebite. Cei care şi-au plătit examenele nici nu poţi spune că au studii superioare.

- Până la urmă, cred că firmele alea de servicii funerare tot la bătrâni se referă, în principal, spuse femeia. Dacă nu sunt chiar bogaţi, cei mai mulţi au ceva bani strânşi de-a lungul vieţii.

Văzură că şeful hidrotehnicienilor se face galben la faţă şi nu-i mai bagă în seamă. Uitându-se, undeva, în depărtare, îşi ştergea fruntea transpirată şi mâinile îi tremurau.

- Vă e rău? întrebă Albert.

- Ajungem.

- Era şi cazul.

- Ajungem pe planeta albastră, dar situaţia e albastră, gemu Mel.

- De ce?

- Pentru că Luna a dispărut, spuse întinzând braţul într-o direcţie ştiută doar de el. Nu mai e.

- Cum adică?! se miră femeia.

- Acolo trebuia să fie Luna, satelitul natural al Pământului, şi nu mai e.

- Acum, noi ce ar trebui să facem?! se miră Hosman. Dacă nu mai e, nu mai e şi gata. Bine că e Pământul.

- Vă vine uşor să vorbiţi, dar eu, ca navigator spaţial, obişnuit să văd Luna chiar acolo, unde nu mai e, simt un gol în inimă. Nu mai vorbesc de faptul că un corp ceresc nu dispare, aşa, pur şi simplu.

- Ce aţi fi vrut, să dispară Pământul şi să rămână Luna? întrebă Dieta.

- Ar fi fost un dezastru.

- Vedeţi?!

- În felul acesta, îndrăgostiţii nu vor mai putea să dăruiască Luna de pe cer, spuse însoţitorul.

- Dă-i dracu’! sări, nefiresc, şeful hidrotehnicienilor.

Căzând în genunchi, izbucni în plâns şi lovi cu pumnul podeaua invizibilă, cercetându-i pe rând, cu privirea îndobitocită durere.

- Poate nu e acesta Pământul, spuse femeia. Poate e altă planetă. Poate am nimerit în altă parte.

- Ar fi fost bine, dar nu e aşa, spuse hidrotehnicianul, ridicându-se în picioare şi ştergându-şi faţa cu o batistă mare, albă. E chiar Pământul. Nu vedeţi Antarctica Orientală?! Se văd bine şi cele două Africi. Nu sunt sigur, dar cred că nici Pământul nu este în regulă.

- Ce vrei să spui?

- Spun că e aşezat în spatele planetei Venus şi se roteşte, împreună cu aceasta, în jurul Soarelui.

- Şi, care e necazul? întrebă Albert.

- Acela pe care l-am observat cu nu mult timp în urmă: Pământul stă tot timpul în spatele lui Venus. S-ar putea să nu mai primească destulă lumină de la Soare. Lucrul acesta mă îngrijorează mai mult decât trecerea prin centura de asteroizi, care, dacă nu foarte periculoasă, e enervantă.

- Fi calm! Poate nu e chiar aşa, spuse doamna Melior.

- Ba e chiar aşa. Mă enervez tot încercând să fiu calm.

- Nu are nici un rost să ne enervăm. Bine că suntem noi în viaţă. Uneori, viaţa unui singur om e mai importantă decât viaţa unei întregi planete. Uneori, firul de praf poate fi exponentul muntelui.

- Aveţi dreptate. Vă rog să mă scuzaţi! Preţ de o clipă, am fost furat de un sentimentalism ieftin. Sunteţi pregătiţi de impactul cu atmosfera terestră?

- De ce n-am fi?

- Mulţi nu suportă. Spun că se simt ca în flăcările Iadului. La frecarea cu atmosfera, pereţii „acvariului” şi cei ai navei se aprind. Dacă mergem înăuntru, nu vedem nimic. Aici, suntem nevoiţi să vedem flăcările din jurul nostru, spuse Alanin.

- Şi ce? Simţim ceva? întrebă Karl.

- Nu. Căldura nu ajunge la noi, dar impactul psihologic e mare.

III

După ce flăcările din jurul „acvariului” se stinseră, cu cea mai mică viteză posibilă, aerodina înconjură de câteva ori globul pământesc, dar prin perdeaua de fum, ieşită din învelişul încă incandescent al vehiculului spaţial, nu puteau vedea mare lucru. Vizibilitatea era redusă şi din cauza faptului că era tot timpul noapte, Pământul nemaifiind luminat de Soare.

- Va trebui să coborâm într-o zonă nepopulată, îl auziră pe Axel Kron, subalternul hidrotehnicianului şef, care tocmai intrase pe uşa invizibilă, împreună cu Melinda Berden.

- Avem de făcut câteva reparaţii şi trebuie să refacem şi învelişul incandescent al navei, spuse secretara.

- Nu ne întoarcem în Esper, oraşul de unde am plecat? întrebă Alanin. Acolo avem cele mai perfecţionate ateliere şi specialiştii cei mai buni.

- Ba da. Regiunea respectivă e destul de depopulată şi majoritatea echipajului e din regiunea Esperului. Nu are nici un rost să ne ducem în altă parte.

- Dar ce, vreţi să sugeraţi că acum ne găsim într-o zonă populată?! se miră Albert.

- Sigur.

-E cam pustiu. Nu văd prea mulţi oameni.

- Aşa a înţeles noua conducere să ţină în frâu o creştere demografică exagerată, prin aplicarea conceptului de reproducere umană asistată, spuse secretara. Când te hotărăşti să te reproduci, faci o cerere şi e trimis un agent să te asiste. Închipuiţi-vă cum e să stea cineva lângă tine într-un asemenea moment!

- Destul de penibil. Nu puteau să scadă densitatea populaţiei, trimiţându-i pe oameni în spaţiul cosmic. Presupun că se puteau construi o mie de nave cosmice, cum e asta. Am văzut că există planete locuibile.

- Nu ştie multă lume despre călătoriile noastre interplanetare. Nici conducerea Pământului nu ştie, interveni Mel Alanin.

- Nu văd sensul, spuse Hosman.

- Există o explicaţie a tuturor lucrurilor. Am păstrat secretul călătoriilor dintre Ioza şi Pământ pentru un grup restrâns de privilegiaţi. Aceştia sunt membrii partidului nostru.

- Eu am nimerit din greşeală pe aerodina 068. Pe ce criteriu au nimerit ceilalţi acolo?

- Pe criteriul seriozităţii, spuse şeful hidrotehnicienilor.

Albert fu cât pe-aci să se scape şi să-i spună că nevasta fostului preşedinte al partidului, doamna Melior, nu era chiar de aceeaşi părere, considerând că partidul era format doar din scursuri de la alte partide. În ultimul moment, îşi puse lacăt la gură şi aruncă o privire sugestivă către femeie.

- Ei, aş! pufni el în râs. S-au văzut o grămadă de personaje care ştiu să mimeze seriozitatea. Dacă nu zâmbesc, pot şi eu să trec drept un om serios.

- Dumneata nu mimezi seriozitatea, spuse Mel. Dumneata eşti un om serios. Vedem chiar acum: ai conştientizat faptul că există un râs interior, prin care unii indivizi pot râde de noi.

- Nu e elocvent. Se ştie, cei mai serioşi oameni sunt aceia care au şi un dezvoltat simţ al umorului, spuse Hosman. Din păcate, eu n-am fost decât un constipat specialist în investiţii.

- Da, dar la locul de muncă, ai fost un specialist.

- Specialist sau nu, presupun că şi-a văzut de treabă, interveni Axel Kron. Noi, membrii acestui echipaj, nu ne pricepem şi nici nu participăm la recrutarea membrilor noştri de partid. Avem psihologi buni şi presupun că aceştia folosesc o serie de criterii, mult mai multe decât râsul interior sau profesionalismul. Avem şi aparatură pe măsură.

- N-o să mă faceţi să cred că, dacă voi aţi adunat toţi oameniiserioşi, pe Pământ n-au mai rămas decât clovni, spuse proaspătul preşedinte interimar.

- Ba aşa şi este! spuse şeful hidrotehnicienilor şi îi mulţumi subalternului său pentru intervenţie. Mediul politic e mai viciat chiar şi decât mediul ambiant. Din cauza asta, în unele zone, politica este interzisă, iar cei care încearcă să facă politică se trezesc cu ani grei de puşcărie pe cap. Există organizaţii mai mult sau mai puţin militarizate, care veghează asupra fenomenului de disidenţă, în acest sens. Fenomenul politic de azi constă în umor. Chiar dumneavoastră aţi susţinut în discurs că nu mai ştim pe unde să intrăm în politică şi atunci deschidem uşa satirei, caricaturalului şi demagogiei. Marii scriitori satirici au fost mult prea amănunţit predaţi în şcoli, iar acest lucru s-a răzbunat, demonetizând politica actuală. De la „nimic fără Dumnezeu”, oamenii au trecut la „mai nimic, fără nici un Dumnezeu”.

- Bine, deşi pare imposibil ceea ce spui, dacă am afirmat eu acest lucru, te cred. Turmentat sau nu, pământeanul e nevoit să adere la mica politică financiară, economică, socială, culturală şi chiar sexuală. În lipsa banilor, nici n-are altă distracţie. Ar fi fost prea simplu să găsesc ceea ce mă aşteptam să găsesc. A trecut ceva timp.

- Totdeauna, când lipseşti prea mult timp, nu mai găseşti ceea ce doreşti să găseşti, îi cântă Alanin în strună.

- Dacă nu în plan material, măcar în plan moral.

- Chiar şi în plan moral. Vă previn, ca să nu aveţi un şoc.

- Atâta timp cât nu-mi vine să mai cred nimic, nu ştiu ce şoc m-ar mai putea doborî, spuse Albert.

Văzură cum uşa se deschide şi cum, parcă îmbrăcat într-o mantie de întuneric, pătrunde în incinta hiperluminoasă a transparenţei un membru al echipajului.

- Mă scuzaţi că vă întrerup, spuse acesta, dar a intervenit ceva foarte urgent. Cred că am depistat omul pe care îl căutăm, pe cel ales.

- Aşa repede! exclamă secretara particulară a lui Mel Alanin.

- Nu are nici o importanţă, spuse hidrotehnicianul-şef. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să găsim omul providenţial. Dacă a fost mai devreme, cu atât mai bine. Decât mai târziu, mai bine mai devreme.