- Înţeleg că sunt liber să mă învârt într-un spaţiu paralel. E ca o diferenţă între a nu pleca de aici decât mort şi a nu pleca de aici nici mort.
- Aţi înţeles perfect, spuse medicul.
Văzu că ofiţerul se uită lung la cutia de ţigări de foi de pe birou şi îl îndemnă să se servească.
Robert Caran luă havana, o aprinse, pufăi, îşi întinse picioarele şi îşi puse braţul liber pe spătarul scaunului, relaxându-se.
Ţigara putea conţine substanţe halucinogene, dar nu-i mai păsa. Adulmecând fumul plăcut mirositor, îşi spuse că nimic nu putea fi mai halucinant decât ceea ce i se întâmpla.
Parcă citindu-i gândul, medicul comandă deschiderea unei uşi şi o tânără intră cu o tavă, pe care se găseau cafea, apă minerală, sucuri şi prăjituri de diverse feluri.
Locotenentul rase toată mâncarea care i se pusese în faţă şi se întoarse la havana lăsată pe marginea scrumierei. Pufăind mulţumit îşi aduse aminte de nefericiţii întâlniţi mai înainte şi de individul care îi spunea ceva de moartea prin înfometare la care erau supuşi prizonierii Asociaţiei pentru Protecţia Afişelor.
- Aveţi uşi mascate în pereţi? întrebă.
- Avem.
- Până acum, v-am ascultat. Acum, după ce m-am hrănit şi mi-a dispărut şi mahmureala, sunt dispus să vă şi înţeleg.
- Voi începe cu sfârşitul, spuse medicul, aprinzându-şi, la rândul lui, o ţigară de foi. Noi, cei de la Asociaţia pentru Protecţia Afişelor, vă vom face afiş.
- Nu ştiu dacă trebuie să o iau în glumă. Presupun că nu vreţi să treceţi cu buldozerul peste mine.
- Presupuneţi corect. Nu văd ce am putea face cu o pictură suprarealistă din carne şi oase zdrobite. Vorbesc la propriu, nu la figurat, dar nici atât de „la propriu”. Vă vom studia cu multă atenţie şi vă vom transforma într-o pictogramă vie. După necesităţi, vă vom trage în mai multe exemplare.
Lui Robert îi fu frică să-l înjure în faţă, deşi ar fi dorit foarte mult să facă acest lucru. Deveni foarte atent şi îşi înghiţi cuvintele, gândindu-se că era bine să tragă de timp. Nu se ştia, cum scăpase de agentul Dored, era posibil să se ivească o ocazie şi să apară vreo altă oportunitate de evadare. Trebuia să aibă răbdare. Atunci când nu ai succes, viaţa e o continuă aşteptare.
- Nu înţeleg, spuse. Îmi spui că pot să plec când vreau, apoi te răzgândeşti şi vrei să mă faci afiş?
- Teoretic, e imposibil să ieşi de aici, dar practic, toate căile de ieşire îţi sunt disponibile, spuse medicul, ghicindu-i gândurile. Cu puţin noroc, poţi pleca, dar consider că eşti mai protejat ca afiş decât ca simplă persoană. Dacă au loc acte de vandalism, rămâi în memorie şi poţi fi reprodus. Vei fi, practic, nemuritor. Asociaţia noastră creează afişe, pe care le apără cu toate mijloacele de care dispune. Agresorul ajunge în sala de triaj de la parter.
- Nu pot să înţeleg ce fel de nemurire e aia, dacă sunt făcut afiş, spuse poliţistul.
- Fabricăm afişe vii, gânditoare, un fel de oglinzi în faţa lumii exterioare. Unele firme cumpără, cu foarte mulţi bani, ilustraţii vii, pentru cărţi şi reviste. Îţi dai seama, astfel de afişe nu au legătură doar cu arta fotografică şi tipografică, ci mai mult cu genetica, biochimia şi medicina. Din cauza asta, ne aflăm într-un spital şi nu într-un hangar cu maşini de reprodus imagini statice.
- La ce folosesc toate astea?
- De exemplu, la spionajul modern, spuse medicul. Nu numai cel ce răsfoieşte o revistă se uită la o poză, ci şi personajul din poză la privitor.
- Dacă e închisă revista?
- Cel din ilustraţie scoate o mână, ridică filele revistei, o întredeschide şi priveşte afară. De auzit, aude oricum, dar e nevoie să se edifice asupra celui care vorbeşte.
- Când cel spionat aruncă, plictisit, cartea sau revista în coşul de gunoi..., încercă Robert să spună ceva.
- Dacă agenţii noştri nu sunt prin zonă sau ajung prea târziu, să salveze publicaţia, e o misiune ratată şi atât. Spionii salvaţi de dezastru sunt decupaţi şi puşi în catalogul eroilor. Cel mai bine rezistă cei din cărţi, acestea fiind mai bine păstrate, aşezate în rafturi sau înşirate în standuri. Rareori sunt folosite ca suport pentru ibricul de cafea.
- Firma de spionaj pierde banii.
- Firmele, de orice fel ar fi, de spionaj, electorale, de reclamă şi publicitate, teatru, film, sport sau cine ştie ce altceva, nu pierd banii. Dacă nu este salvat spionul, candidatul, actorul sau sportivul, conform contractului, noi reproducem personajul, iar agenţia beneficiară e mulţumită. Le dăm, în compensaţie, altă ilustraţie, pentru un număr viitor al revistei, spuse medicul.
- Interesant. Poliţia ştie?
- Dacă forţele de ordine ştiau ceva, ştiai şi tu. Presupun că nu eşti chiar ultima găină pe acolo. Şi apoi, chiar dacă am face dezvăluiri complete, Poliţia nu mişcă un deget. Ne aflăm în relaţii de colaborare. Ai uitat că Asociaţia pentru Protecţia Afişelor şi spitalul său se găsesc disimulate, chiar şi parţial, în acelaşi spaţiu cu cel al fostului sediu al forţelor de ordine, închiriat de noi? Dacă le spunem că există un spaţiu paralel, suflet al spaţiului genetic al tuturor afişelor, ne iau drept nebuni.
- Nu v-au luat la ochi nici cei de la crima organizată? întrebă locotenentul.
- Ne-au luat în râs. Cei de la crima organizată se ocupă mai mult cu organizarea crimei decât cu combaterea acesteia. Au făcut mai multe razii în spaţiul redistribuit, mai ales la etajele superioare ale clădirii forţelor de ordine, dar, se pare că nu au avut nici un interes să vadă ce se ascunde în spatele unui spital. N-au găsit nimic. Structura noastră paralelă se găseşte pe verticală, are mai multe etaje decât clădirea Poliţiei, pentru care plătim chirie, şi are o formă geometrică absolută. Formele geometrice absolute sunt nedetectabile de simţurile comune ale raselor cunoscute sau de aparatele de măsură uzuale.
- Baţi câmpii. Ce formă nedetectabilă? Nu sunteţi adăpostiţi într-o clădire ca toate clădirile, de formă paralelipipedică?!
- Nici măcar trapezoidală, triunghiulară, cilindrică sau de alt fel, spuse medicul. Spitalul nostru are o formă geometrică pe care n-o cunosc nici eu. Forte puţini ştiu câte ceva despre formele absolute. Arhitecţii cunosc forme geometrice care trec neobservate.
Făcându-se că a înghiţit gogoaşa, Caran luă o faţă care mima interesul şi îl întrebă cum e posibil să fie fabricate ilustraţii vii.
- Foarte simplu, spuse tânărul. Echipa noastră de cercetători a pornit de la ideea că hazardului i-au trebuit miliarde de ani să creeze omul. Multitudinea de elemente de hazard poate fi văzută, de departe, ca evoluţie. Finalul, se ştie, au fost formele vii, specifice planetei noastre. Gândind astfel, specialiştii Asociaţiei noastre s-au aplecat, fiecare, în conformitate cu specificul meseriei lui, şi au încercat obţinerea unei forme noi de viaţă, necunoscută până acum. Au pornit de la descoperirile geneticianului Craig Venter, care a început prin a crea, in vitro, o modestă bacterie, un genom minimal, şi au mers mai departe. Avem tehnică informatică de ultimul tip, mult mai eficace decât ce are Institutul de Cercetări ale Genomului din Rockville. Craig ne-a luat mulţi bani pe însemnările sale, dar n-a fost în stare să răspundă la întrebarea: „care sunt instrumentele moleculare necesare şi suficiente pentru a obţine viaţă?”. Noi am reuşit, iar el nu va şti niciodată acest lucru.
- De ce afişe? De ce nu statui?
- Am încercat, dar nimic din ce am făcut tridimensional n-a rezistat. Pentru bidimensional, am luat modelul simplu al ecranului-tablou. O nouă generaţie de televizoare, construite după tehnologia „plasma adressed liquid crystal”, ce se agaţă pe perete, ne-a dat ideea combinării ecranului cu plasmă şi a celui cu cristale lichide. Consumul de energie este mai mic şi luminozitatea perfectă.
- Afişele consumă energie? întrebă Caran.
- Sigur. Totul consumă energie. Noi am luat principiul vaselor aneotropice şi am construit motorul eolian. Mai pe înţeles, orice pală de vânt sau curentul produs între două uşi deschise produc energie. Am folosit şi ultimele descoperiri din psihotronică. Punem o poză într-o maşină psihotronică şi, printr-o antenă Saddok, amplificăm şi transmitem fluxul telepatic. Nu facem asta pentru a elimina persoana, ci pentru a o recrea, deocamdată, doar bidimensional.
- Ştii, eu mă ocup mai mult cu ordinea, râse poliţistul.
- Mă scuzi! N-am vrut să creez dezordine în mintea ta. De fapt, nu trebuie să te ocupi nici măcar de dezordinea pe care o ai în minte.
- Nu ar fi mai bine să mă recrutaţi ca agent A.P.A?
- Eu nu m-aş opune, dar cred că ar fi o greşeală, spuse medicul. S-a hotărât să fii făcut afiş, iar eu nu mă pot opune. Nu sunt nici măcar o piesă dintr-un angrenaj vast, ci o simplă moleculă dintr-o piesă.
- Cine a hotărât asta?
- Nu trebuia să ia cineva decizia. Ai trecut cu bine prin sala evaluărilor. Să fii mulţumit că nu te-au mâncat ceilalţi infractori.
- Stai, aşa, faţă în faţă, cu mine şi nu ţi-e frică. Puteam să sar şi să te strâng de gât, spuse locotenentul.
- Eşti invitatul meu.
- Vorbesc serios. Nu suport să-şi bată nimeni joc de mine.
- Nici noi nu suportăm să ni se ucidă un agent.
Robert sări la medic şi, într-o secundă, îi suci gâtul, aşteptându-se ca acesta să nu mai mişte. La antrenamente, n-a avut niciodată ocazia să omoare pe cineva prin sucirea gâtului, dar i se prezentaseră o grămadă de filme, unde se vedea efectul imediat. Cu faţa întoarsă în spate, vădit amuzată, creatura zâmbea larg.
Se ridică în picioare şi îşi prinse capul cu mâinile; rotindu-l, îl puse la loc.
- Ce eşti?! întrebă ofiţerul.
- Robot de ultimă generaţie.
- N-am auzit să se ajungă aşa departe cu cercetarea din domeniul roboticii. Despre oameni făcuţi afiş, nici atât.
- Poliţiştii află ultimii, dar, spre deosebire de alţi oameni din slujba păstrării ordinii, ca afiş, tu vei putea să străbaţi o perioadă mai lungă de timp chiar şi decât un robot. Nimeni nu ştie că un afiş este o structură electronică vie, formată din unităţi de memorie invizibile cu ochiul liber. Dacă optezi pentru o variantă electorală şi convingi o masă mare de oameni să te aleagă, e posibil să se ajungă chiar la decizia de a fi restructurat în varianta pe care o prezinţi acum. Dacă eşti ales, de exemplu, preşedintele Pământului, trebuie să exişti, să ţii discursuri, să faci şi să primeşti vizite, să fii prezent la recepţii, la convorbiri oficiale, la depuneri de coroane de flori, la dezveliri de statui sau, de ce nu, chiar la dezveliri de afişe, spuse robotul.
- Înţeleg că vreţi să mă faceţi afiş, că vreţi să împânziţi planeta cu chipul meu, iar oamenii mă aleg pe mine preşedintele globului. De ce neapărat pe mine?!
- Mai multe firme de promovare electorală sunt interesate de persoana ta şi vor să participe la licitaţie. Nu ştiu ce criterii au şi nici nu mă interesează, dar umblă un zvon că mai multe partide te-ar fi monitorizat şi te consideră o persoană providenţială. Dacă am înţeles eu bine, eşti căutat chiar şi de un partid de pe o altă planetă. Ca om, eşti prea fragil. Nu poţi rezista; o campanie electorală este ceva ucigător. În felul ăsta, s-au gândit să se folosească doar de imaginea ta. Dacă te dovedeşti a fi providenţial, cum se afirmă, vin şi cu o comandă de sinteză a unei clone. Ne luăm şi noi banii, are şi partidul respectiv un preşedinte mai rezistent la intemperii şi toată lumea e mulţumită.
- Cred că te-am dereglat, când ţi-am sucit gâtul, spuse Robert.
- Nicidecum. Ceea ce îţi spun este purul adevăr. Un robot, oricât de perfecţionat, nu poate cuprinde toate nuanţele dintre adevăr şi minciună.
- E cam greu de crezut. Chiar şi un poliţist de sinteză, rămâne tot poliţist. E greu de crezut că se va lipi politica de el, mai ales acum, când tot mai multă lume e de părere că politica ne-a dus la dezastru şi se preconizează scoaterea sa definitivă în afara legii.
- Nu e deloc greu de crezut, spuse robotul. E purul adevăr. Dacă eşti în vizorul mai multor agenţii electorale, trebuie să fii o entitate extrem de importantă.
- Când te găseşti în faţa unui om mare, ar trebui să te ridici în picioare, când stai jos, încercă ofiţerul o glumă.
Bulversat de ilogica frazei, robotul nu reuşi decât un rânjet şi se prinse cu mâinile de marginea mesei.
- Dacă nu se dărâmă zidurile pe tine, celebritatea pe care ţi-o vom aduce nu va fi altceva decât un secret, atât de bine păstrat, încât să-l ştie toată lumea, spuse şi se ridică în picioare. Ca să folosesc o metaforă, prin descoperirea afişelor de care îţi vorbesc, cercetătorii noştri sunt primii lansatori pe piaţă ai spray-ului cu miros de bani.
- După încercările prin care am trecut, un cutremur îmi mai lipsea, spuse Robert, simţind că se zgâlţâie clădirea.
- Nu e cutremur. Senzorii îmi indică faptul că o greutate enormă s-a aşezat pe spital şi îl turteşte. Vom fi striviţi. Clădirea nu e proiectată să reziste la o presiune aşa mare.
- O fi vreun obiect zburător neidentificat? râse poliţistul.
- Asta şi e, spuse robotul medic.
Făcu un semn către o cameră de filmat, ştiută doar de el, şi se deschise o uşă nebănuită, alta decât cea prin care i se adusese prizonierului mâncarea, apoi intrară doi zdrahoni,
Caran nu îşi dădea seama dacă erau namilele care îl aduseseră, dar un lucru era sigur; îl luaseră pe sus.
- Dacă nu se prăbuşeşte clădirea, îl duceţi în sala de metamorfoză, spuse medicul, iar unul dintre brancardieri încuviinţă, făcând o plecăciune.
Când încercă să opună rezistenţă, ofiţerul primi un pumn în faţă. Ameţit, fu apucat de păr şi de pijama, simţind că e târât, pe cimentul lucios al culoarului, într-o direcţie necunoscută.
IV
- Ce se întâmplă? întrebă hidrotehnicianul-şef.
- Nu ştiu, spuse inginerul arătând ecranul calculatorului portabil. Suntem prea departe.
- Dacă nu a mai avut vreun conflict, atunci e bine. Îl găsim noi.
- Cu un om ca ăsta, nu poţi să ştii niciodată. E foarte violent. A părăsit maşina de patrulare şi a intrat în sediul Poliţiei, împreună cu un plutonier. Nu ştiu ce au vorbit, dar l-a ameninţat cu pistolul şi l-a închis într-o celulă. După asta, a urcat la etajul 1 şi a intrat în biroul lui, după cum scrie pe tăbliţa de pe uşă. A încercat să aprindă lumina şi, văzând că nu se aprinde becul, a apelat la lampa aia cu acumulatori, pe care şi-a pus de o cafea. Pe Pământ, mai ales prin birouri, se folosesc instalaţii empirice de fiert cafeaua, alimentate de la tot felul de surse de energie electrică. Nu sunt automate de sinteză a cafelei peste tot.
- Priviţi senzorul ăsta! spuse secretara particulară a lui Alanin. Prizele îi merg. Asta înseamnă că i s-a ars becul şi nu ştie.
- I s-a ars becul, şi la propriu, şi la figurat. În loc să aibă grijă de cafea, s-a pus pe fotoliu, cu capul pe birou, şi a adormit.
- Dacă doarme, înseamnă că nu mai pleacă şi ne dă timp să remediem defecţiunile, spuse Albert.
- Nu prea, spuse inginerul. Lucrul ăsta era valabil dacă nu uita drăcia aia de făcut cafea în funcţiune. Aşa, pericolul de incendiu e iminent şi nu putem face nimic. Biroul e mic şi plin cu vrafuri de dosare.
- N-are instalaţie automată de stins incendiu?
- Nu.
- Dacă simte miros de fum, intervine vreun coleg, din vreun birou alăturat, spuse Hosman.
- Deşi e ora când trebuie să înceapă programul, sediul Poliţiei e aproape gol.
- Ce Poliţie mai e şi asta?! întrebă Dieta.
- Poliţie subfinanţată, presupun.
- Norocul nu-i părăseşte pe cei buni, spuse Mel Alanin. Mi s-a comunicat că învelişul e gata, aşa că avem invizibilitate. Putem renunţa la ploaie şi la perdeaua de nori. În condiţiile unei vizibilităţi perfecte, într-un minut, suntem acolo.
- Unde să le spun să coboare? întrebă inginerul.
- Pe clădire. Aşezăm nava pe acoperiş, trimitem o echipă la etajul 1 şi îl salvăm.
Văzură cum norii din jur se destramă şi cum dispar şuvoaiele de apă de pe pereţii „acvariului”. Deşi era noapte, din cauza proiectoarelor şi farurilor navei, vizibilitatea din jur era foarte bună.
- Ne vedem de departe, spuse Dieta.
- Nu ne vede nimeni, spuse inginerul. Nu percepem decât noi lumina emisă de navă.
Priviră înapoi spre motel şi îl văzură altfel decât scanat şi prezentat pe ecran, cu tot ce era în el, secţionat şi cu tot felul de indici sau săgeţi indicatoare. Deşi trebuia să fie o dimineaţă senină şi caldă de toamnă, oraşul era cufundat în întuneric. Luminile care îl punctau, erau foarte rare.
Traversară râul şi, urmând firul autostrăzii, ajunseră în faţa sediului Poliţiei, apoi urcară la mare înălţime. Privitorii se uitară în jos, spre acoperişul clădirii, şi înţeleseră că va avea loc o aterizare verticală.
Deoarece aerodina se lovise cu partea inferioară de un obstacol invizibil, nu mai avură timp să comenteze. Zguduiţi zdravăn şi aruncaţi în toate părţile, atât cei prezenţi în lentila invizibilă, cât şi echipajul sau membri de partid de la nivelele superioare ale aerodinei fură integraţi în sistemul de salvare pentru cazuri de avarie. Mici capsule elastice, sferice, programate dinainte, rezistente la foc sau la orice alt fel de agresiune mecanică, se repeziseră să-i salveze pe cei rămaşi în viaţă. Străbătură ţesătura materială contorsionată a navei şi structura invizibilă a ceea ce mai rămăsese din spitalul A.P.A., lovit şi făcut praf, apoi ieşiră, zburând până la distanţa unde orice pericol era exclus.
Fiecare capsulă înghiţise câte un supravieţuitor, depărtându-se de incendiul care se produsese şi de exploziile ce urmaseră acestuia. Ejectate din mijlocul locului unde se produsese catastrofa, mii de astfel de capsule zburară în toate direcţiile şi, odată ajunse pe sol, se desfăcură în două emisfere, eliberând oamenii.
- Te-a luat din somn, râse Albert, văzându-l pe Robert Caran în apropiere, îmbrăcat doar într-o pijama.
- Nu m-a luat deloc din somn. M-a salvat din mâinile unor dobitoci. Când am văzut că unul dintre paznici e lovit de o placă desprinsă din tavan, am smuls cuţitul celui de-al doilea şi i l-am înfipt drept în inimă. După asta, m-a răpit o capsulă din asta. Interesantă invenţie; trece prin orice. Nimic nu ar fi putut rezista la aşa explozie. A sărit în aer tot arsenalul forţelor de ordine.
- Noi am fost aruncaţi în aer de explozia motoarelor şi combustibilului aerodinei, auziră vocea soţiei fostului conducător al partidului, care tocmai se ridicase şi se apropia de cei doi, scuturând praful de pe rochie.
- Dânsa cine mai e?! întrebă ofiţerul.
- E Dieta Melior, soţia fostului conducător al partidului nostru, spuse Hosman şi făcu prezentările.
- Zău?! se miră poliţistul. Ce partid?
- Nu avem încă un nume, dar, când lucrurile vor intra pe făgaşul normal, îi vom da un nume.
- Sunteţi o organizaţie politică subversivă?
- Nu. Suntem un partid venit de pe altă planetă.
Hosman îi povesti, în câteva cuvinte, epopeea partidului de export, începând cu urcarea lui întâmplătoare pe aerodină, continuând cu aventurile de pe planeta Ioza şi terminând cu moartea lui Melior, intrigile soţiei preşedintelui interimar, plecarea, drumul prin spaţiu şi aterizarea dezastruoasă pe ceva invizibil.
- Îţi baţi joc de mine, spuse poliţistul.
- De ce, mă rog?!
- Până la un punct, cunosc tot ce mi-ai povestit. A apărut o carte în care un nebun, unul Albert Holdman sau Hosman imaginează ceva în legătură cu un partid, unde face tot felul de speculaţii tehnico-ştiinţifice, politice şi filozofice, împănate cu picanterii sexuale şi de limbaj. Cartea nu are succes, însă, şi asta nu din cauza stilului, care e savuros, ci din cauza conţinutului şi ideii cu partidul. Mare curaj trebuie să aibă omul. Pe Pământ, mai mult sau mai puţin oficial, politica nu mai este agreată; mulţi considerând-o cauza tuturor relelor, în unele zone, fiind chiar interzisă.
- Eu sunt nebunul de care vorbeşti.
- Cum adică?!
- Eu sunt Albert Hosman, scriitorul.
- Nu se poate.
- Ba se poate.
- Asta, aşa-i, admise locotenentul. Capsulele astea, care ne-au salvat, sunt în măsură să mă convingă. Noaptea asta, care nu se mai termină, accentuează nota de mister şi dă o undă de autenticitate oricărui scenariu. Dacă n-ar fi luminile de la jumătăţile sferelor, care ne-au adus până aici, ne-am da cu degetele în ochi.
- Noi vedem, interveni Dieta.
- Glumiţi.
- Deloc. Avem un ochi electronic informaţional. Acesta ne permite să vedem pe întuneric.
- Păreţi oameni normali, spuse Caran.
- Suntem normali. Prezenţa unui ochi artificial, că e format din pico sau nano-piese şi lentile, că e format din substanţe de provenienţă organică, nu ne transformă în androizi.
- Nu mă refer la asta. Poveştile voastre, în mod normal, sunt incredibile, cum incredibil e şi romanul lui Hosman, unde se găsesc unele lucruri povestite de voi, parcă imaginate de o minte nebună. Necazul e că astfel de lucruri neobişnuite. Mi s-au întâmplat şi mie lucruri neobişnuite. Era să fiu mâncat de nişte neadaptaţi, iar asta e nimic pe lângă faptul că un tâmpit, care s-a dovedit a fi robot, voia să mă facă afiş, la propriu, nu la figurat.
Le povesti cum căzuse printr-o poartă de comunicare cu un alt spaţiu, unde o asociaţie de protecţie a afişelor disimulase toate birourile sediului Poliţiei în partea inferioară a sediului şi spitalului ei; trecând prin podeaua biroului său, care cedase sub greutate, se trezise la parter, în întuneric, alături de nişte neadaptaţi, aflaţi, după spusele unuia dintre ei, „la evaluare” prin înfometare. Povesti cu lux de amănunte toate senzaţiile pe care le încercase atunci când canibalii disperaţi se repeziseră la el să-l sfâşie cu unghiile şi să-l mănânce, apoi le spuse despre trezirea sa din leşin, undeva, la un etaj superior, într-o cameră de spital, şi despre discuţia absurdă cu un medic, ce se dovedea a fi un simplu robot de ultimă generaţie. Din discuţia cu robotul, reieşea că Asociaţia voia să-l transforme în ilustraţie vie şi să-l vândă unei agenţii electorale sau cine ştie cui altcuiva.
- Povestea ta explică multe lucruri, dar încurcă şi mai multe, spuse Albert. Înţeleg că spitalul celor de la A.P.A se găseşte doar parţial în acelaşi spaţiu cu fostul sediu al Poliţiei.
- Sigur. Robotul spunea că sediul lor avea o formă geometrică absolută şi, din cauza asta, era perfect nedetectabilă de simţurile noastre comune sau de aparatele uzuale.
- Din cauza asta, vrând să punem nava pe acest sediu vizibil al Poliţiei, ne-am lovit de etajele superioare, invizibile, ale spitalului şi ne-am făcut praf, spuse femeia.
- Sigur, spuse ofiţerul. Ăştia, cu A.P.A. şi afişele lor, cu tot, deţin mijloace foarte moderne de disimulare.
- Chiar prea moderne. Ultima imagine pe care am avut-o despre tine era aceea a unui om obosit, care a adormit cu capul pe birou.
- Cum adică?! deveni Robert atent.
- Adică, după ceea ce am văzut noi pe ecran, capsula te-a salvat dintr-un incendiu, din biroul tău, unde ai adormit, în timp ce îţi dădea cafeaua în foc, nu de pe culoarele unui spital.
- Cred că ar fi bine să-i dezvăluim tot adevărul, spuse Dieta.
Îi povesti, în câteva fraze, despre calculatorul miraculos al inginerului aerodinei şi despre performanţele tehnice ale acestuia.
- M-aţi urmărit?
- Sigur că te-am urmărit, spuse Albert. În cartea mea nu se specifică în ce scop am plecat spre Pământ?
- Ba da. Cartea se încheie cu plecarea voastră sau, mă rog, a acelor personaje să găsească nu ştiu ce conducător providenţial, un fel de mesia, de mântuitor al lumii, care să fie pus în fruntea partidului lor, spuse ofiţerul.
- Ei, bine, află că tu eşti omul pe care îl căutăm, spuse Dieta.
Nici n-a fost nevoie să aşteptăm prea mult.
- Spunea şi robotul ceva, în sensul ăsta. Credeam că s-a stricat şi combină cuvintele, aşa, să nu tacă. Mi-a spus că sunt căutat de mai multe partide pentru nişte calităţi de lider. Nu ştiu să am astfel de calităţi.
- Nici noi nu ştim prea multe despre tine, dar presupun că procesul evoluţiei tale este încă în curs de desfăşurare, spuse Albert. Se face politică, în continuare, fără prea multă cultură politică şi fără o elită cristalizată politic. Poate din cauza asta e nevoie de oameni cu abilităţi deosebite, luaţi de la zero. Să apari în faţa oamenilor, cum a apărut actualul conducător al Pământului şi să strigi: „Nu râdeţi, domnilor, sunt eu, preşedintele Pământului!” sau „Dragi concetăţeni, nu vi se mai pregăteşte ceva! Vi se pregăteşte orice”, mi se pare hilar.
Dostları ilə paylaş: |