Partidul de export

- Dacă vă descurcaţi cu mijloace empirice, la ce vă mai trebuia centrală modernă? întrebă Dieta.

- Nu ştim nici noi, spuse un ţăran. Cu ani în urmă, a trecut unul pe aici şi ne-a spus că se face electrificarea satelor. Nu puteam fi mai prejos.

- O fi vreun sabotaj, spuse bătrâna, privind de-a lungul drumului. Eu cred că înadins suntem ţinuţi în întuneric, că n-am mai vrut şi nu mai vrem să ne ducem la vot.

- Taci, babo! se răsti săteanul. Dacă voiau să ne convingă să votăm, nu numai că lăsau centrala în pace, dar, dacă era stricată, o reparau chiar ei, conducătorii. Pe deasupra, mai trăgeau şi o bandă de asfalt, reparau canalizarea, aduceau pompe noi de apă, pentru irigaţii. Dacă noi n-am făcut nici o sesizare, cum ai fi vrut să intervină cineva?

- De ce să facem noi sesizare?! întrebă un alt ţăran. Sunt o sută de sate alimentate de centrala asta. Lăsăm unii pe alţii.

- Dacă nu ştim unde să facem sesizarea, degeaba vorbim că lăsăm sau nu unii pe alţii! sări bătrâna. Ştim noi cine ne conduce? Suntem rupţi de realitate, ţinuţi în întuneric, ignoranţă şi mizerie. Din când în când, vin unii şi împart pliante, lipesc afişe, ţin discursuri demagogice, rupte de realitatea în care trăim, şi ne dau amenzi că am rupt afişele şi nu le-am păzit să nu le decoloreze ploile şi să nu le picteze copiii. Pe cine vor ei să votăm? Nişte poze? Mai bine ar organiza şi ei nişte excursii, să vedem şi noi pe cine votăm, nu să ne zgâim ca proştii la afişele Asociaţiei pentru Protecţia Afişelor. Eu cred că ăia, pe care vor ei să-i votăm, nici nu există. Poate sunt din lumea afişelor.

- Cum, agenţia asta a ajuns până aici?! întrebă Robert.

- Sigur. A.P.A. e aici de când ne ştim, spuse primul localnic. Necazul e cu agenţii lor. Ăştia, în loc să-şi vadă de treabă, să-şi păzească afişele, că pentru asta sunt plătiţi, au un comportament îndoielnic. Acum, cine să vină până aici, în fundul Pământului, dacă nu tot felul de agenţi negricioşi şi gălăgioşi. Scuipă pe jos şi mănâncă seminţe de la o plantă ce creşte numai la soare. Muzica lor răsună peste tot. Peste tragedia vieţii noastre cotidiene, se suprapune un nedorit comic de bâlci.

- Dacă sunt mitocani, daţi-i afară din sat! spuse Dieta.

- Ar fi o idee, dar nu vrem să intrăm în conflict cu autorităţile.

- Dacă aceşti agenţi fac mizerie, chiar autorităţile trebuie anunţate, să ia măsuri.

- E oarecum pe dos, spuse ţăranul. E adevărat, militarii din A.P.A. fac mizerie, dar ei au apărut tocmai din cauza mizeriei, nu invers. E un perpetuu cerc vicios. Cine ar mai veni până aici, să trăiască în întuneric. Fără cele mai simple mijloace de comunicare în masă a informaţiilor, ei înşişi, cei care circulă mai mult, sunt legătura noastră cu exteriorul. Tineretul îi acceptă; în lipsa unei culturi adevărate, s-a adaptat la modul lor de viaţă golănesc, îi admiră şi caută să îi imite. Mai mult, ei susţin că subcultura agenţilor, specifică mahalalelor, e adevărata cultură. N-au termeni de comparaţie.

- Dacă se consideră că există avantaje şi dezavantaje, atunci numai voi puteţi cumpăni şi lua o hotărâre. Întruniţi consiliul local, votaţi şi procedaţi în consecinţă, spuse Dieta.

- Ce e acela consiliu?

- O adunare de câteva zeci de oameni, mai reprezentativi, aleşi de voi, care să ia hotărârile mai importante.

- Nu avem aşa ceva, spuse săteanul.

- Primar aveţi?

- Nu.

- Cine vă conduce? întrebă Robert.

- Nimeni. Agenţii A.P.A. sau ăia care au trecut cu campania electorală ne-au spus că, la nivel local, lucrurile pot merge la fel de prost şi fără o conducere aleasă. Când umblăm fără rost pe străzi, ne adună şi ne duc acasă. De plictiseală, ne aşezăm la televizor şi stăm, aşa, cu orele.

- Aveţi televizoare?

- Sigur că avem televizoare. Avem chiar şi televizoare moderne, care emit mirosuri, în funcţie de emisiune. Asta îi obligă, de exemplu, pe politicieni să se spele înainte de a apărea în faţa noastră, la diferite recepţii sau mese rotunde.

- Indiferent cât sunt de moderne, deocamdată, televizoarele merg cu energia produsă de instalaţiile alea de care vorbeaţi? întrebă doamna Melior.

- Nu merg decât cu energie convenţională. Televizoarele cu energie psihică nu au trecut încă în producţie de serie.

- Nu merg nici cu energie convenţională, interveni un alt ţăran. Până nu remediază Săndulea eventualele defecţiuni ale centralei, televizoarele nu funcţionează, bineînţeles, dar nici nu e nevoie. Stăm cu orele, aşa, în faţa lor.

- Cum adică? Nu merg televizoarele şi, totuşi, voi staţi cu orele în faţa lor. Ce faceţi acolo? întrebă Albert.

- Nu facem nimic. Stăm, aşa, ne mai gândim şi ne uităm la ele. Ce, dacă sunt stinse, nu ne putem uita la ele?! Acesta este asteroidul Pământ de la televizor; în spatele televizorului, începe câmpul.

- Asta e curată nebunie.

- Că bine zici, interveni primul sătean. E o nebunie. Când televizoarele, aceste obiecte de prostire a maselor, merg, trebuie să suporţi toate tâmpeniile. În plus, nouă, ţăranilor, nici măcar nu ni se promite ceva. Să ni se promită şi nouă ceea ce se promite celorlalţi! Nu vrem nimic, de la nimeni, dar măcar nişte promisiuni tot ar trebui să ni se facă şi nouă. Şi să nu se mai facă alegeri, aşa, când i se scoală unuia sau altuia. Am ajuns să suportăm alegeri anticipate chiar şi de ziarişti. Televiziunea e libertatea pe care ţi-o dă lipsa de cultură. Cu televizoarele stinse, dacă nu avem imagini, ne putem imagina orice, numai că nu prea avem timp să stăm în faţa ecranelor atât cât vrem. Agricultura ne mănâncă tot timpul.

- Agricultură pe întuneric?! În absenţa luminii, nu se poate face fotosinteza.

- Avem plante luminoase, aduse de iozani de pe partea întunecată a planetei lor. Dacă aţi fost acolo, ştiţi că ei au lumină solară doar pe o parte, chiar de la mai mulţi sori, pe partea cealaltă a astrului, fiind întuneric. Fauna şi flora sunt adaptate la mediu. Aici, cultivăm astfel de plante, care produc ele lumină; nu avem nevoie de soare, nici măcar de lămpi sau alte corpuri incandescente.

- Spuneai că agenţii A.P.A. vă obligă să staţi în casă şi să vă uitaţi la televizoare stinse? întrebă Caran.

- Ei nu ne obligă să privim la televizor. Ne obligă să stăm în casă. Dacă ne prind că ne vânturăm prea mult pe afară, ne ameninţă că ne bagă la ospiciu. Ospiciul e clădirea aceea înaltă, cu zece etaje, arătă localnicul.

- Înţeleg că sunteţi arestaţi la domiciliu.

- Nu suntem arestaţi la domiciliu, spuse cel de-al doilea sătean. Dacă vrem, putem pleca. Agenţii ne ameninţă că ne bagă în ospiciu, aşa, să nu se spună că stau degeaba pe aci. Nu vedeţi? Am plecat să ne interesăm dacă nu vine Săndulea şi nu ne urmăreşte nimeni.

- A fost băgat cineva în clinica aia de boli nervoase, ospiciu, cum îi spui tu?

- Sigur, dar consătenii noştri merg singuri. Au şi acolo televizoare.

- Înţeleg că vă duceţi la nebuni cu sila, dar de bunăvoie, spuse Dieta. Duceţi o existenţă blazată, nu ripostaţi, nu aveţi nici cel mai slab suflu revoluţionar.

- Cum să nu fim revoluţionari? Suntem revoluţionari. Faţă de un singur lucru nu poţi fi revoluţionar, faţă de prostie, pentru că, se ştie, revoluţiile se fac cu proşti. Pe aici, oamenii nu sunt deloc proşti.

- Aşa te-ai gândit tu sau ai citit undeva? întrebă Albert.

- Nu. E una din multele lucruri spuse de cei care trec prin sate şi fac propagandă electorală.

- Vă păcălesc, spuse doamna Melior. În ceea ce spui, se bat cap în cap două lucruri: sunteţi revoluţionari, dar nu mişcaţi de frică să nu fiţi luaţi de proşti, dar, dacă nu vă revoltaţi, sunteţi nişte proşti. Dacă, totuşi, din cauza asta, sunteţi proşti, înseamnă că nu sunteţi revoluţionari.

- E prea complicat pentru mine, spuse săteanul. Pe vremuri, filozofiile erau făcute de filozofi şi erau uşor de digerat, seara, înainte de culcare. Când găseau teren fertil, se adunau într-un curent filozofic. Azi, filozofiile sunt făcute ghiveci. Cu cât e mai multă lume pe Pământ, cu atât mai mulţi neaveniţi vin, cu propria lor filozofie, şi îşi strigă crezul. Cel ce ţipă mai tare e mai crezut.

- Nu e nici o filozofie. Nu am vrut decât să semnalez o contradicţie în termeni, se scuză Dieta.

- Dacă staţi închişi, cum mai faceţi agricultură? interveni Caran.

- Pe ascuns. Mergem, lucrăm şi, pe căi ocolite, ne întoarcem acasă. Trebuie să trăim din ceva; n-o să mâncăm tot timpul produsele de sinteză aduse de agenţi şi împărţite gratuit. N-au nici un gust.

Albert le semnală că se apropiau trei camioane, iar ofiţerul îşi reglă distanţa ochelarilor de vedere în infraroşu, spunându-le că mijloacele de transport erau înţesate cu oameni îmbrăcaţi la fel, probabil vreo uniformă.

Maşinile părăsiseră drumul pietruit şi se apropiau de ei, pe căi laterale, ce duceau spre poiana aflată la marginea satului, nu departe de gardul electric.

- Sunt agenţii! se auzi o voce.

- Ne duc acasă! se bucură şi bătrâna.

Înarmaţi până în dinţi, soldaţii coborâţi din camioane începuseră să tragă la întâmplare.

- Sunt nebuni, spuse Robert. Trag unii în alţii.

- Nu sunt nebuni deloc, spuse primul sătean. Vedeţi voi vreun agent răpus de gloanţe?

- Nu.

- Atunci, uită-te mai bine prin ochelari! îi îndemnă ţăranul. Cei vânaţi au arme?

- Nu.

- Vedeţi? Agenţii curăţă satul de iozani neadaptaţi. Sunt băştinaşii de pe Ioza. V-am povestit; cei prinşi de radiaţiile solare au dispărut, devenind invizibili. Bântuie degeaba prin sate şi nu fac nimic. Încurcă lumea; de multe ori, ne lovim de ei, fără să vrem. Observ că îi vedeţi cu ochelarii ăia.

- Sigur că da, spuse Dieta, punându-şi ochelarii. Îi recunosc foarte bine după faptul că nu au şepci militare ca agenţii. Fug în toate părţile şi sunt din ce în ce mai puţini. Voi nu-i vedeţi?

- Nu-i vedem, spuse ţăranul. Nici n-avem nevoie.

- S-ar putea ca fiinţa aceea, văzută de mine în infraroşu, să fi fost vreun iozan din ăsta, spuse Robert. Era mult mai mare decât un căţel. Mi se pare ciudat altceva: căţelul e şi el tot o fiinţă, cu emisie calorică, dar nu mi-a apărut în raza de acţiune a ochelarilor.

- E un mister. Un alt mister e faptul că nu ştim, ce a fost salvat de sferă, în timpul incendiului, câinele sau un iozan invizibil?

- Ce mai mister?! interveni Albert. Câinele şi iozanul s-or fi aflat pe acelaşi loc, în acelaşi moment. Coincidenţele creează confuzii.

- Aşa o fi.

- Eu nu mai suport, spuse Dieta şi îşi scoase ochelarii. Ăsta e genocid. Mi se face greaţă.

- Văd că se apropie de noi, spuse Hosman. Dacă au semnalmentele lui Caran, rămânem fără om providenţial pentru partid.

- Ce vrei să spui?!

- Vreau să spun că, în incidentul de la han, le-ai ucis amărâtul ăla de agent negru şi e posibil să fii dat în urmărire.

- Nu v-am pomenit nimic despre vreun agent de culoare al A.P.A., spuse locotenentul.

- Nici nu era nevoie. Te-am urmărit din aerodină.

- Începând de când?

- Ştiu la ce te gândeşti, spuse Albert. Te întrebi dacă nu cumva te-am urmărit în timp ce întreţineai vreun act sexual cu negresa aceea cu trăsături hispanice. Am un microcip în plus şi posibilitatea de a citi gândurile, dacă mă concentrez în direcţia asta. Nu te-am prins în postură jenantă. Te-am urmărit din momentul în care te-ai dat jos din pat, te-ai spălat pe faţă, te-ai îmbrăcat şi ai ieşit din camera de la etajul 2, părăsind hanul. Ai trecut printre mesele din cârciumă, înjurând-o pe femeie într-un mod ireproductibil. Asta, în gând, şi pentru că te-a făcut poliţist împuţit şi impotent, şi pentru că ţi-a luat cheile, să nu te sui beat la volan. Ai făcut-o hoaşcă şi te-ai apucat să te răzbuni pe afişele ălora de la A.P.A., trăgând în ele cu pistolul.

- Impresionant, spuse locotenentul, dar cel mai rău m-a enervat perdeaua aia de ploaie, care mă lovea în cap, egal şi năucitor. Mi se părea că e o ploaie sacadată, programată pe calculator, făcută parcă să mă hipnotizeze şi să mă împingă la lucruri necugetate. N-aş fi vrut să-l împuşc pe nefericitul ăla şi să mai fac şi victime colaterale, pe deasupra, dar stropii mici, deşi, egali şi năucitori, combinaţi cu o urâtă durere de cap, m-au făcut să mă înfurii şi să mă răzbun pe afiş.

- Ai simţit bine. Plafonul de nori şi ploaia obsedantă au fost sintetizate pentru a camufla nava, până la terminarea reparaţiilor. O dată reparat, învelişul făcea aerodina invizibilă şi nu mai aveam nevoie să ne ascundem între nori.

- Pe o parte, îmi pare rău că aţi pierdut nava, dar, pe partea cealaltă, mă bucur că i-a distrus pe agenţi, cu sediul şi spitalul lor, cu tot.

- E posibil să te bucuri degeaba, spuse Dieta. S-ar putea ca ăştia să ştie semnalmentele tale, încă dinainte de catastrofă.

- Nu cred. Puteau face acest lucru doar dacă aveau un scop. Puteau, de exemplu, să mă lase să evadez, iar trupele din teritoriu, având date despre mine, să mă lichideze. Ce rost ar fi avut? De acolo, din spital, nu se putea evada, iar scopul lor declarat era să mă ducă într-un laborator, să mă dezintegreze şi, pe matricea mea genetică, să facă afişe.

- Oricare ar fi adevărul, e bine să ţineţi armele la îndemână, spuse femeia.

- N-ar fi mai bine, preventiv, să tragem şi să-i facem praf. Aţi văzut? Revolverele noastre provoacă explozii infernale, spuse ofiţerul. Dacă tragem prea aproape, ne spulberăm şi pe noi.

- E bine să aflăm ce vor, spuse Albert. Nu cred că se apucă cineva să ucidă fără rost. Ştim noi ce au făcut iozanii? Faptul că sunt invizibili îi poate determina să facă multe măgării. Putem şti?

- Facem aşa cum spui. Tu eşti şeful.

- Nu sunt eu şeful. În momentul în care te-am găsit, tu ai devenit conducătorul partidului.

- Am înţeles că trebuie să trec nişte teste de bună purtare şi iau şefia mai târziu, spuse ofiţerul. N-ar fi mai democratic să mă voteze mai mulţi membri ai partidului şi nu să mă numeşti tu? Eşti preşedintele interimar, ne conduci.

- Poate că ai dreptate. Ţineţi armele pregătite! Dacă vedem că nu e de glumit, vă fac semn, sărim în spatele stâncilor de colo şi tragem în tot ce mişcă.

Văzură că agenţii îşi scoseseră ochelarii cu care vânaseră iozani şi începuseră să se apropie. Dispersându-i pe săteni, îi goneau din spate, luându-i la şuturi sau lovindu-i cu paturile armelor în cap.

Doi reprezentanţi ai A.P.A., probabil mai mari în grad, se apropiaseră de cei trei străini şi le dădeau târcoale, uitându-se pe ecranele unor scanere.

- L-am găsit, spuse unul dintre ei, arătând spre Robert. Ăla e omul nostru.

- Nu v-aţi găsit omul, spuse Albert. E omul nostru, al singurului partid reprezentativ al fiinţelor umane de pe o planetă îndepărtată.

- E posibil, spuse unul dintre agenţi. Am citit ceva despre un partid de export, care vrea să revoluţioneze politica, dar am crezut că e ficţiune. Până să fie omul vostru, e căutat de asociaţia noastră. Uite, scrie aici!

Le plimbă ecranul scanerului pe sub nas şi, atât cât putu Hosman să citească, nu reieşea de niciunde pentru ce era căutat poliţistul.

- Ce fărădelege a comis, astfel încât să-l căutaţi voi mai mult decât noi?

- N-am habar, spuse militarul. Asociaţia noastră nu te caută pentru ceva anume. Pentru orice te-ar căuta, A.P.A. nu dă nimănui socoteală şi nu permite nimănui să se bage în treburile ei. De-aia şi-a şi făcut un spaţiu propriu, să nu mai vină toţi neaveniţii să întrebe de ce sunt arestaţi.

- Poate să fie vorba de o simplă discuţie, spuse cel de-al doilea agent. Poate să fie vorba să depună vreo mărturie, în cine ştie ce caz. Poate are chiar şansa de a i se propune să fie făcut afiş. Ar fi o onoare nesperată.

- Ar fi o onoare să fiu făcut afiş?! râse Robert.

- Sigur, spuse primul agent. De ce n-avem noi şansa asta?

- Dacă pentru voi e o onoare să fiţi făcuţi afiş, pe mine mă lasă rece acest lucru, spuse locotenentul.

- Nu se poate să vorbeşti aşa, spuse cel de-al doilea agent, vădit ofensat. Pentru cel dat în urmărire, simplul fapt de a fi căutat de agenţia noastră e o onoare deosebită.

- Să mă scutiţi! Sediul agenţiei voastre a sărit în aer. Ar trebui să vă duceţi pe la casele voastre. Războiul vostru a luat sfârşit. Dacă mai staţi mult pe aici, ucideţi extratereştri şi brutalizaţi oamenii, puteţi fi asimilaţi ca grupări teroriste. Arestările voastre nu au nici un temei legal; sunt simple luări de ostatici.

- Nu se poate! exclamă primul agent.

- De ce să nu se poată?

- Cei căutaţi de A.P.A nu au nici un cuvânt.

- Mi se face onoarea să fiu făcut afiş, dar nu am onoarea de a fi crezut. E frumos? întrebă Caran.

- Nu ştim dacă este frumos. Aşa scrie la regulament.

- M-aţi înnebunit. Uite, am lângă mine pe doamna Melior, soţia fostului preşedinte al partidului şi pe domnul Hosman, preşedintele interimar. Sunt şi ei căutaţi de agenţia voastră fantomă?

- În primul rând, agenţia noastră nu este o agenţie fantomă.

Este o agenţie cât se poate de reală. În al doilea rând, la regulament scrie că nu are nici o importanţă ce spune unul şi altul, important este să nu fie crezut cel căutat de noi, se enervă agentul, îndreptând arma către locotenent.

Văzând că militarul devine periculos, Albert îl lovi peste mână şi îl plesni cu rucsacul peste faţă, în timp ce femeia şi ofiţerul îl doborau pe cel de-al doilea.

- Ar fi bine să le luăm pistoalele automate. Revolverele noastre sunt un fel de lansatoare de grenade, spuse Robert. Cu ale lor, ne descurcăm mult mai bine de aproape.

Ascunşi după stânci, aruncară în aer camioanele, înainte ca ţăranii izgoniţi să ajungă la ele, apoi Hosman începu să tragă la nimereală, spulberând totul în jur.

Cu o iuţeală neobişnuită, agenţii profitară de fumul şi praful provocate de explozii şi le căzură în spate, punându-le pistoalele automate la tâmplă.

- Banii sau viaţa! strigă un agent.

- Banii, că viaţa e de un comic jenant! râse un al doilea agent A.P.A., lovindu-l pe locotenent cu arma peste faţă.

Ca la un semn, militarii tăbărâră pe ei, furioşi, lovindu-i cu pumnii şi cizmele. După ce îi umplură de vânătăi şi răni sângerânde, îi ridicară în picioare, le puseră cătuşele şi îi împinseră spre sat.

V

- Sunteţi acuzaţi de uciderea unor agenţi ai A.P.A., auziră o voce.

Încăperea imensă, unde fuseseră introduşi, era luminată slab de o instalaţie improvizată. Îşi dădură seama că omul îmbrăcat în uniformă de agent, aflat la singurul birou existent, vedea pe întuneric, ca şi ei.

După ce dădu ordin să se scoată cătuşele prizonierilor şi să fie lăsaţi singuri, se ridică de pe scaun şi se apropie de Albert şi Dieta, cu braţele deschise, de parcă ar fi întâmpinat nişte vechi prieteni.

- Sunt Dieter Slom, căpitan al Asociaţiei pentru Protecţia Afişelor. - Nu ţi-e frică să stai aşa aproape de noi?

- Absolut deloc, le răspunse.

- Unde este Caran? întrebă femeia.

- Caran?!

- Sigur. Robert Caran, ofiţerul de poliţie care era cu noi.

- Când v-am arestat, nu eraţi decât voi doi. Poliţiştii au treaba lor. Nu au voie să se bage în afacerile noastre.

- Nu jucaţi corect.

- Poţi crede ce vrei. Dacă ar fi un joc, aş putea impune regulile, dar, nefiind vorba de un joc, ci de o treabă serioasă, nu avem reguli.

- Asta e o tâmpenie, spuse Albert. Dacă arestarea noastră ar fi o treabă serioasă, cu atât mai mult s-ar impune respectarea unor reguli.

- Reguli, nereguli, aţi ucis mai mulţi agenţi de-ai noştri şi, când vom avea mijloc de transport, vă voi trimite la sediu. Cu armele alea ciudate, ale voastre, ne-aţi distrus camioanele.

- În afară de camioanele voastre, nu mai există alte mijloace de transport în sat? Nu aveţi elicoptere? Nu aveţi avioane?

- Nu mai avem aşa ceva, spuse căpitanul. Ni le-au distrus ţăranii.

- Să nu-mi spui! Cum e posibil?!

- Sunt nebuni. S-au învăţat să dreseze şi să lanseze păsări sinucigaşe, înzestrate cu raţiune. Acestea se bagă direct în gurile de aer sau elicele avioanelor sau elicopterelor şi le doboară. Unele păsări s-au învăţat să transporte şi să lanseze materiale explozibile.

- Cum e posibil?! Nu-i pedepsiţi? se indignă Hosman.

- Ba da. Când îi prindem că folosesc motoarele obiectelor noastre zburătoare pe post de generatoare de energie, le confiscăm, iar pe ei îi băgăm în spitalele de nebuni. Mai mult nu ne permite legea; nu avem ce să facem. Păsările sunt înzestrate cu raţiune, ele trebuie pedepsite, dar nu le prindem, că se sinucid.

- Ţăranii nu sunt conştienţi că îşi fac singuri rău? Sabotează aprovizionarea satelor.

- Nu. Dacă ar avea cu ce, ţăranii ar părăsi satele, dar nu cu obiecte de zbor. Le e frică. Se mai strecoară câte unul în caravanele propagandiştilor electorali, dar nu e mare pierdere. Mulţi dintre aceştia nu reuşesc să se descurce pe unde se duc şi se întorc la traiul idilic de aici, spuse Dieter.

- Sătenii spuneau că a plecat unul Săndulea, împreună cu alţi câţiva, să repare o centrală fotonică. Să nu spui că au plecat pe jos?

- Nu trebuie să vă luaţi după ţărani. Săndulea ăsta e doar în imaginaţia lor. Îi ajută să se mintă şi să reziste nervos. Le dă un echilibru. Nu e nici unul întreg la minte. Nebunii periculoşi se găsesc, aici, în spital. Cazurile mai puţin grave, sunt afară.

- Sunt complet izolaţi de lumea civilizată, spuse Albert.

- Aşa-i. Când mai pun şi ei mâna pe câte un ziar, sătenii îşi smulg ziarul din mâini. Uneori, cu mâini cu tot. Nu sunt întregi la minte.

- Nu-i informaţi, să ştie în ce situaţie sunt?

- Ce interes avem?! se miră Slom. Interesul nostru nu e decât acela de a-i face să simtă forţa schimbării cu forţa.

- Ce vrei să spui?

- În ce priveşte metodele aplicate pe ţărani, am interdicţie să arăt ceva, dar vă pot da un exemplu cu iozani neadaptaţi.

Căpitanul le deschise o uşă laterală, iar cei doi văzură mai multe desene mişcătoare şi două femei goale, mişcându-se printre ele, scoţând sunete specifice unui act sexual şi transpirând abundent.

- Ne-ai băgat în camera asta ca să vedem femei goale?! se miră Albert.

- Nu sunt doar femei goale. Sunt două femei goale, neveste de agenţi A.P.A., şi doi locuitori ai planetei Ioza, neadaptaţi la mediul solar pământean. În oraşe, sunt din ce în ce mai la modă bordelurile unde se folosesc iozani neadaptaţi în loc de prostituate. Îi preferă mai ales nevestele de directori, miniştri sau parlamentari. Politicienilor le mănâncă politica tot timpul şi îţi neglijează consoartele.

- E vehiculată chiar o glumă potrivit căreia conducătorii nu mai ştiu decât să facă declaraţii politice de dragoste şi să iniţieze moţiuni de cenzură sexuală, se băgă doamna Melior în discuţie.

- Eu ştiu o glumă potrivit căreia politicienii nu fug după funcţii; rămân, acolo, pe ele, spuse Hosman.

- Vouă vă arde de glume, dar treaba e serioasă. Mie îmi aparţine iniţiativa de a introduce moda asta şi la ţară, unde presa nu poate pătrunde, spuse Dieter. Nu ştiu care este regulamentul de folosire a neadaptaţilor la oraş, dar aici, înainte de a fi folosiţi, am dat ordin ca iozanii invizibili să fie tatuaţi peste tot, pe picioare, fese, pubis, burtă, piept, pulpe, în funcţie de model. Pe cap, nu vor să ne lase să-i tatuăm, nici dacă le turnăm alcool pe gât, dar cred că nici nu se poate. Au faţa şi gâtul acoperite de nişte plăcuţe cornoase foarte tari, pe acolo neputând ieşi ceea ce am putea numi sânge. Sângele devine vizibil prin formare de cicatrice ornamentale. Cicatricele alea, frumos colorate, formează desenele.

- Nu pot fi lăsaţi netatuaţi?

- Presupun că pot fi lăsaţi fără desene, dar cred că ar fi periculos. Sunt invizibili, şmecheri, al dracului de insidioşi. Cum nu eşti puţin atent, se strecoară şi fug. Nu le place să fie puşi în evidenţă prin executarea de tatuaje pe corpul lor.

- Poate că nu le place să fie exploataţi sexual, pur şi simplu, indiferent dacă li se imprimă sau nu desene pe corp, spuse Dieta. E o încălcare flagrantă a drepturilor omului şi cetăţeanului.