Partidul de export

- Cum facem?

- Eu ies pe poarta principală şi, dacă se iau de mine, le spun că mă duc la o vecină. În timpul ăsta, voi plecaţi cu maşina şi, până scăpaţi de urmăritori, nu vă mai uitaţi în urmă.

- Conduc eu, spuse însoţitorul. Personalitatea multiplă a lui Albert îi poate juca feste şi ne trezim în vreun stâlp.

Ieşiră în curte, unde Arama programă poarta astfel încât să se deschidă, automat, la plecarea automobilului de pe loc, şi să se închidă la fel, atunci când maşina ajungea la cincizeci de metri de gardul casei.

Fără să se uite în urmă, străbătură mai multe bulevarde şi străzi secundare, apoi şoferul micşoră viteza.

- Am scăpat de urmăritori, anunţă Albert. Nu ne îndreptăm spre turn?

- Nu încă. Mi-am adus aminte că azi au loc marşuri de protest ale agricultorilor şi cadrelor medicale. Cred că, la ora asta, vor trece pe aici. Cel mai rău lucru ar fi să ne întâlnim cu transportatorii; ăştia protestează cu trailerele, camioanele şi autoutilitarele.

- După protestul transportatorilor, ce ar mai putea urma, protestul mergătorilor cu picioarele?!

- Nimic nu e imposibil. Noi suntem cei care facem în aşa fel încât toate lucrurile să pară imposibile, spuse însoţitorul.

- Pe dracu’! Sunt nişte leneşi. Lenea a devenit o boală pe care n-o mai poţi trata decât cu foarte mulţi bani. Mi se pare straniu să organizezi marşuri pe un întuneric, cum e ăsta.

- S-or fi obişnuit, spuse însoţitorul. Nevoia îi împinge de la spate.

- Ce vor?! întrebă Albert.

- Vor dublarea salariilor.

- Dacă ai salariu dublu, ţi se pare că ţine mai mult. În realitate, cât ai, atâta cheltui.

- Avem un guvern slab, care se agaţă de putere, spuse însoţitorul. Menajând toate susceptibilităţile, la un moment dat, te trezeşti că nu mai ai ce menaja. Dacă vrei prea mult, dispari.

- Avem politicieni hotărâţi; se hotărăsc tot timpul.

- Ai dreptate. Pe Pământ, la fiecare zece secunde, se naşte un om. După aia, începe evoluţia lui spre stadiul de maimuţă şi nici unul nu ştie să se maimuţărească mai bine ca politicianul.

- În timpul ăsta, un sfert din populaţie trăieşte din economia de troc, spuse Albert. Neştiindu-se prea bine că ăsta e o formă simplă de schimb comercial, s-au îmbogăţit fabricanţii de trocuri.

- Ha, ha! E o butadă.

- Nu e nici o butadă. E tristul adevăr. Dacă ar fi vrut cineva să ne împartă în două categorii, n-ar fi reuşit aşa cum reuşim noi, care nu ştim niciodată în ce categorie să ne înscriem mai întâi. Unii vor să mâncăm prin reprezentanţi, iar alţii să muncim prin reprezentanţi.

- Pe undeva, cele două opţiuni se întâlnesc şi sunt la fel de rele, spuse Karl. Dacă un lucru bun n-ar fi făcut din mici imperfecţiuni, n-ar mai exista lucru bun.

- Aşa, scoatem toate lucrurile ca fiind bune şi cădem în automulţumire...Dar, ia uită-te! Ai văzut? Sunt pline zidurile şi gardurile de afişe.

- Nu te uita prea atent! S-ar putea s-o păţeşti.

- Ce mi se poate întâmpla?! se miră Hosman.

- Sunt făcute în aşa fel încât să te atragă în lumea lor, o lume fantastică şi periculoasă, după cum am citit.

- Ce poate fi mai fantastic decât ceea ce ni se întâmplă?

- Nu ştiu. S-ar putea să fi căzut deja în lumea imaginată de A.P.A., în interiorul afişelor. S-ar putea să fi părăsit lumea noastră reală, se ambală însoţitorul.

- Eu ştiu că afişele sunt puse să le priveşti. Sunt făcute pentru reclamă sau să anunţe ceva.

- Astea sunt afişe electorale.

- Se apropie alegerile? întrebă Albert.

- Nu. E campanie electorală tot timpul. Până la alegeri, mai e ceva timp.

- Sunt prea multe afişe. Asta e risipă.

- Au fost concepute şi realizate de lucrătorii Asociaţiei pentru

Protecţia Afişelor. Vor să fie siguri că e toată lumea captivată de fenomenul alegerilor, ca lume mirifică de dincolo de noi, explică însoţitorul.

- Ei le fac, ei le păzesc. Au trupe destule.

- Sunt o forţă. Tot mai mulţi proşti aderă la mişcarea de apărare a afişelor, dar s-au înmulţit şi aceia care protestează împotriva exceselor făcute de A.P.A. Populaţia globului pământesc a scăzut, dar nu în detrimentul procentului de prostie.

Până să ajungă la scara blocului turn, ocoliră de câteva ori cartierul, să fie siguri că nu sunt urmăriţi, apoi parcară maşina.

Odată cu ei, dintr-un automobil alăturat, coborî un bărbat înalt şi sfrijit, ducând în spate o măsuţă pliantă, un scaun, iar sub braţ, un registru gros.

- V-aţi aşezat prost, le spuse.

- Pardon? se făcu însoţitorul că nu înţelege.

- Aici e parcarea cu plată a locatarilor blocurilor.

- Nu stăm mult.

- Pot să ştiu ce căutaţi în blocul meu? îi întrebă.

- E blocul tău?! râse Albert.

- Nu. Eu sunt preşedintele Asociaţiei Locatarilor Nr.3.

- Ne pare bine.

- Sigur că vă pare bine. Fără mine, nu ştiu dacă aţi putea intra în bloc.

Le arătă cele câteva zeci de protestatari, bătrâni, bărbaţi maturi, femei, copii, aşezaţi pe platforma de beton a scării din faţa intrării. Agitând steaguri şi pancarte, făceau o gălăgie de nedescris, fluierau, huiduiau sau strigau sloganuri. Mulţi dintre aceştia se coborâseră pe prima alee a turnului, străjuită, de o parte şi de alta, de garduri din sârmă ghimpată, la fel cum era tot gardul care delimita spaţiul privat al blocului.

- Ce vor? întrebă Karl.

- Vor să închidem poarta după noi, atunci când intrăm pe alee.

- Păi, o închidem. De ce am lăsa-o deschisă?

- Ca să-i enervăm, spuse preşedintele.

- E bine că ne-ai spus, dar e lucru elementar, râse Albert. Pe pancartele lor chiar asta scrie: „Închideţi poarta!” sau „Închideţi poarta de la intrarea blocului!”. Pe unele pancarte scrie: „Închide, bă, poarta!” sau „Boule, n-ai poartă acasă?!”. Se merge până la trivialităţi şi înjurături scrise.

- Sunt membri Asociaţiei Celor Ce Militează Pentru Închiderea Porţii, pe scurt, ACCMPIP, şi sunt din ce în ce mai furioşi. Nimeni nu le face dreptate. Şi eu sunt membru al acestei asociaţii şi sunt de partea lor. Şi eu militez pentru închiderea acestei porţi. Suntem o asociaţie non-profit.

- Nu văd ce profit aţi putea avea din închiderea sau lăsarea deschisă a acestei porţi.

- Profitul e moral. Nu-ţi convine să stai pe băncuţele de pe aleea din faţa blocului, la o bârfă, cu copiii, cu câinii, şi să vină un tâmpit să lase poarta deschisă, spuse lunganul.

- Ce nu le convine? Nu există nici o lege care să interzică cuiva să lase poarta deschisă, în condiţiile astea. Ce se întâmplă? Dacă e poarta închisă, nu mai intră frigul sau vântul în spaţiul împrejmuit cu gard de sârmă?

- Dumneata ţii cu duşmanul.

- Despre ce duşman vorbeşti?! se miră Karl.

- Despre cel care i-a adus pe oameni la exasperare şi i-a făcut să se organizeze, să înfiinţeze această Asociaţie, paralelă cu Asociaţia Locatarilor Nr.3.

- Nu cumva această Asociaţie a ăstora cu poarta percepe şi cotizaţie de la membri săi? interveni Hosman.

- Ba da, recunoscu preşedintele.

- Şi nu cumva această sumă de cotizaţii o administrezi dumneata?!

- Ba da, dar aşa s-a considerat că e corect. Cum le administrez şi cheltuiesc banii ca locatari, pot să le administrez şi banii ca membri ai ACCMPIP. Dar, ce vreţi să insinuaţi?

- A, nimic. Văd că, de când n-am mai fost pe aici, s-au înmulţit şi s-au diversificat formele de protest în oraşul ăsta. Ca preşedinte de asociaţie de locatari, poţi convoca locatarii la o şedinţă şi îi poţi pune să voteze. Poate unii locatari nici nu vor ca poarta asta să existe. Poate nu vor nici garduri. Aţi împrejmuit spaţiul verde şi oamenii sunt nevoiţi să se înghesuie pe alee, cu progenituri şi căţei.

- Nu vor să vină la şedinţă. Se uită de sus la noi. Spun că n-au ei ce căuta la şedinţă cu un fost subofiţer al trupelor de apărare a ordinii, un şofer beţiv, care e şef de scară, şi un contabil limitat la o contabilitate primară, care e administrator.

- Dacă nu vor să vină la şedinţele voastre pentru că nu consideră că e de demnitatea lor, mergeţi voi la ei! spuse însoţitorul. Ce altă treabă aveţi? Luaţi un tabel, bateţi din uşă în uşă, pentru un aviz pozitiv sau negativ.

- E greu şi la celelalte blocuri, dar la ăsta, cu 600 de nivele.

- Puteţi pune un arc la poartă. În felul ăsta, se închide automat şi nu mai e motiv de ceartă sau de organizat în asociaţii.

- Păi, n-am pus?! După un timp, arcul slăbeşte, dar nu asta e problema, că putem schimba arcul de câte ori e nevoie. Bani avem, că am înfiinţat şi un fond de reparaţii.

- Cu ce bani?

- Cu bani de la locatari, bineînţeles, se arătă omul ofuscat.

- Cu acordul cui?

- Cu acordul nostru, al celor care participăm la şedinţele de asociaţie.

- Nu e ilegal?

- Nu.

- Să laşi poarta deschisă e ilegal?

- Nu.

- Păi? insistă Hosman.

- Păi, ce?

- În cazul în care nu e ilegal să laşi poarta deschisă, asociaţia asta a celor ce militează pentru închiderea porţii nu e o adunătură subversivă, care e în afara legii şi căreia trebuie să i se interzică protestele şi această tulburare a liniştii publice?!

- E ilegal ce fac ei, dar şi eu consider că este imoral să laşi poarta deschisă. Pot pune şi tăbliţe de avertizare, am pus şi arcuri la poartă, dar nu asta e important, ci principiul fundamental.

- Care ar fi acest principiu fundamental?

- Faptul că, orice poartă deschisă, trebuie închisă.

- Poate că aceia care lasă poarta deschisă gândesc pe dos: că orice poartă, odată închisă, trebuie deschisă.

- Nu e vorba de „aceia”. Numai un singur om din bloc lasă poarta deschisă.

Instantaneu, Albert şi însoţitorul său fură cuprinşi de un acces de râs nebun.

- Uite cu ce ne pierdem noi vremea?! spuse Hosman. Cu o asociaţie înfiinţată ca reacţie de principiu la gestul unui om de a nu închide o amărâtă de poartă.

- Nu trebuie să râdeţi. Dacă aud ăştia ce vorbim, nu mai putem intra. Voi, oricum nu puteaţi intra. Aveţi norocul de a mă fi întâlnit pe mine, care sunt de-al lor. Unde vreţi să mergeţi?

- La un prieten.

- Cum îl cheamă?

- Robert Caran.

- A! Poliţistul de la 4. El e cel care îi enervează pe oamenii ăştia. El i-a adus la exasperare. Are obiceiul să treacă, aşa, iar când ajunge la poartă, ostentativ, o deschide larg şi merge mai departe. Necazul e că, uneori, coboară şi se duce de câte zece ori la magazinul din colţ. E exasperant. Au încercat să-i râdă în spate, să tuşească sugestiv sau să arunce, aşa, ca din întâmplare, „uite şi la ăsta!”. Cum nesimţirea n-are limite, au pus copiii să-i strige să închidă poarta. I-au învăţat să înjure şi să scuipe.

- Nu te-ai gândit că tocmai manifestările de tipul ăsta l-au putut enerva atât de rău, încât să lase poarta deschisă înadins?

- Nu.

- Dacă ar râde cineva în spatele meu, m-aş întoarce şi i-aş da un şut în fund.

- Necazul e că nu ripostează, spuse lunganul. Lasă poarta deschisă şi atât. Un conflict atât de îndelungat e frustrant.

- Poate se confundă cauza cu efectul, interveni Albert. E posibil să îl înjure, să-i râdă şi să-l înjure în spate, tocmai pentru a da în ei, să-l bage la penal. Poate că îşi pun copiii să-l provoace pentru a introduce circumstanţe agravante în conflict.

- Stt! Să nu te audă. La domnul Caran merg şi eu.

- Nu trebuie să vă luaţi după el, spuse un bărbat, care trăsese cu urechea, din întâmplare, şi venea spre ei. Sunt cu toţii nişte hoţi. Preşedinţii de asociaţii se aleg între ei, dar nu din rândurile poliţiştilor pensionaţi, nici din rândurile foştilor agenţi ai Asociaţiei de Monitorizare a Afişelor, ci din rândurile agenţilor daţi afară sau pensionaţi din A.P.A. Sunt nişte proşti. Nici nu are rost să le spui că sunt proşti. În primul rând, agent prost reprezintă un pleonasm şi, în al doilea rând, sunt atât de proşti încât nu pot să sesizeze starea în care se află. Nu are rost să credeţi ce spune.

Se îndreptă spre ieşirea din împrejmuirea clădirii şi avu grijă să închidă, ostentativ, poarta.

- Ce vorbeşti, bă, or să te creadă pe tine?! se enervă preşedintele asociaţiei şi înjură.

Locatarul ridică din umeri şi îşi văzu de drum, spre parcare.

- Dumneata ce cauţi la Caran? întrebă însoţitorul.

- Dă spectacol. Dacă are nervi atât de tari încât să reziste la injurii, unii îl consideră om providenţial, mai ales membrii partidului său. Cei care nu sunt membri de partid, nu se pot integra în spectacol. Rolul meu e esenţial. Nu intră nimeni fără aprobarea mea, indiferent dacă vor sau nu să se înscrie în partid.

- Am văzut. Mai ales dacă se pun de-a doua nişte idioţi cu pancarte.

Când ajunseră la etajul 3, slăbănogul îi ajută să-şi croiască drum prin mulţimea strânsă pe culoare, până la etajul 4, la numărul 19, unde locuia prietenul lor, ofiţerul, şi îşi aşeză măsuţa, catastiful şi scaunul lângă uşa dată la perete.

Dinăuntrul apartamentului, apăru un individ, ducând în spinare un covor.

- Ce cauţi, bă, înăuntru?! strigă preşedintele. Ai plecat la furat? De-aia te-am pus eu şef de scară, să dai buzna în casa omului? V-aţi învăţat ca, atunci când vedeţi o uşă descuiată, s-o împingeţi şi să intraţi.

- N-am împins nici o uşă, spuse omul. Era dată la perete, era larg deschisă. Parcă te invita să intri şi să vezi ce se întâmplă. Nu era nimeni pe aici. Eu sunt responsabil cu stingerea sau aprinderea ultimelor lumini de pe scări şi închiderea uşilor. Cum văd că este lăsată deschisă o uşă, mă reped şi o închid.

- Pe asta de ce n-ai închis-o?

- Asta e uşă de apartament, nu uşă de hol, spuse şeful de scară. Uşile de apartament sunt, în general, închise. Când o uşă de locuinţă e larg deschisă şi nu ies aburi de mâncare, înseamnă că e ceva suspect. S-au înmulţit sinuciderile. În general, sinucigaşii lasă uşa deschisă, să ştie lumea că a fost părăsită de făptaş, să detalieze povestea pe la televiziuni sau prin presă. E posibil ca sinucigaşii să nu suporte ideea de a nu fi descoperiţi la timp şi de a se împuţi între patru pereţi.

- Să nu-mi spui că ai furat covorul acela din dorinţa de a descoperi sau salva vreun eventual sinucigaş.

- Nu am găsit nimic de valoare.

- Dacă nu ai găsit nimic de valoare, trebuia să laşi covorul în pace, spuse sfrijitul.

- Ei, sunt străini de faţă, şi te-ai apucat şi dumneata să faci demagogie. Cum să intru în casa omului şi să ies cu mâna goală? De ce aş călca tocmai eu frumoasele tradiţii ale rasei noastre?

- Bine. Lasă covorul şi şterge-o, până nu mă enervez şi îţi trag un glonte în cap!

Bucuros că a scăpat, şeful de scară puse covorul într-un colţ şi se strecură prin mulţime, pe scări în jos.

- S-au strâns o grămadă de locuitori, le arătă însoţitorul.

- Nu sunt doar din blocul ăsta, spuse preşedintele de asociaţie. Vin şi din blocurile vecine sau din celălalt capăt al oraşului. Cel ales oferă un spectacol pe cinste. Puteţi intra.

- Nu se supără nimeni că le închidem uşa în nas?

- Cum adică „închidem uşa”?

- Am venit să vorbim cu prietenul nostru şi nu avem nici un chef de asistenţă.

- Aţi nimerit prost. După ce se termină spectacolul şi domnul Caran se întoarce acasă, din călătoria iniţiatică, puteţi să staţi cât vreţi la discuţii. Puteţi să-l aşteptaţi aici, în camera alăturată, sau puteţi să vă integraţi în lumea mirifică creată de el şi de însoţitoarele sale, iniţiatele.

- Să presupunem că vrem să ne integrăm în lumea asta a lui Robert..., spuse purtătorul de cuvânt.

- Puteţi face asta doar dacă sunteţi membri de partid. Dacă faceţi parte din conducere, presupun că sunteţi membri.

- Păi, suntem din conducerea partidului. El este Albert Hosman, perceput aici ca fiind un inginer de sunet şi transformat de nevasta acestuia într-o matrice energetică străină. Acum, este un ofiţer decedat, Urmanov sau Umanov, nu mai ştiu.

Păluga rămăsese mască.

- Iar tu?! întrebă. Tu ce eşti?

- Eu sunt însoţitorul lui Hosman, cel înzestrat cu misiunea de a-l depista pe cel ales.

- Aha! mimă lunganul că înţelege. Oricine aţi fi, ca să puteţi să vă integraţi în spectacolul dat de conducătorul providenţial al partidului, trebuie să-mi arătaţi legitimaţiile.

- Nu avem.

- În acest caz, trebuie să vă înscrieţi în partid. Vă trec aici, în registru.

Fără să ştie din ce colţ al memoriei îi veneau, Albert îi recită datele lui Urmanov, apoi fu trecut însoţitorul în caiet şi li se înmână câte o legitimaţie.

- Gata. Puteţi intra! spuse preşedintele.

- Nu vii înăuntru?

- Nu. Eu sunt plătit pentru a elibera actul care atestă apartenenţa la partid. Dacă înscriu mai mulţi oameni, câştig mai mult.

- Cam multă lume, spuse însoţitorul când ajunseră în sufragerie, o cameră mai mare, cu ferestrele larg deschise către o terasă.

În spatele lor, se formase deja un zid uman şi alte grupuri de indivizi continuau să vină de afară.

Aşezat pe un pat înalt, înconjurat de lumânări aprinse şi de femei dezbrăcate, Robert Caran, la fel de gol, aşezat în poziţie lotus, medita şi asculta muzică.

- Muzica e divină, spuse însoţitorul.

- Iar femeile care o cântă sunt în pielea goală, spuse Albert. Nu ştii ce să faci mai întâi, să asculţi sau să priveşti.

- Cel mai bine e să asculţi, îl auziră pe Caran. Sunt femei golite de conţinut. Altfel, nici n-ar putea să cânte aşa frumos. Doar femeile stoarse de conţinut, până la ultima picătură, pot cânta aşa.

- Care conţinut?! întrebă Albert. Ce tot vorbeşti? Nu vezi că sunt despuiate, adică goale pe dinafară? Despre ce conţinut vorbeşti?

- Despre transpiraţie. O parte dintre iniţiatele partidului nostru transpiră abundent. Pe planetoidul acesta, transpiraţia acestor femei are valoarea acroniului sau cel al cristalelor cu proprietăţi supraconductoare. Femeile astea şi-au făcut datoria faţă de societate, de familie şi chiar faţă de ele însele. Nu se poate transpira la infinit. Sunt venite din subteranele Pământului. Pe cele mai multe, le-am cooptat în partid. Se iniţiază foarte uşor în arta transformărilor de substanţă. Cu ele, am înfiinţat „Clubul iniţiaţilor”. Sunteţi oricând bineveniţi pe la noi. Împreună, nu vom mai fi niciodată singuri la masa istoriei. Dacă pui zece oameni la o masă, fiecare cu meniul lui în faţă, nici unul nu e cuminte, să mănânce tot: unuia nu-i place supa, altuia îi displace prăjitura, friptura nu-i place unui al treilea sau fructele, sau cafeaua, berea sau coniacul. Dacă îi pui pe aceşti zece oameni să ia masa în locuri diferite, fiecare are ceva de lăsat în urmă, din întreg meniul. Dacă, însă, îi pui pe toţi la un loc, într-un cadru intim, familiar, aceştia pasează, de la unul la altul, ce le prisoseşte. Întotdeauna se găseşte un om care, din diverse motive, să refuze ceva. Acest mod de a gândi poate să ţină economia în picioare, chiar şi cu mijloace precare. Nimic nu se pierde; totul se redistribuie. Trăim într-o orânduire a sărăciei, care generează o societate ce se hrăneşte din resturi şi unde principiul de bază este: dacă nu eşti în stare să faci ceva bun, măcar nu face ceva rău!

- Când nu vor mai exista nici resturi, ce faci? întrebă Albert.

- Societatea de care vorbesc eu se va forma atunci când nu vor mai exista femei pline de conţinut. Până acolo, mai e.

- Totul trece.

- Când se va ajunge acolo, se va produce o adevărată explozie. Ca să nu-i atingă suflul preconizatei explozii, cei din Uniunea Intergalactică 2 s-au gândit că e mai bine ca răul să fie controlat, să nu fie lăsat, aşa, de capul lui. S-au gândit că e mai bine să integreze pământenii în rândurile lor. În felul ăsta, vor putea să-şi „redistribuie” resturile, stocurile supranormative, în cadrul unui program mai vast de reciclare, recuperare şi refolosire. Neştiind faptul că binele ţi se face din interes, am devenit cei mai ardenţi suporteri ai integrării în Uniune.

- Oamenii sunt, genetic, fiinţe optimiste, spuse Albert. Ştiu că la o viaţă aşa urâtă se renunţă mult mai uşor. Dacă nu le convine, după un timp, pot ieşi din sistemul ăsta globalizant.

- Asta e mai greu, dar e posibil ca tocmai intergalacticii să-şi dea seama că au greşit şi să-i dea afară. Ce n-au înţeles încă? Intergalacticii n-au înţeles că, dacă pui la o masă fiinţe educate diferit, cu gusturi complet diferite, nu-i poţi băga la acelaşi meniu. Chiar atunci când au avut dificultăţi economice, planetele din Uniunea Intergalactică 2, fiind educate la fel, au avut posibilitatea redistribuirii unor resturi specifice lor. Cu pământenii la masă, vor avea două feluri de resturi, greu de redistribuit la toată lumea. Intergalacticilor le put gusturile pământenilor şi chiar invers. Asta, dacă nu mai punem la socoteală faptul că Uniunea a fost construită pe fundamentul unei economii sănătoase, unde se redistribuie, de la o planetă la alta, bogăţia. Atunci când vor începe să simtă mirosul fetid al redistribuţiei sărăciei, intergalacticii ne vor da afară.

- Bravo! îl lăudă Albert. Ai început să gândeşti ca un politician.

- Dacă începea să aibă o gândire politică sănătoasă, îşi punea problema ce câştigăm noi, conducătorii partidului, din povestea asta cu integrarea, spuse însoţitorul.

- Poate că îşi pune problema. Ştii şi tu că politicianul, pentru a asigura o alternanţă firească la putere, de la „a nu şti ce vrem”, la „a nu vrea nimic”, îşi imaginează că una face şi alta mănâncă.

- Pe dracu’! Diferenţa dintre politician şi omul de pe stradă nu e decât faptul că primul mănâncă rahat cu linguriţa de argint.

- Sigur că da, spuse Hosman. S-a constatat că argintul are proprietăţi antiseptice şi nimic nu e mai important decât sănătatea. Doar banii, pentru că, fără bani, sănătatea nu se poate întreţine.

- Ca politicienii, începi şi tu cu butadele. Mai bine ar face un lucru util. Mai bine s-ar apuca să muncească.

-E adevărat că politicienii nu muncesc, dar, dacă fac asta, o fac pentru popor, interveni Robert.

- În loc de „bine aţi venit!”, ne iei cu poveşti de adormit copii, spuse Karl.

- V-am simţit încă de la început. Ştiu că, în interiorul acestui domn Urmanov, se găseşte Hosman. După spectacol, vă stau la dispoziţie.

- În interiorul acestui domn, nu se găseşte cumva şi unul Tui, soţul şefei unei celule de criză, o începătoare în arta iniţierii?

- Ba da. Nu a venit şi Arama?

- Nu. A spus că ne urmează, dar e dezastru pe hol. Nu cred că poate trece prin mulţime, spuse însoţitorul.

- Păcat. E o femeie foarte talentată. Îi place foarte mult spectacolul meu.

- Am auzit despre spectacolul tău. În ce constă? întrebă însoţitorul Karl.

- Prin concentrare yoga, mă voi ridica în aer şi voi zbura la iubita mea, împreună cu iniţiatele şi membri de partid. Aţi făcut bine că v-aţi luat legitimaţia. De data asta, foarte puţini vor fi cei ce se vor integra în absolut. Cei mai mulţi vor admira numai spectacolul dispariţiei noastre. Călătoria le va fi străină; din cauză că drumul meu le poate produce tulburări psihice, preferă să nu se înscrie în partid.

- Te expui, aşa, fără nici o ruşine, în faţa acestor ţopârlani?

- Nu ştiu de ce, dar am observat că le plac politicienii curvari, spuse Robert. Celor care au avut curajul să zboare cu mine le-am introdus în codul genetic alte criterii de erecţie. Yoga nu e chiar un sport; e ceva pe la limita sexualităţii şi la limita sportivităţii, în acelaşi timp. Viaţa trebuie menţinută doar în limitele sportivităţii. La etajul 47, locuieşte un atlet. Trage toată ziua de fiare, ridică greutăţi. Când mai stăm de vorbă, la câte o băutură, îmi spune că nu poate face o asociaţie cu oamenii mei şi că, oricare ar fi limitele sportivităţii, preferă să le stabilească el.

- Dacă spune asta, pare destul de limitat.

- Nu. Are alte limite. Ca urmare a concursului său cu premii, numit „Uite ce ţi-aş face!”, eu am iniţiat concursul „Uită ce ţi-aş face!”, care se bucură de mai mult succes, tocmai fiindcă se înscrie în alt fel de limite. Ai ce învăţa de la un atlet.

- Ce poţi învăţa de la un atlet? întrebă însoţitorul.