Partidul de export

Vicepreşedintele vru să urmeze sfatul bărbatului şi să fugă de acolo, spre maşini, împreună cu gloata, dar simţi că îl apucase cineva de mâneca hainei. Când se întoarse, dădu cu ochii de celălalt Albert Hosman. Omul care voia să-l ducă pe Albert până la prima staţie de tren se întoarse, privi o clipă şi îşi scutură capul, pentru a alunga imaginea dublată. Văzu că nu se întâmplă nimic, tresări şi îşi continuă alergarea spre maşini.

- Te urmăresc de mult timp, spuse primul vicepreşedinte.

- Ştiu. Mi-a trecut de mai multe ori prin cap această posibilitate, dar acum n-am timp. Trebuie să-l ajung pe omul ăla, altfel nu ştiu cu ce ajung la tren.

- Lasă-l să se ducă! Ştii prea bine că nu are rost să mergi înapoi, când zona întunecată e chiar aici. Poţi merge pe jos. Spune-mi, mai bine, eşti o copie a mea sau eu sunt o copie a ta?

- Spune-mi cine sunt ca să-ţi mulţumesc!

- Nu e de glumă.

- Ştiu că nu e de glumă. Tu ai rămas la firma de consultanţă, iar eu am fost sintetizat într-un decor de film.

- Aşa m-am gândit şi eu, dar nu se poate şti dacă n-a plecat originalul mai departe, iar copia a fost realizată în biroul firmei, împreună cu secretara sa. Am în memorie toată povestea noastră, cu mitingul neautorizat, cu bătălia copiilor, cu spitalizarea, cu şedinţa de consiliu local, discuţia cu soţia preşedintelui, cu tot.

- Şi cu ultimul eseu despre globalizare.

- Am scris, într-adevăr, ceva despre asta.

- Şi ai ajuns la concluzia că globalizarea e un fel de naţionalizare internaţională.

- Avem aceleaşi gânduri.

- Exact. Şi eu am în memorie turneul electoral parcurs de tine, până aici, împreună cu toată conducerea partidului. Simt toate peripeţiile tale de parcă le-aş fi trăit eu. De fapt, nici nu ştiu prea bine dacă nu le-am trăit chiar eu.

- Copii perfecte?

- Nu există copii perfecte.

- Nu trebuia să vii aici. Mulţimea e periculoasă când se dezlănţuie.

- Se potoleşte ea. Respectul faţă de conducere se manifestă violent.

- N-aş spune că e tocmai respect. Ziariştii au început să pună întrebări stânjenitoare. Nu ştiu ce a întrebat ultimul, dar să spui că “veţi reuşi când veţi fi cu toţii de aceeaşi părere; părerea mea”, cum face preşedintele planetei, mi se pare o mitocănie.

- Dacă nu se manifestă, nu e nimeni mitocan.

- Ocolim subiectul. Vorbim despre respectul faţă de conducere şi nici măcar nu e vorba despre asta. Oricâte gafe ar face conducătorul partidului, nu se poate discredita. Are un electorat sigur, care încă mai crede că democraţia transformă realitatea în vis, iar celelalte partide sunt prea mici.

- Faptul că amândoi vrem să fugim în partea întunecată a planetei ar fi o temă de discuţie.

- Da, dar nu împreună. Fiecare dintre noi vrea să facă asta. Amândoi ştim că unul dintre noi trebuie să rămână pentru ca atenţia tuturor să se îndrepte asupra-i, iar cel de-al doilea să nu mai aibă de ce să fie urmărit.

- Şi se pune, firesc, întrebarea: cine merge?

- Grea întrebare.

- Va trebui să gândim, măcar până la despărţire, ca şi cum am fi un original şi o copie, nu două entităţi anatomo-psihice identice.

- O perioadă de timp, eu am fost luat drept copie, spuse unul dintre cei doi Albert.

- Iar eu am fost luat drept originalul. Întrebarea, în cazul ăsta, este: cine fuge în întuneric?

- În situaţii din astea, se dă cu banul.

- Cine pleacă, banul sau stema planetei?

- Stema.

- Bun.

Se dezbrăcară, apoi unul dintre cei doi Hosman aruncă moneda şi câştigă cel care alesese stema. Câştigătorul luă pe el costumul dăruit de soţia preşedintelui planetei şi rucsacul pe umăr, iar cel care alesese banul îmbrăcă salopeta.

- Am impresia că mă despart de mine însumi, spuse Albertul care îmbrăcase costumul preşedintelui.

- Avem impresia asta. Ai grijă! Dacă mergi spre dreapta, dai de o şosea şi e periculos să mergi pe ea.

- Ştiu. Trebuie să merg pe câmp, paralel cu şoseaua. Nu ai idee unde ajung?

- Nu avem nici o idee.

VIII

Curajos, Albert înfruntă amestecul ceţos de lumină şi întuneric din apropierea graniţei dintre cele două emisfere, dar când negura deveni totală, începu să i se facă frică. Cele câteva flori, care împrăştiau o lumină palidă, şi linia fosforescentă a şoselei, erau prea puţin pentru a menţine tonusul cerebral al unui om la cota de avarie.

După câteva zeci de kilometri, ultimele urme de lumină rămaseră în urmă şi întunericul deveni atoatestăpânitor.

Înaintă ca orbul în ceaţă alte câteva zeci de kilometri, împiedicându-se în ierburile uscate, iar când apăru în faţa lui zidul unei clădiri, aproape că îl lovi. Pipăind zidul, înconjură casa şi nu găsi nici o uşă.

“Acum, nici nu mai ştiu în ce parte s-o apuc, îşi spuse. E posibil să plec înapoi, către zona luminată. De unde să apuc eu un punct de reper?”

Peretele din faţa lui se dădu la o parte şi veni peste el un val de lumină, orbindu-l. Simţi că îi iau ochii foc şi se dădu câţiva paşi înapoi, ţinându-se cu mâinile de cap.

Când se adaptă la noile condiţii, văzu o siluetă venind către el şi fu surprins să constate că era un robot primitiv, cu carcasă metalică, cum nu mai puteai vedea decât în cărţile de istoria ştiinţei.

- E un întuneric de îţi dai cu degetele în ochi, spuse Hosman.

- Pe vremuri, când iluminatul era public, se putea circula şi pe aici, se auzi vocea arătării. Acum, de când cu iluminatul privat, e un dezastru.

- Dar tu…

- Ha, ha, ha! hârâi robotul. Hai, că te-am surprins! Nu credeai că mai există aşa ceva.

- Sincer să-ţi spun, nu credeam să se mai păstreze roboţi fără înveliş uman.

- Nu-i nimic. Hai înăuntru!

Fără să fie convins că e bine ceea ce face, Albert îl urmă în direcţia luminii şi, când ajunseră în interior, zidul culisă în poziţia iniţială. Îşi spuse că drumul de întoarcere îi era barat, dar nici nu avea ce căuta înapoi.

În faţa lui, la un birou, printre hârţoage, se găsea o fiinţă neumanoidă, care îl privea curioasă, cu toată coroana rotitoare de pe sfera ce îi ţinea loc de cap. Pe coroană, se găsea o multitudine de ochi strălucitori, de forme, mărimi şi culori diferite.

- El e Ochiosul, spuse robotul. E un mutant din rasa suplicitarilor.

Cel numit Ochiosul îşi rostogolea ochii în concavităţi sau îi aţintea asupra sferei zgrunţuroase, aflată între degetele uneia din cele trei mâini, şi nu spunea nimic.

- Numele? întrebă într-un sfârşit.

- Albert Hosman.

- Cu ce ocazie pe la noi?

- Dacă aş şti, ce bine ar fi.

- Lasă că aflăm noi, spuse extraterestrul.

- Bine faceţi. Am oroare de interogatorii.

Ochiosul învârti sfera între degete, iar dintr-o fantă a acesteia căzu pe birou un dreptunghi de plastic. Pe baza copiei cărţii de identificare, care reproducea toate informaţiile aflate în baza de date a partidului oamenilor, vicepreşedintele fu supus unui complicat proces de identificare, apoi suplicitarul ieşi din poziţia de protocol şi începu să treacă datele într-un registru.

În liniştea care se lăsase, Albert îşi frecă ochii şi începu să cerceteze încăperea circulară în care se aflau. Aşezate peste tot, ferestrele aveau o construcţie specială, permiţând să se vadă prin întunericul de afară, în orice direcţie ai fi privit.

- Ai avut mare noroc, îi spuse robotul. Afară a început pacea. Dacă nimereai în focul vreunei bătălii, nu mai aveam acum ce discuta.

- Pe când aşa, avem ce discuta?

- Sigur.

- Ce avem de discutat?

- Apartenenţa ta la partidul nostru.

- Al cui?

- Al suplicitarilor.

- Tu nu eşti suplicitar. Eşti robot.

- Sunt robot şi membru al partidului suplicitarilor. Te găseşti în sediul nostru de partid. Ai nimerit la fix.

- Nu mă pot înscrie în partidul vostru. Sunt membru celui mai mare partid al oamenilor şi vicepreşedinte al acestuia.

- Nu eşti membru al partidului amintit de tine. Te-ai înscris din greşeală. Avem toate informaţiile. Ai vrut să înregistrezi un copil în evidenţele primăriei din oraşul pământean Esper şi, în loc să faci asta, ai completat nişte fişe care te-au înscris într-un partid, fără voia ta.

- E adevărat, dar, dacă m-am înscris din greşeală sau nu, tot membru acelui partid se cheamă că sunt.

- Şi noi te puteam păcăli.

- Şi funcţionam ca membru a două partide.

- Legea electorală permite acest lucru. Poţi fi înscris într-un partid din emisfera luminoasă şi într-un partid din cea întunecoasă. Ca să simplificăm lucrurile, suntem iniţiatorii unui proiect de lege, potrivit căruia, dacă o persoană se înscrie într-un partid, se consideră demisionată automat din partidul în care era.

- Ca să se plimbe cetăţenii pe la toate partidele şi să îmbrăţişeze doctrine diferite? întrebă Albert.

- Pe cetăţeni nu-i doare prea mult de doctrine. Ei se înscriu după cum bate vântul, în virtutea unui interes imediat.

- Aşa o fi, dar, dacă mă înscriu la suplicitari, ce interes imediat am?

- Asta trebuie să ştii tu.

- Nu ştiu. Am nimerit din greşeală la voi. Am intrat ca orbul în zidul primei case ivită în cale.

- Am văzut. Nu ai nici ochi informaţional. Orice membru al partidului oamenilor are un astfel de ochi. De ce nu ai ochi informaţional?

- Dacă aş fi originalul Hosman, ţi-aş spune că mi-a fost frică de operaţie. Dacă aş fi copia, ţi-aş spune că n-am apucat încă să-mi pun. Cum nu ştiu dacă sunt originalul sau copia, nu ştiu ce să-ţi spun.

- Foarte bine. Dacă nu vrei să te înscrii, nu e nici un necaz, dar poţi să ştii că eşti oricând binevenit la noi.

Albert văzu că afară, în lumina nefirească ce ieşea din sol, se strânseseră mii de extratereştri neumanoizi. Unii discutau între ei, alţii ridicau două sau mai multe braţe către cer, iar cei mai mulţi îngânau un cântec straniu.

- Sunt neuromarticii, acrolterii şi cresomii, spuse robotul. Se pregătesc pentru jocurile celei de-a treia păci din cataclismul 4.

Legaţi printr-o prietenie abstractă, neuromarticii şi cresomii strigau la acrolteri, făcându-i sălbatici. Îi întrebau cum pot să reziste nişte fiinţe înzestrate cu raţiune să trăiască, fără să-i oblige cineva, în nişte rezervaţii, ca acelea ale lor.

“Comunităţile voastre nu au nici un sens şi sunt rodul faptelor voastre absurde, le mai spuneau.”

“Care sens, care fapte?! se prefăceau acrolterii că se miră. De ce căutaţi sensul în fapte? Când noi trăim în câmp liber, voi vă claustraţi în cutii uriaşe de beton şi sticlă, concepeţi arme diabolice, vă disecaţi şi vă studiaţi unii pe alţii, faceţi schimburi şi comerţ de organe. Discutaţi fără noimă, cât ţine perioada de pace. Priviţi fascinaţi cerul şi emiteţi nişte sunete, care, dacă nu ai un sistem de protecţie adecvat, te fac să o iei razna. Sunetele astea sunt pentru noi ca o ploaie de lumină arzătoare, dezlănţuită, nefirească.”

“Totul intră în convenţia semnată cu Departamentul Roboţilor Stăpânitori, răspundeau neuromarticii şi cresomii. Voi, dacă nu aţi semnat o astfel de convenţie, nu puteţi înţelege. Dacă se convenea ca muzica noastră să se ridice la cer, să zboare sau să învăluie, se ridica la cer, zbura sau învăluia totul şi gata.

Plictisit, Albert se întoarse, să vadă dacă mutantul suplicitar terminase de consemnat în registru, dar acesta o ţinea înainte cu scrisul. Înţelese că mai avea de aşteptat şi privi afară.

- Parcă ar fi ziuă, spuse.

- Aşa se vede de aici, spuse robotul. Clădirea este puternic cibernetizată.

- Oare?! Te pomeneşti că, dacă e circulară, zboară ca sediul de pe Pământ al partidului de export.

- Nu ştiu cum e pe Pământ, dar aici, tot ce e rotund, se ridică de la sol, mai ales sediile de partid. Dacă e nevoie, sediul nostru de partid se poate transforma într-o navă cosmică.

Deoarece gălăgia de afară se intensificase, nu mai avu nici un chef să se mire şi îşi pironi privirea pe fereastră.

“Încercările voastre de a opri cu pietre ploaia noastră de sunete nu poate avea nici un efect! striga un cresom către actrolteri. Ne faceţi doar necazuri şi, dacă aţi putea, ne-aţi distruge. Neuromarticii susţin că ei trebuie să fie stăpâni, voi spuneţi că a voastră este toată planeta, iar noi, cresomii, spunem acelaşi lucru şi, uite-aşa, începe o nouă perioadă de bătălii. Toate graniţele sunt călcate şi nu se mai respectă nici o regulă.”

“Cum să nu se respecte nici o regulă?! se supără un acrolter. Viaţa politică este protejată, nu se bagă nimeni în problemele mănăstirilor şi nu se atinge nimeni de centrele vieţii veşnice, de oraşe sau de alte aşezări. Nu intră nimeni în zona dealurilor solare sau a colinelor nisipoase ale cresomilor paşnici. Nu crezi că e de-ajuns?”

Extratereştri care se certau erau din ce în ce mai puţini. Cei mai mulţi, începuseră un joc cu pietre.

- Războiul poate începe în orice moment, spuse robotul. Acum, orice primejdie e exclusă, dar curând graniţele se vor muta, fiind favorabile unora sau altora dintre combatanţi. Singurul lor punct comun este războiul. Nimeni nu iese învingător. Regulile sunt făcute pe loc. Fiecare rasă are instinctul ei tactic propriu.

- Am mai văzut un război absurd, între copiii unor mafioţi.

- Ăla nu e război. E doar un joc.

- Fiecare extraterestru a venit pe Ioza din alt motiv. Nu se putea ocoli războiul?

- Ce planetă este aceea unde nu există război?

- Aş vrea să plec de aici în timpul păcii.

- Unde vrei să te duci?

- Încotro voi vedea cu ochii.

- Afară e întuneric. Fără ochi informaţional, pentru tine, va fi foarte greu. Ne găsim într-o zonă fără vegetaţie luminiscentă. Arborele ăla, sub care se găsesc acrolterii, e o raritate pe aici.

Extratereştri de sub pom se găseau destul de departe, dar sistemul optico-acustic performant al sediului suplicitarilor îi făcea să pară a fi la doi paşi. Vorbeau despre oportunitatea prezenţei corespondenţilor de presă de pe alte planete, precum şi despre inoportunitatea prezenţei corespondenţilor din emisfera luminată şi a unui observator al Departamentului Roboţilor Stăpânitori. Vorbeau despre cruzimea nemaiîntâlnită din ultimele două războaie a neuromarticilor, cruzime alimentată şi de prezenţa pienilor umbroşi, aduşi de pe Sfena, planeta lor de baştină.

“Ce sunt ăia pieni umbroşi? se interesa un acrolter.”

“Nu ştiu precis. Sunt tot fiinţe gânditoare. Seamănă cu neuromartici, dar sunt jumătate luminoşi, jumătate întunecoşi, i s-a răspuns. Lasă pe sol o umbră invizibilă de care te poţi împiedica, dacă nu eşti atent. Neuromarticii se suie pe aceste umbre şi devin invizibili. Nu poţi şti dacă pienul poartă un neuromartic sau nu. E posibil ca pienii să fie mutanţi. E posibil să fie altă rasă, o rasă inferioară. Numai ei ştiu. Gândesc aşa cum face orice animal înzestrat cu raţiune, dar gândurile lor, rar exprimate prin cuvinte, sunt complet absurde, ca şi modul de organizare al celor veniţi de pe Sfena. Se mişcă pe o mulţime de picioare, mai lungi sau mai scurte, mersul lor fiind perfect adaptat terenurilor denivelate, şi se hrănesc cu orice fel de plantă luminoasă de pe aici.”

“Pienii ăştia sunt foarte folositori pentru neuromartici, a spus un alt acrolter. Mai densă sau mai rarefiată, lumina formează curenţi pe care numai ei, pienii, îi pot percepe. Am citit despre asta într-un articol scris de un ziarist de-al nostru, din Secţiunea Einzel.”

“Nu e treaba noastră, a intervenit un al patrulea acrolter. Pienii lor au venit de bună voie şi îi ajută în luptă fără să aibă vreun interes. Avem şi noi fiinţe de-astea în Einzel, dar nu vor să vină nici moarte, să ne ajute. Să-i lăsăm pe neuromartici, cu pienii lor, cu tot, şi să ne distrăm! E pace şi nu se ştie dacă vom mai apuca o altă perioadă din asta. Nu are rost să mai discutăm.”

Albert îi văzu pe acrolteri cum se prind, ca al comandă, într-un dans popular din cataclismul 2. Îşi înălţau în văzduh capetele de sărbătoare şi zâmbeau extatic, făcându-te să te întrebi de ce i-a înzestrat natura cu trei perechi de picioare, când te poţi menţine pe verticală cu două perechi şi chiar cu una singură. Absenţa membrelor anterioare nu-i deranja cu nimic; se sincronizau perfect în horă, aşa cum, în bătălie, puteau să se angajeze în luptele corp la corp ca orice altă rasă. Ritmic, se legănau, oprindu-se o clipă în loc, apoi se roteau în sens invers.

Cresomii şi neuromarticii parlamentau zgomotos pe diferite teme, bătându-se cu palmele pe spinare în semn de simpatie. În lumina puternică a reflectoarelor, câţiva cresomi dădeau interviuri corespondenţilor străini, vorbindu-le despre obiceiurile fraţilor lor, cresomii paşnici, care preferaseră zona liniştită a Departamentului Roboţilor Stăpânitori, din emisfera luminată a planetei sau regiunea colinară din jurul dealurilor solare ale emisferei întunecate. Mai multe zeci de neuromartici se suiseră într-un camion cu reprezentanţii televiziunilor, pregătindu-se să meargă la dealurile solare, nişte oaze de lumină în emisfera întunecată, unde să fie filmaţi.

- Fiinţele astea războinice nu atacă emisfera luminată? întrebă Albert.

- Nu pot ajunge aşa uşor acolo? Sunt aruncaţi înapoi de curenţi magnetici. Aceştia au influenţă doar asupra lor.

- Dar cresomii paşnici, dar roboţii?

- Nu sunt afectaţi de magnetism. Dacă ai avea ochi electronic, ţi-aş putea introduce un film documentar despre obiceiurile stranii ale cresomilor paşnici. Nimeni nu merge prea departe cu cercetarea lor; sunt neinteresanţi pentru mersul războaielor.

Sătul să se tot uite la dansul sălbatic al acrolterilor şi la discuţiile unor grupuri de cresomi, în aşteptarea semnalului pentru un nou război, Albert se întoarse către suplicitarul de la birou, hotărât să pună capăt tăcerii, care plana ca o pasăre speriată printre foşnetele fişelor.

- Să terminăm! spuse răstit. Vreau să plec.

- Foarte bine, spuse Ochiosul. Dacă nu vrei să te înscrii în partidul nostru, nu are rost să mai stai.

Robotul comandă glisarea unei porţiuni din perete, în partea opusă ferestrelor pe care se vedeau războinicii.

- E mai bine să mergi în direcţie opusă. Neuromarticii îi urăsc pe oameni.

- Bine, dar în partea aia e un întuneric total, se sperie Albert.

- În partea aia e un întuneric material. Întuneric total este în ceea ce voi numiţi moarte. Deoarece, spre deosebire de prietenul suplicitar, eu încă mai sper să te avem alături de noi, în partid, îţi dau jucăria asta. E un fel de busolă, care te ajută să ţii drumul drept. Acul e poziţionat central pe ecranul luminos; când se deplasează cu un grad, spre stânga, o iei spre dreapta şi invers.

- La ce îmi foloseşte să merg drept?

- Dacă mergi drept, ajungi la aşezările oamenilor. Dacă nu mergi drept, nu ştiu unde poţi ajunge. În întuneric, te poţi învârti în cerc. Îţi recomand să nu te uiţi nici o clipă în dreapta sau în stânga. Înapoi, nici atât. Priveşti doar la ecran.

Convins că nu se va mai întoarce niciodată, Albert luă aparatul de ghidare, îşi înfrânse frica şi pătrunse în pâcla întunecată de afară, cu capul înainte şi ochii la acul de pe cifra zero.

Din cauza concentrării, de teamă să nu se împiedice sau să devieze de la axă, îl trecură toate apele. Nu-şi dădea seama dacă mersese mult sau puţin, dar lui i se părea că parcursese un drum enorm. Nu-şi dădea seama ce scria pe prima clădire întâlnită în cale, iar când se apropie, văzu că textul luminos era un avertisment. Îi invita pe cei care nu aveau treabă pe acolo, să ocolească zona şi să-şi vadă de drum.

Îşi spuse că aparatul îl adusese acolo unde trebuie, la o aşezare omenească, şi nu avea nici un rost să ocolească. Deschise uşa din faţă şi văzu că încăperea imensă în care intrase era o magazie, unde erau stivuite, până la tavan, mii de cutii paralelipipedice din lemn. Deoarece aveau aceeaşi formă de coşciuge primitiv lucrate şi mărimi egale, îşi spuse că nimerise la vreun centru de viaţă virtuală. Oricum, clădirea nu avea aspect de mănăstire, iar alte forme de organizare umană decât centrele de viaţă lungă şi mănăstirile, în zona întunecată, nu i se spusese că ar fi.

În stânga, se vedea o uşă deschisă şi lumina unui bec. În cămăruţă, aşezat pe un scaun, se găsea un bătrân; îmbrăcat într-o salopetă de mecanic, stătea cu picioarele pe masă, printre sticle goale, pahare răsturnate, componente electronice, şi citea un ziar.

Când îl văzu pe vizitator, tresări şi puse mâna pe o puşcă.

- Ce cauţi aici?!

- Vin de la sediul suplicitarilor.

- Nu arăţi a suplicitar.

- Nici nu sunt.

- Ce eşti?

- Om.

- Nu cred că eşti om. Aparatul ăsta semnalează apariţia oricărui om.

- Sunt om politic.

- Îţi arde de glume, iar aici, în întunericul ăsta, numai eu am voie să glumesc. Oamenii care vin la mine, nu au nici un chef de bancuri. Vin cu gânduri existenţialiste, în speranţa unui viitor mai bun.

- Eu nu am nici un gând existenţialist şi sunt din ce în ce mai sigur că plimbarea asta a mea prin întuneric nu are nici un viitor. Mă dor ochii de atâta întuneric.

- N-ai ochi electronic?! se miră bătrânul.

- N-am.

- De-aia nu s-a declanşat alarma. Eşti un om primitiv. Nu m-am gândit niciodată că voi trăi să văd un om primitiv, aşa cum se găsesc pe Pământ.

- Nu sunt deloc primitiv. Sunt vicepreşedintele cu probleme de presă şi imagine ale celui mai mare partid al oamenilor.

- Cum te numeşti?

- Albert Hosman.

- Am impresia că te ştiu de undeva, dar nu am fost niciodată acolo, glumi bătrânul.

- Am ajuns în stadiul în care îi dai omului “bună ziua”, iar el îţi dă altceva, îi răspunse.

- Ce altceva? întrebă bătrânul

- Un şut în fund.

- Nu e o idee rea, dar în schimbul cărui “bună ziua”. Unde vezi tu ziuă? Cred că eşti vicepreşedintele celui mai mare partid al mincinoşilor, dar văd că, pe lângă faptul că eşti sărit rău de pe fix, ai mult simţ al umorului. Deşi nu simţeam nevoia să stau cu cineva la taifas, cred că o pauză mi-ar prinde bine. Ce te aduce pe emisfera întunecată?

- Curiozitatea, minţi vicepreşedintele. Mă plimbam şi eu pe aici.

- Bolnavă curiozitate. Când pătrunzi în necunoscut, trebuie să ştii dinainte ce riscuri îţi asumi. Nu cred că ai venit întâmplător, doar, aşa, din spirit de aventură. Prea ai nimerit la fix.

- Cum adică?

- Adică nici nu ai păşit bine în întuneric şi ai nimerit direct la cel mai bun centru, adică la mine.

- E pură întâmplare. Robotul de la sediul suplicitarilor mi-a dat aparatul ăsta şi mi-a spus s-o ţin tot înainte. Simplu.

- Simplu, dar incredibil. Să nimereşti la cel mai bun centru, fără ochi informaţional, e lucru necurat. Ai tu vreo misiune.

- N-am nici o misiune. Dacă nimeream în altă parte, era acelaşi lucru.

- Cum să fie acelaşi lucru? Suntem zece centre ale vieţii veşnice în emisfera asta, iar numele celui care deţine cel mai bun centru, adică eu, e arhicunoscut.

- Zău?! se miră Albert. Care e numele ăsta aşa cunoscut?

- Cum, nu ai auzit de mine?! se miră bătrânul.

- N-am auzit.

- Sunt Adrian Ambajiu şi asigur cel mai bun şi mai scump viitor virtual.

- Dacă e scump, vine lumea?

- Sigur. Crezi că viaţa veşnică se vinde pe nimic?

- Cred că şi viaţa normală costă ceva.

- Vezi?! Asigur cele mai bune servicii, cel mai bun viitor. Sunt cel mai bătrân şi cel mai priceput.

- Am în rucsac mai multe cărţi de credit, dar nu mă interesează viaţa virtuală oferită de tine, fie ea şi veşnică.

- De unde ai cărţile de credit?

- De la secretara mea. Le-a primit de la partid.

- Pentru ce?

- Pentru serviciile aduse.

- Secretara unde-i?

- A dispărut. A fost atinsă de un fel de maladie a puterii şi s-a făcut praf.

- Am auzit de boala asta. Nu era mai bine să îmbrăţişeze viaţa veşnică?

- Ba da, dar nu ştia că o paşte chiar pe ea ghinionul. Dacă aş avea cunoştinţă că mă paşte şi pe mine aceeaşi soartă, aş accepta pe loc să mă bagi într-o cutie din aia. Până atunci, nici ce mi se întâmplă aici, pe Ioza, nu consider normal şi real. Abia aştept să găsesc o metodă de a pleca. Când voi ajunge pe Pământ, voi face tot posibilul să uit acest episod. Mi-e dor de planeta mea şi de familie.