Partidul de export

- Acum, dacă sunt originalul sau copia, nu are nici o importanţă. Conversaţia pe care am avut-o în dormitor, drumul până la astroport şi mitingul organizat în cinstea extratereştrilor invizibili îmi sunt clare în memorie. Nu vreţi să ne băgăm într-o cuşetă?

- Am avut şi eu gândul ăsta, dar m-am răzgândit. Îl am pe celălalt. Am pus deja câţiva poliţişti de încredere să-l smulgă din ghearele proastelor alea şi să-l ascundă la o reşedinţă secretă. Nu vreau să amestec afacerile politice cu sentimentele.

- Îl găseşti deja pregătit pentru rolul de cobai. L-au lucrat destul de bine nevestele politrucilor; şi fără furnici intermediare. Chiar acum îmi trec prin cap imagini de la orgiile celor patru.

- Să lăsăm asta şi să trecem la afaceri! spuse Pola.

- Afaceri?! Ce afaceri?

- Vei pleca pe Pământ, aşa cum ţi-ai dorit, iar ziarele vor urla că tu eşti criminalul şi, împreună cu un grup de trădători, ai furat o aerodină şi ai fugit în spaţiu. Aveam nevoie de un scenariu. În realitate, dispunem de tehnică atât de avansată, încât, dacă voiam, puteam să producem în capul lui Aram o inducţie psihică, astfel încât să-l facem să-şi pună singur capăt zilelor. Totul ar fi fost făcut să pară o sinucidere politică.

- De ce n-aţi făcut asta?

- O sinucidere ridică prea multe semne de întrebare şi dă naştere la speculaţii fără sfârşit. Am fi produs un martir. În realitate, a murit degeaba. Politic, era deja mort. Pentru el, moartea e, poate, o uşurare. Dacă n-ar fi zăcut, acolo, întins pe jos şi ciuruit de gloanţe, ţi-ar fi adus sincere mulţumiri. Chiar el ne-a spus că “politica e cel mai subtil şi ambiguu joc al propriei dispariţii”. A avut dreptate.

- Dacă ar fi fost în stare să-mi aducă sincere mulţumiri, înseamnă că ar fi viu şi nu ar avea pentru ce să facă asta, înregistră Albert lipsa de logică. Nu văd unde e afacerea.

- Vei vedea. Dacă l-aţi ucis, aveţi misiunea să aduceţi altul.

- Ce vrei să spui? Ce să aducem?

- Un alt preşedinte. Institutul de prognoză informaţională ne-a anunţat că nici anul viitor nu se va naşte acela care ar putea să conducă partidul. Va trebui să semnaţi cu noi un protocol prin care vă luaţi în spate greaua misiune de a merge pe Pământ, să găsiţi un om la fel de capabil ca Melior. După asta, vă îmbarcaţi pe prima navă şi îl aduceţi aici pe acel om providenţial.

Scoase mapa în care se găsea documentul, îl puse pe vicepreşedinte să semneze şi o dădu mai departe, să-şi pună fiecare semnătura.

- Mă bucur că merg acasă, spuse Albert, dar nu ştiu ce să-i spun nevestei. Am pierdut-o pe maică-sa; o să iasă scandal.

- Te prefaci că nu ştii nimic despre soacră.

- Ambele dispariţii, în acelaşi timp, bat la ochi.

- Deloc. Spui că ai fost răpit de extratereştri, ai fost subiectul unor experimente îngrozitoare, ai fost adus înapoi şi n-ai nici o informaţie cum că ar fi dispărut şi mă-sa. Mulţi oameni au fugit de acasă şi, când s-au întors, au dat vina pe extratereştri.

- Da, dar arătau cam într-o ureche.

- Nici tu nu vei arăta prea întreg la minte când te vei scula în miez de noapte şi vei pleca să-l cauţi pe acela care trebuie să-l înlocuiască pe Aram Melior.

- Să înţeleg că nu se ştiu prea multe lucruri despre colonizarea planetei Ioza şi încercarea de a exporta un cadru democratic real.

- E foarte bine să înţelegi acest lucru. E şi mai bine să-ţi intre în cap.

- Mă bucur că plec acasă, dar când mă gândesc să mă întorc, îmi piere tot cheful.

- Găsirea omului potrivit pentru a conduce marele partid de import al oamenilor poate avea loc într-o zi, un an, zeci de ani sau o viaţă întreagă. E posibil să nu-l găsiţi niciodată, iar întoarcerea să nu aibă cum să se producă. Până la ipotetica întoarcere, gândeşte-te la plecare! Această aerodină este asemănătoare cu aceea în care aţi venit. Pentru a nu crea încurcături inutile, am pus furnicile să vă pregătească aceleaşi cuşete. Într-un mediu familiar, te descurci şi beat.

- Să zicem că îţi găsim omul providenţial, spuse Albert. Ce vrea să fie aia “omul providenţial”?

- Un om cu toate calităţile lui Melior şi încă una: calitatea de a asculta de mine şi de a pierde alegerile.

- Cu tâmpeniile pe care le debita, putea şi ăsta să piardă alegerile.

- Până într-un anumit moment, aşa am crezut şi noi, dar ne-am înşelat. Alegătorul nu deosebeşte demagogia de adevăr.

- Dacă găsim un exemplar aşa cum vrei tu, ce te face să crezi că venim şi noi cu el?

- V-am montat nişte dispozitive sofisticate, pe bază de acroniu, cumpărate de la mafioţi. Ele vă vor semnala noul conducător. Odată găsit omul, dispozitivele vă vor împiedica să vă mai depărtaţi de el.

- Când aţi putut face asta?

- Când mamele-bazale v-au montat ochii informaţionali. Dispozitivele se găsesc în interiorul ochilor.

- Cum poate un dispozitiv din ăsta să depisteze omul providenţial?

- Veţi vedea.

- Nu văd afacerea.

- Nu vrei s-o vezi.

- Noi executăm, fără voia noastră, o misiune, iar voi nu daţi nimic.

- V-am dăruit viaţa.

- Urâtă viaţă!

- E foarte neplăcut că, dacă nu-ţi convine viaţa pe care o duci, trebuie s-o duci.

- Cum adică?

- Adică după atentat, de obicei, nu se muşamalizează nimic. Atentatorii sunt ucişi de gărzile de corp ale celui ucis. Te-ai prins?

- Nu am ce mă face. Trebuia să mă prind.

Ridicară paharele, ciocniră, iar femeia îi spuse că vinul era de la reputatul enolog Adrian Imer, cu salutări şi urări de bine.

- Îmi pare rău că nu am putut sta mai mult de vorbă cu şeful enocraţilor, spuse vicepreşedintele. Acum, e prea târziu.

- Nu se ştie. Înainte de a fi prea târziu, este totdeauna prea devreme, spuse Pola.

- Să-i transmiteţi mii de mulţumiri! Când beau un vin bun, îmi vine să ascult muzică bună.

- Să lăsăm muzica! Ar da o tentă de veselie disperată.

Mâncară, băură şi, mai multe ore, discutară despre politica ce trebuia adoptată în viitor şi depănară amintiri, apoi doamna Rashca se ridică, îl sărută, îl îmbrăţişă cu căldură, îşi luă rămas bun de la toată lumea şi ieşi, urmată de gărzi.

Lui Albert nu-i venea nici acum să creadă ceea ce i se întâmpla.

Într-un târziu, îşi rupse privirile pironite într-un colţ al holului şi părăsi petrecerea.

Chemă un lift, urcă la nivelul 7 şi, după ce rătăci pe mai multe culoare, îl găsi pe acela care conţinea şi cuşeta 12, unde locuise la venire. Atent să nu fie urmărit, intră, blocă încuietoarea, apoi, frânt de oboseală, căzu în genunchi şi începu să plângă, uitându-se în sus:

- Ambajiule, bătrân şarlatan, scoate-mă de aici! Nu mai rezist.

“St! Vorbeşti prea tare şi nu mă laşi să dorm, auzi Albert.”

Sau i se păru. Nu-şi dădea seama.

Partea a doua

NOAPTEA ORAŞULUI ILUSTRAT

I

„Ce tâmpenii îmi mai trec prin cap?!”, îşi spuse Albert.

După atâtea nopţi petrecute în holul central, aflat la parterul clădirii maternităţii, era frânt de oboseală, dar şi plictiseala se afla la loc de cinste. Nevestele celorlalţi născuseră, una după alta, iar bărbaţii lor, aflaţi până atunci, împreună cu el, în incintă, plecaseră pe rând, să-şi vadă nou născuţii, să-i înregistreze la Registratura oraşului şi să sărbătorească evenimentul.

Rămas singur, se uită pentru a nu ştiu câta mia oară la ceasul de deasupra biroului asistentei din serviciul de noapte, care îşi făcea de lucru prin hârtii, apoi la telefonul de unde trebuia să vină vestea cea mare: faptul că îi născuse soţia. Trecuseră câteva ore de când plecase ultimul bărbat, iar blestematul de telefon se încăpăţâna să nu sune.

Înţepenit şi nervos, se ridică de pe bancheta din lemn, făcută parcă să nu te lase să aţipeşti, îşi trosni oasele, îşi îndreptă coloana vertebrală şi făcu douăzeci de paşi, încolo şi încoace. Dacă se aşeza la loc, îl năpădeau din nou gândurile, care numai gânduri de om normal nu erau.

Când se aşeză pe bancă, rezistă cât rezistă, apoi îl fură din nou somnul. Îi căzu capul într-o parte şi firul unei poveşti absurde se legă la loc.

În vis, telefonul blestemat sună, iar asistenta de serviciu îl anunţă că soţia sa născuse un băieţel. Împreună cu o însoţitoare, urcă la etaj, văzu copilul, îşi îmbrăţişă nevasta, coborî să perfecteze certificatul de naştere şi completă câteva formulare uzuale.

Pentru că trebuia să se facă ziuă şi se apropia ora începutului de program, îşi spuse că era bine să meargă să înregistreze nou născutul, la prima oră, până nu se producea aglomeraţie la Registratură. Se sui în maşină, ocoli bulevardele aglomerate şi o luă spre centru, pe străduţe ştiute doar de el.

- Hei, domnu’! Ai adormit la volan, auzi Albert o voce.

Ridică privirea, văzu poliţistul care îl trezise din somn şi îşi dădu seama că se afla, înţepenit în trafic, foarte departe de străduţa pe care rula. Staţiona pe bulevardul din apropierea parcului unde se găsea clădirea futuristă a Registraturii, oprit în trafic, înţepenit într-unul din şirurile de automobile.

- Ce caut aici?! întrebă.

- Asta-i bună! râse poliţistul. De unde să ştiu eu ce cauţi dumneata pe aici?

- Mi-a născut nevasta.

- Asta explică totul. Când a născut nevastă-mea prima dată, am stat beat o săptămână încheiată. Norocul dumneata e că ai adormit în timp ce aveai maşina oprită. Dacă erai pe drum, accidentul era iminent.

- Am treabă în clădirea de acolo, spuse Hosman. Trebuie să depun actele copilului.

- Ai mare noroc. Te ajut să ieşi din ambuteiaj şi să te sui cu maşina

pe trotuar, acolo, în stânga.

- Nu poţi să mă scoţi la aleea aceea, să intru în parc? Ieşirea de la

poarta cealaltă e mai liberă.

- Te obrăzniceşti! se supără poliţistul. În primul rând, în parc nu au

voie să parcheze decât salariaţii care lucrează în cele trei clădiri administrative.

- În primul rând, nu sunt trei clădiri, ci doar două, se supără.

- Poţi să le numeri. Sunt trei. Eu aici stau toată ziua şi dirijez

circulaţia la intrarea în intersecţie.

Albert văzu că poliţistul avea dreptate. Nu mai erau două clădiri cu

arhitectură futuristă, ca două pălării culcate între pâlcuri de arbori, ci trei.

- Visez.

- Nu visezi deloc. Mai degrabă nu te-ai trezit încă din somn.

- Exact. Cred că am adormit pe bancheta din holul maternităţii, iar

acesta este visul care se derulează. În acest vis, am adormit la volan, undeva, pe nişte străduţe lăturalnice, şi m-am trezit în centru. Deci, visez că am adormit şi visez.

- E prea complicat pentru mine. Eu sunt doar un simplu poliţist de la circulaţie şi, din punct de vedere profesional, cred că puteai să te trezeşti într-un pom. Spune-mi, vrei să te ajut sau nu? O dată îi naşte omului nevasta prima dată.

- Sunt nevoit să vreau şi, totodată, mă mai nedumereşte ceva; ar fi trebuit să se facă ziuă, remarcă Hosman.

- Nu mi-am pus problema. Zi, noapte, ce importanţă mai are?

Oraşul e luminat ca ziua şi, oricum, pe lumina nopţii sau pe lumina lăptoasă a zorilor de zi, eu plec acasă. Mi s-a terminat tura. Mă duc să mă culc. Vrei sau nu vrei să te scot din rând?

- Vreau.

Poliţistul îl rugă pe şoferii din stânga-faţă, de pe primul şir, să dea puţin înainte şi pe cel din spatele acestuia să dea înapoi, puţin stânga.

Alţi câţiva automobilişti îl felicitară pe proaspătul tată, îi urară să-i trăiască, îl ajutară să iasă pe trotuar şi se întoarseră la preocupările lor.

Albert opri motorul, luă actele şi se ridică de pe scaunul maşinii cu gândul s-o încuie. Deoarece îl apucase ameţeala şi nu se mai putea ţine pe picioare, nu avu timp să facă acest lucru.

Auzi ţârâitul insistent al unui telefon, sirena îndepărtată a unei maşini de pompieri şi nişte voci înfundate. Nedându-şi seama dacă era în vis sau în realitate, văzu cum asistenta de serviciu îl stropeşte cu apă pe faţă.

- Mulţi păţesc aşa, îi spuse femeia. Astea-s condiţiile.

- Ce s-a întâmplat?

- Aţi adormit, aţi alunecat de pe bancă şi v-aţi lovit la cap. Nu puneţi mâna! Vă scoateţi bandajul.

- Am visat că mi-a născut nevasta, spuse Albert.

- Naşte ea. E doar o chestiune de timp. Ar fi mai bine să mergeţi acasă. Îmi daţi numărul de telefon şi, când are loc evenimentul, vă sun. În cinci minute sunteţi aici. Mulţi fac aşa.

- Nu am nici un chef. Stau aici.

- Cum doriţi, dar, dacă vă hotărâţi să plecaţi, îmi spuneţi. Nu e deloc comod să dormi pe bănci de lemn, spuse asistenta.

- De atâtea zeci de ani, de când presupun că există maternitatea, putea şi conducerea să pună nişte fotolii.

- Dacă s-au gândit aşa cum mă gândesc eu, că se putea transforma holul în dormitor, n-au pus şi bine au făcut. Mulţi vin cu băutură la ei şi încep să se bucure mai devreme. Când depăşesc limita bunei cuviinţe, chem brancardierii să facă ordine. Până acum, fie că a fost zi, fie că a fost noapte, nu s-a întâmplat niciodată să rămână doar bărbatul unei femei în hol.

- Vreţi să spuneţi că într-o maternitate aşa mare, unde abia am găsit un pat liber, a rămas să nască numai nevastă-mea?! se miră Hosman.

- N-am vrut să spun asta. Am vrut să spun că au plecat cu toţii acasă. O fi ceva legat de alegerile astea, care au loc azi.

- Chiar. Am şi uitat. Azi au loc alegeri parlamentare.

- Şi prezidenţiale, spuse femeia.

- Or fi plecat să voteze, să se scape de o grijă şi să se odihnească. Totuşi, cu nevasta în maternitate, nu cred că le mai arde de votare.

- Tot ce e posibil.

- Eu nu merg la nici un vot, spuse Albert. Am o idee foarte vagă ce partide se mai mişcă pe tabla de şah a politicii. Pe indivizii care candidează, nici atât nu-i ştiu.

- Sunt expuşi pe toţi pereţii. Sunt membră a unuia dintre partidele care s-au înscris în cursa electorală şi am participat la lipirea afişelor şi înălţarea pancartelor. Sperăm să schimbăm actuala conducere.

- Ce distrat sunt! spuse bărbatul.. Nici nu i-am observat. Abia se văd printre reclamele comerciale.

- Cred că ar fi bine să scriu în registrul de predare-primire, pentru asistenta din tura următoare, să ceară o urnă mobilă pentru femeile care n-au născut încă şi pentru personalul medical. Cred că aşa sună legea; viitoarele mame sunt persoane care nu se pot deplasa, iar medicii şi asistentele dintr-o maternitate nu are voie să părăsească locul de muncă.

- Eu, unul, nu merg la nici un vot. După ce naşte nevastă-mea, cred, mai degrabă, că voi merge la serviciu. Sunt rămas în urmă cu lucrările.

- Cum arătaţi de obosit, ar fi mare lucru să mai puteţi lucra ceva, spuse asistenta. O să încurcaţi borcanele.

- Nu cred. Mă pun pe o banchetă şi dorm două ore. La serviciu, am canapele confortabile.

- Eu v-am făcut propunerea; puteţi să vă odihniţi acasă. Niciunde nu e mai bine decât în patul tău.

- Vă deranjează prezenţa mea? întrebă Hosman.

- Nu. Serviciul acesta m-a învăţat să nu fiu deranjată de nimic.

- Staţi, că n-a venit soacră-mea, să vedeţi ce înseamnă adevăratul deranj. Când s-o apuca să vă spună povestea vieţii, să se vaite ce necazuri are şi cât e de chinuită, demisionaţi.

- Nu cred, afirmă femeia. La noi, să crezi că necazurile tale sunt cele mai mari a devenit sport naţional. Când va veni mama pacientei, repet, ar fi bine să mergeţi să vă odihniţi. Şi acum, vă rog să mă scuzaţi.

Se ridică, se aşeză la locul ei, la birou, şi se apucă din nou să facă ordine în fişe sau să-şi noteze câte ceva.

Rămas singur, Albert se frecă la ochi şi îşi roti privirile prin incintă, blestemând liniştea ce se aşternuse. De frică să nu perceapă din nou ticăitul monoton, să adoarmă şi să mai viseze cine ştie ce bazaconii, evită să se mai uite la ceasul de pe peretele din spatele biroului asistentei.

Aşa cum îşi propusese, nu mai adormi, dar acest lucru nu era deloc mai bun. Imaginaţia îi juca feste; îşi imagina tot felul de prostii.

Se imagină cum se depărtează de automobilul parcat pe trotuar şi se îndreaptă către Registratura oraşului, ţinând strâns într-o mână dosarul cu actele de naştere ale copilului său abia născut. Arborii de pe o parte şi alta aleii foşneau ameninţător, cum numai în lumea gândului se poate întâmpla.

Răsuflă uşurat când ajunse aproape de scara clădirii, dar aceasta era o simplă scară metalică, nu scara somptuoasă, acoperită cu gresie, pe care o ştia el.

Urcă până la intrare şi constată că uşile rabatabile, mari, din plastic transparent, fuseseră înlocuite cu o trapă din metal masiv, care se deschidea în plan vertical.

„Bine că tâmpeniile astea nu există decât în mintea mea obosită”, îşi spuse.

Căută să-şi direcţioneze gândurile în altă parte şi nu reuşi.

Intră într-un hol imens şi se îndreptă, cu paşi repezi, spre ghişeul portarului. În alte condiţii, şi-ar fi făcut probleme sau s-ar fi amuzat să vadă cum era îmbrăcat acesta, într-un combinezon argintiu, ca acelea folosite de astronauţi, când ies în spaţiul cosmic, dar acum, ştiind că totul nu e decât imaginaţie pură, folosită să mai treacă timpul, se hotărî să nu bage în seamă detaliile.

- Aici este Registratura? îl întrebă.

- Nu. Nu-i aici. E la nivelul 3, lângă Computerul Central. Să vă anunţ?

- Chiar vă rog! răspunse amuzat.

Portarul apăsă mai multe butoane, spuse cuiva că mai era un întârziat care trebuie înregistrat şi îi indică lui Albert liftul 34.

În mod normal, mulţimea lifturilor şi faptul că fusese făcut întârziat la începutul programului, ar fi trebuit să-l pună pe gânduri, dar aşa, în situaţia în care se afla el, de bărbat care aşteaptă să-i nască nevasta şi, în timpul acesta, ţese o poveste, lipsa de formalism a celui din spatele ghişeului, fără bilete de voie, fără cărţi de identificare, ecusoane sau întrebări sâcâitoare, îl învioră. În lumea imaginaţiei, totul e posibil.

Începu să-i dea dreptate unui coleg de serviciu, care stătea atât de mult în faţa calculatorului, încât începuse să se identifice cu acesta şi lumea lui, încât inversa valorile. Acesta obişnuia să spună că lumea înconjurătoare era un simplu spaţiu virtual în care putem să trăim sau nu atunci când ieşim de pe calculator, un spaţiu al timpului, un spaţiu mâncat de timp.

Coborî din lift şi, în jurul unui hol circular, numără şase uşi. Cum acestea nu aveau decât nişte plăcuţe cu cifre, se hotărî să întrebe. Salariaţii, îmbrăcaţi în aceleaşi costume futuriste, argintii, ca şi portarul, dădeau mediului ambiant o notă de carnaval. Grăbiţi, ieşeau pe o uşă, pentru a intra pe o alta.

Într-un târziu, amintindu-şi pentru ce era acolo, opri un bărbat şi îl întrebă unde este Registratura.

- Dormi?! se miră acesta. Ai uitat că Registratura e cu un nivel mai jos? Aici e nivelul 4. Dacă ai probleme cu înscrierea, grăbeşte-te! Plecăm peste zece minute, iar tu nici măcar nu ţi-ai pus uniforma.

Deoarece, grăbit, omul dispăruse deja în spatele uneia dintre uşi, Albert nu avu timp să-l întrebe unde se pleacă peste zece minute şi despre ce uniformă vorbeşte.

Luă liftul, apăsă pe buton şi, când se deschiseră uşile rabatabile, coborî. Binecuvântă faptul că la nivelul 3 nu era decât o uşă, probabil biroul de înregistrare. Restul pereţilor erau tapetaţi cu panouri luminoase, pline cu indicatoare divers colorate, butoane ciudate şi tot felul de săgeţi.

Înainte de a intra, îşi spuse că decoraţiunile interioare ale clădirii, uniformele salariaţilor şi arhitectura, nu puteau fi ideea primarului, un tip obtuz, constipat şi bătrânicios, ci erau apanajul imaginaţiei lui, ca pasionat cititor de science-fiction.

Nu i se păru deloc ciudat faptul că pătrunsese într-o camerăluminoasă, unde, în spatele unui ghişeu, la un birou banal, se găsea chiar asistenta de la maternitate, o brunetă tunsă scurt, îmbrăcată într-un costum alb, cu tăietură clasică.

Albert văzu că, ocupată cu hârţoagele, femeia din holul spitalului nu observase că o fixează cu privirea şi se întoarse la asistenta din gând.

- Nu aveţi uniformă de cosmonaut?!, se amuză el.

- Nu fac parte din personalul tehnic, răspunse femeia, întinzând mâna după dosar. Vă rog să completaţi aceste formulare!

Bărbatul luă hârtiile şi se apucă, automat, să umple spaţiile dintre rubrici. I se cereau date generale, aceleaşi date personale cerute peste tot. Încheie, puse data, trase o semnătură şi înapoie chestionarele.

- Vă felicit! spuse fata, ridicându-se în picioare.

Veni în faţa lui, îi strânse mâna şi îl îmbrăţişă.

- Vă mulţumesc, spuse bărbatul, cuprins de o emoţie pe care nu şi-o putea explica.

Uitând de oboseală, îşi spuse că ar fi fost o revoluţie în administraţie ca, în loc să-l urmărească dacă i-a adus ceva, să de ridice o fată frumoasă de la birou şi să-l îmbrăţişeze pe client.

- O recipisă, ceva? îndrăzni s-o întrebe Hosman. E drăguţ din partea dumneavoastră că m-aţi tratat cu atâta căldură sufletească, dar eu cum demonstrez că am trecut pe aici?

- Nu e nevoie de nimic, dădu bruneta din mână. Totul e fişat şi înregistrat în Calculatorul Central.

- Dar, dacă există oameni care nu au încredere, ce faceţi?

- Nu există oameni care să nu aibă încredere, spuse salariata. Aceia care nu au încredere, fie nu au atins condiţia umană, fie fac parte din altă rasă.

Numai zâmbet, îl conduse până la uşă, astfel încât, înainte ca Albert să mai spună ceva, se trezi în hol, singur, felicitat încă o dată şi cu un ecuson prins de gulerul hainei.

În mod normal, ar fi trebuit să primească ecusonul la intrare, nu la plecare, dar, îşi făcu socoteala că, dacă birocraţii au început să se comporte pe dos, nonconformist, nu acru, aşa cum le e felul, o fi şi cu ecusonul vreo chestie mai nouă.

Nici faptul că îi scriseseră numele, Albert Hosman, fără să-l ştie, alături de cifra 7712, nu i se părea foarte absurd. În lumea imaginaţiei, sunt permise tot felul de erori de logică.

Luă liftul şi coborî la nivelul 0, gândindu-se că acela era parterul, unde se găsea trapa de ieşire. La nivelul 0 nu era decât o încrengătură de ţevi, cabluri, manometre şi alte feluri de aparate de măsură, transformatoare imense, tablouri de comandă şi un furnicar de oameni preocupaţi.

- Cred că am greşit etajul, spuse Albert când fu întrebat de vorbă.

- Ce nivel ai format?

- Nivelul 0.

- Ai format bine, dar acesta nu este nivelul tău, spuse un bărbat.

După cartela de identificare, ai un nivel superior, nivelul 7. E nivelul cuşetelor membrilor de partid. Aici este sala maşinilor, iar la nivelul 1 este reactorul superluminic.

- La 2, ce e?

- Dumneata eşti cam obosit, interveni un al doilea tehnician.

- Am venit acum o jumătate de oră. N-am mai fost aici.

- Atunci, nu e de mirare. N-ai prins şedinţa de deschidere. Ai trecut pe la Registratură?

- Am trecut, că de-asta am venit, spuse Hosman. Am rezolvat problema, iar acum vreau să plec. Am o grămadă de hârţoage de rezolvat. Pe unde pot să ies?

- Pe unde ai venit, lifturile sunt libere, dar mai bine du-te şi odihneşte-te! Abia am plecat şi avem drum lung. Nu vreau să te ofensez cu vreo comparaţie, dar a mai ajuns o ameţită bătrână pe aici, una grasă şi enervantă. Când am întrebat-o dacă e membră de partid, s-a apucat să ne spună că ea nu are de-a face cu politica, că vrea acasă, că i-a născut fiica, i-a dispărut ginerele şi nu are ea chef să discute cu nişte muţunache de mecanici, cum suntem noi.

- Ha,ha,ha! râse cel de-al doilea tehnician. Baba nici nu avea habar că are de-a face cu nişte specialişti în mecanică, cibernetică, electro, hidro, termo, aero şi atomodinamică, potenţiali candidaţi la preşedinţia şi la fotoliile parlamentare ale lumii spre care ne îndreptăm.

- Domne, puteţi să fiţi ce candidaţi vreţi, se enervă Albert, dar eu am timpul drămuit şi o grămadă de dosare de rezolvat. Nu vine peste voi inspecţia financiară la sfârşitul săptămânii, ci peste mine.

- E bună, râseră şi alţi tehnicieni. Şi baba avea umor involuntar, cu fiica ei, care a născut. Ţi-o fi născut şi ţie fata?!