Partidul de export

- Ce o fi ăla investigator?

- De unde vrei să ştiu?

Văzură că, din încăperea biroului de investigator, uşile nu dădeau într-un dormitor vast şi într-o bucătărie utilată modern, ci într-o cămăruţă cu pat de fier şi o chicinetă, unde abia încăpeau aragazul şi o măsuţă. Peste tot, mizeria era la ea acasă. Pereţii erau coşcoviţi, fişetele birourilor erau ruginite, iar tot restul era din lemn. Într-un cuier, se găsea agăţată o haină şi o pălărie de parcă Albrecht ar fi ieşit pentru câteva minute din încăpere, doar în cămaşă, urmând să revină peste câteva minute.

Albert căută prin buzunarele hainei şi găsi un portofel cu acte şi bani.

- Ai mai văzut aşa ceva?

- Nu. Ăştia sunt bani din anul 1922, dintr-un stat demult dispărut, Statele Unite…Uite! Scrie pe ei.

- Am citit şi eu, dar nu am crezut că a putut exista aşa ceva, spuse Albert. Ce facem?

- Nu ştiu ce să facem. Cred că enologii lucrează cu furnici. Cine ştie în ce publicaţie au găsit acest decor şi le-au pus să iniţieze un proces de conversie. Poza de pe cartea de identitate seamănă cu tine.

- Seamănă, dar eu n-aş purta nici bătut tricou cu guler, panglică din pânză legată de gât şi o haină ca asta din cui, cum se vede în poză. E clar. Nu sunt eu.

- Ba, din păcate, cred că eşti chiar tu. Ai face bine să-ţi iei portofelul. Presimt că, într-o lume ca asta, e bine să ai acte.

Îi arătă pe fereastră un om îmbrăcat altfel decât majoritatea, care oprea câte o maşină şi cerea şoferului să-i arate fel şi fel de hârtii.

- Vezi ce vreau să spun? Toţi şoferii opriţi scot din buzunar un plic din ăsta din piele de animal. Din plic, scot fel de fel de hârtii pe care le arată individului cu şapcă nostimă. Ai face bine să iei haina pe tine şi să-ţi pui pălăria!

Albert îmbrăcă haina peste salopeta argintie termoizalantă, pe care o purta direct pe piele, puse pălăria pe cap şi se uită într-o oglindă. Hohotul lui de râs stârni praful de pe dosare şi făcu să se mişte podelele din lemn; arăta ca un mecanic cu haină şi pălărie.

- Nici tu nu stai prea bine, spuse vicepreşedintele şi îi întinse trenciul găsit în biroul secretarei. N-ai văzut ce rochii lungi au femeile din lumea asta, indiferent dacă această lume e construită sau nu de furnici?

Deoarece se găseau vrafuri de reviste, aruncate peste tot, citiră repede câteva zeci şi se dumiriră pe ce lume se aflau.

Constatară că se găseau la etajul 2 al unei clădiri cu doar 8 etaje, iar a treia uşă dădea spre o scară interioară. Exista şi lift, dar acesta era complicat de folosit şi nici nu avea rost să se obosească pentru două etaje.

Coborâră şi, chiar în faţa clădirii, găsiră maşina investigatorului, după numărul din carnetul de conducere. Eforturile lor de a o porni fură zadarnice.

- Dacă nu ar fi trecătorii ăştia aşa fistichiu îmbrăcaţi şi maşinile astea atât de complicate, aş crede că suntem pe o stradă din Oraşul Vechi, spuse bărbatul.

- Maşinile astea “complicate” sunt primele maşini din lume. Sunt cele mai simple.

- Şi atunci, de ce n-am putut să pornim maşina asta care, după cum arată actele, e proprietatea mea?!

- Nu totdeauna lucrurile cele mai simple sunt şi cele mai accesibile. Ai putea, de exemplu, să mânuieşti o bâtă?

- Nu.

- Vezi?!

O luară pe jos, de-a lungul trotuarului, căscând gura la vitrine.

- Dacă e mâna lor la mijloc, enologii au uitat că, totuşi, suntem pe Ioza, unde, pe o emisferă e ziuă, iar pe cealaltă noapte, spuse Diana. Pe Pământ, unde a existat acest an 1922, ziua şi noaptea se succedau. Aici, unde am fost aruncaţi, e tot timpul ziuă.

- Ar fi putut şi enologii să aibă bunul simţ să dea un pahar de vin. În fond, spuneai că se ocupă cu vinificaţia.

- Dacă vrei un pahar de vin, hai să intrăm acolo, peste drum, unde scrie “restaurant”. Dacă banii din portofel sunt buni, luăm şi masa.

- Da, dar stă proţăpit în uşă ipochimenul acela cu şapcă, haină cu epoleţi şi pistol la brâu. Precis ne întreabă de acte.

- Şi ce, nu avem?! întrebă asistenta. Uite aici! Am găsit buzunarul trenciului toate actele numitei Diana Overth. Întâmplător, seamănă cu mine. Nu avem de ce ne teme. Cine a produs această lume virtuală sau ce-o fi ea, ne-a avut în vedere tocmai pe noi doi.

Traversară strada şi se opriră în faţa celui ce păzea locanta.

- Ce doriţi? îi întrebă.

Miraţi că nu sunt legitimaţi, vicepreşedintele şi secretara sa îi spuseră că ar vrea să ia masa şi să deguste un vin de calitate. Paznicul izbucni în râs şi îi informă că acela era un club privat şi, chiar dacă ar fi avut legitimaţie, tot nu le-ar fi permis să intre. Erau îmbrăcaţi total inadecvat; el, cu salopetă pe sub haină, iar ea, cu un balonzaid peste lenjeria intimă.

- Asta nu e lenjerie intimă, de supără femeia. E o fustă şi un tricou, aşa cum se poartă la oamenii civilizaţi.

- Să lăsăm! spuse Albert. Hârtia asta s-ar putea să-l facă să se răzgândească.

Scosese o hârtie de o sută de dolari şi i-o plimba pe la nas.

Omul se făcuse palid şi începuse să tremure.

- Ce-o fi având?!

- Nu am nimic, spuse paznicul, dar nu am văzut o hârtie de o sută decât o dată în viaţă, şi atunci pentru scurt timp, pentru că, în loc s-o cheltuiesc cu folos, am pierdut-o la ruletă.

- Bine, atunci se cheamă că o să vezi suta şi a doua oară. De data asta, sper, pentru mai mult timp.

Vicepreşedintele îi îndesă bancnota în buzunar, îl ocoli şi îi făcu semn asistentei să-l urmeze. Încercă să intre, dar uşa nu se mişca.

- Clanţa e pusă de formă, spuse paznicul. Nu se deschide decât dacă o acţionez eu, cu această telecomandă.

- Dar, dincolo nu e ce ne aşteptăm noi să fie, ci doar o câmpie întinsă cu pante line şi rare ridicături de pământ. Priveşte! Se întinde până în depărtare.

- Nu e treaba mea, spuse omul. Eu sunt plătit să păzesc uşa unui restaurant cu regim închis, de club privat. Unde intraţi voi şi ce faceţi acolo, nu mă interesează.

- Ţi-am dat suta de dolari să pot intra în local, să iau masa şi să beau ceva.

- Inexact. Mi-ai dat suta de dolari ca să vă las să intraţi. Când? Unde? Ce treabă am eu cu dorinţele voastre?!

- Bine, dar ce treabă avem noi pe câmpia asta pustie?

- Nu e o câmpie pustie. Peste doar un sfert de oră, aci e programat un miting electoral. Tot timpul se întâmplă ceva pe câmpie, programul e foarte încărcat. Uitaţi-vă spre dreapta! O masă compactă de oameni, să tot fie câteva zeci de mii, se îndreaptă încoace.

- Sunt ai noştri! se bucură Diana.

În fruntea unei mulţimi se găsea preşedintele partidului, îmbrăcat în obişnuitul lui costum maro. Veneau şi toţi vicepreşedinţii, cei cinci bărbaţi chei şi cele două femei. Îi recunoscură pe Ema Radovici şi pe arhitectul-şef Eucelin Muncia. Era acolo şi Ian Hicus, neuro - psihiatrul, precum şi cei de la conducerea firmei, directorul Divert, dirijorul Manas şi gardianul–şef Kovalski. Erau mulţi, foarte mulţi reprezentanţi ai nivelului tehnic al aerodinei 068…Venea şi o armată de oameni ai presei.

- Ar fi trebuit să vă iau mult mai mulţi bani, spuse paznicul. E un miting neautorizat.

- Neautorizat de cine!? Am înţeles că partidul nostru, chiar dacă nu a câştigat încă alegerile, are mare putere pe Ioza.

- O fi cum spui, dar avem un preşedinte şi un guvern, care, chiar dacă nu strălucesc profesional, nici de colo nu sunt.

- Ai spus că e programat un miting, interveni secretara. Cine l-a programat?!

- Nu ştiu şi nu e treaba mea să ştiu. Ştiu doar că a fost programat un miting electoral neautorizat.

- Mai avem timp să ne întoarcem, spuse Albert. Revenim în stradă şi tragem uşa acestui pseudo - restaurant.

- Nu cred că se mai poate, spuse Diana. Deja preşedintele ne face cu mâna, în semn de bun venit.

Femeia plecă spre grupul de manifestanţi, care venea spre ei. Vicepreşedintele avu un moment de ezitare, apoi trânti uşa şi o urmă.

- Mă simt ca şi cum m-aş găsi în spatele unor decoruri de carton, în timpul unei filmări.

- Aşa te simţi, dar nu cred că e asta. Priveşte în jur! În orice parte ai privi, nu se vede decât o imensă întindere de pământ înverzit şi, ici-colo, câte o colină mai înaltă. Cred că, mai degrabă, e un fenomen optic.

- Fiţi bineveniţi la mitingul nostru! le ură Aram Melior, preşedintele partidului.

- Ne bucurăm să fim bineveniţi, spuse Albert, dar paznicul de care tocmai ne-am despărţit ne-a spus că mitingul partidului nostru e neautorizat. Meseriaşii ăia se comportă de parcă totul ar fi în ordine. Să nu ai autorizaţie, nu e lucru normal şi orice lucru anormal induce o stare de nelinişte.

Văzură o grămadă de lucrători cum înalţă o tribună şi cum un grup de electronişti şi electricieni se ocupau cu montarea instalaţiilor de sonorizare.

- Cel care v-a spus că mitingul nostru e neautorizat, a spus adevărul, dar tactica politică ne dictează să ţinem şi astfel de manifestări. Am vorbit cu actualul premier al planetei şi l-am rugat să nu ne dea aprobarea. Din când în când, aşa, de ochii ziariştilor, trebuie să fim trataţi cu refuz. Dacă totul ar merge ca pe roate, câinii democraţiei s-ar întoarce împotriva noastră. Puţină suferinţă le tine trează atenţia. Mitingul acesta îl facem doar noi, între noi, conducerea şi un segment stabil din electorat, pe care îl folosim ca public. Din când în când, şi electoratului foarte stabil trebuie să-i reîntăreşti reflexele condiţionate.

Se uită împrejur să vadă dacă nu era vreun reprezentant al presei prin apropiere şi zâmbi stânjenit:

- Desigur, acesta este un lucru pe care îl ştie toată lumea, dar nu trebuie ca să fie auzit de la noi, înregistrat şi amplificat de forţa cuvântului.

- Înţelegem, spuse Diana.

Făcu semn spre cel mai apropiat grup de ziarişti, care, văzând că avea loc o discuţie între conducere şi doi oameni, apăruţi din neant, se uitau spre ei cu atenţie.

- Nu e nici un pericol să se apropie, spuse Melior. Putem vorbi în voie. Dacă mitingul nostru e neautorizat, şi înregistrările lor sunt tot neautorizate.

- Da, spuse Albert, dar pot folosi cele spuse de noi în alt context, ca şi cum înregistrările ar fi făcute la un alt miting, autorizat, sau le pot folosi în emisiuni sau articole de sinteză.

- Uite, asta îmi place la tine, ai idei, îi spuse preşedintele lui Albert. Ziariştii ăştia sunt ultimii din lume. Nu am avut nici un interes să aduc aici oameni de calitate, care să ştie să întoarcă pe toate feţele chiar şi cea mai banală afirmaţie, să ne încurce politica şi să-i deturneze sensul.

- Eu ştiu că o politică de calitate are nevoie de ziarişti talentaţi.

- Inexact. O politică adevărată, de orice calitate ar fi, se face cu ziarişti proşti, care nu ştiu să intuiască sensul mişcărilor.

- Înţeleg. Oricând, o politică adevărată este politica pe care o facem noi, pentru noi, cu ajutorul electoratului nostru, fără intervenţia presei.

- Îmi place de tine, îl bătu preşedintele pe umăr. Păcat că nu este aici şi Hosman cel original. Dar, nu-i nimic! Am să-i transmit înregistrarea acestei discuţii, ca temă de meditaţie. De fapt, am să-i transmit orice discuţie care se va întâmpla s-o avem în viitor.

- Ce vrea să însemne “cel original”?! se sperie Albert.

- Vreau să spun că nu eşti tu vicepreşedintele care se ocupă de relaţiile cu presa, precum şi reflectarea activităţii noastre în ziare şi imaginea în ochii unui potenţial electorat. Nu eşti Albert Hosman, ci o copie. Ţi-am zis Albrecht Hosmann, investigator de profesie. În acelaşi timp, eşti chiar vicepreşedintele şi specialistul în investiţii. Ai acelaşi bagaj de informaţii, pe acelaşi pachet genetic. Totodată, nici Diana nu e Diana, ci domnişoara Overth, secretara investigatorului.

- Nu e prea complicat?!

- Ba da, dar legile existente, chiar dacă nu ne convin, trebuie respectate. O lege din astea spune că mitingurile neautorizate trebuie să se desfăşoare în afara oraşului Lahr, capitala astrului.

- Nu mi se pare că suntem în afara capitalei, ci în spatele unor decoruri de film, abil mascate optic, interveni Diana.

- E adevărat, decorurile sunt bine mascate. Nu le vedem. De partea cealaltă, locuitorii sunt amestecaţi cu actorii, pentru mai multă veridicitate şi naturaleţe, dar totul se găseşte pe câmpia asta, la marginea oraşului.

- Dacă, prin absurd, aţi ajuns atât de departe cu ştiinţa, încât să sintetizaţi oameni după model şi să construiţi oraşe-fantomă, e treaba voastră, dar nu credeţi că era mai simplu să-l chemaţi aici pe Hosman, originalul, să nu vă mai complicaţi cu duplicate?

- A trebuit să păstrăm originalele la firmă. Au o misiune foarte importantă.

- Aceea de a lua masa, în timp ce noi facem foamea pe câmpuri.

- Nu. Rolul lor este să scrie eseuri politice, foarte importante pentru viitoarea orientare a partidului. Asta este cauza pentru care am preferat această formă de, să-i zicem, teleportare.

- Dacă au rămas originalele în clădirea firmei de consultanţă, nu poate fi vorba de teleportare, spuse Diana. Eu credeam că suntem în alt timp, undeva, unde se poate sintetiza orice, chiar şi o stradă a unui străvechi oraş din trecutul Pământului.

- Nici eu nu ştiu prea bine. Sunt complet antitehnic. Cred că nu este o teleportare, în adevăratul sens al cuvântului, ci, mai degrabă, o conversie la distanţă, o sinteză pe bază de matrice genetică informaţională.

- Pare destul de complicat de înţeles. De pus în practică un astfel de proces, pare şi mai complicat, spuse Albert.

- Vă dau un exemplu empiric. Să zicem că avem un text, sintetizat pe o coală de hârtie. Acesta este decriptat subatomic, până devine informaţie, şi trimis electromagnetic în altă parte, unde este sintetizat, pe o altă bucată de hârtie, cu altă cerneală. Voi sunteţi textul trimis dintr-o clădire de 50 de etaje într-o magherniţă de 8 etaje, care stă să cadă la cel mai mic cutremur. Sunteţi şi, în acelaşi timp, nu sunteţi aceiaşi doi oameni. Totul e pe principiul aparatului numit fax.

- Ha, ha, ha! râse Abert. Aţi ajuns cu ştiinţa atât de departe încât aţi fi în stare să trimiteţi prin fax chiar şi oile la păscut.

- E o idee notabilă. Uite că la aşa ceva nu m-am gândit. Am s-o dau ca temă de meditaţie ştiinţifică savanţilor din partidul nostru. Necazul e că nu am adus încă nici o oaie pe Ioza, iar pe Pământ acestea sunt animale pe cale de dispariţie, foarte rare, foarte scumpe şi protejate de o lege specială.

- Nu m-am referit chiar la oi. Era o parabolă…Voiam să spun că eu, copia, nu sunt chiar cerneală pe hârtie de fax, ci un organism mai complicat.

- Ah, am înţeles. Află că eşti făcut din trei fiinţe autohtone. S-au folosit atâtea pentru că pachetele lor de gene sunt puţin diferite de cele umane.

- Aţi ucis băştinaşi pentru conversia mea?!

- Nicidecum. S-au oferit singuri, cu mare bucurie. Ca posesor al cunoştinţelor unui vicepreşedinte de partid, eşti o persoană importantă. Cei trei indigeni au fost foarte mândri să participe, cu trup şi suflet, la copierea ta.

- Cu trupul, e clar, dar sufletul?

- Informaţional, nu ajungea materia unui singur individ. S-au folosit trei.

- Nu e vorba de numărul lor, ci de faptul că au dispărut nişte fiinţe înzestrate cu raţiune. Că e unul, că sunt trei, are prea mică importanţă. I-aţi ucis!

- Nicidecum. Ei s-au oferit, iar raţiunea lor de a exista e să fie de folos. Au murit şi n-au simţit.

- E ca şi cum aţi fi reintrodus pedeapsa cu moartea.

- Nu are rost să reintroducem pedeapsa cu moartea, se enervă Melior. Şi faptul că vă lăsăm în viaţă e prea mult.

- Asta e raţiune de a nu mai fi, interveni secretara ca să aplaneze conflictul. Nici eu nu văd rolul dublurilor. Nu se întâmpla nimic rău dacă originalele făceau o pauză şi veneau chiar ele la miting.

- Nu se putea. V-am spus. Chiar dacă am face abstracţie de importanţa scrierilor celor doi, nu se cade să deranjezi un om important de la masă. Diana era pe cale de a pregăti un prânz pe cinste. Nu se poate şti dacă, în timp ce ia acest prânz, lui Hosman nu-i vine vreo idee fundamentală, care să revoluţioneze politica partidului.

- Orice ar fi, e absurd ce ni se întâmplă, spuse Hosman.

- Trebuie să înveţi şi tu, şi am să transmit acest lucru şi originalului, că totul este absurd până când se întâmplă. Să propovăduiţi asta întregului electorat!

- Ce ne apropie, e clar. Ne deosebeşte ceva?

- Ţie ţi s-a introdus un program simplu, care te face să nu fii cât originalul de suspicios. Lucrul ăsta te face superior.

Albert nu mai spuse nimic. Nu voia să se ştie că nu credea absolut nimic din cele spuse de şeful partidului. Îi venea să-i râdă în nas, dar se hotărî, până la urmă, să se aşeze în spatele unui zâmbet. Îşi ascunse gândurile, să vadă ce avantaje putea avea din faptul că era considerat încrezător şi, din cauza asta, superior originalului.

Spuse că avea deplină încredere în politica partidului şi că va face tot posibilul pentru victoria finală: câştigarea alegerilor.

- Vouă, ca şi dubluri ale celor doi colegi ai noştri, nu vi se cere să faceţi ceva. După miting, sunteţi liberi să mergeţi unde vreţi şi să faceţi ce doriţi.

- Chiar aşa?! se miră Albert. Suntem aduşi aici, apoi ni se dă un picior în fund.

- Nu. Aţi fost aduşi aici cu un singur scop, să asistaţi la miting. Dacă vreţi, puteţi să participaţi activ, să luaţi cuvântul, dar, la încheiere, rolul vostru se termină. Puteţi să intraţi în pielea investigatorului şi al secretarei lui sau puteţi face orice altceva.

- E inuman să fim îndepărtaţi aşa! ridică şi Diana tonul. Avem sentimentele şi bagajele de cunoştinţe ale originalelor. Nu reprezentăm doar o autoritate virtuală, suntem departe de orice limbaj de lemn şi vrem să facem politică. Vrem să vă ajutăm să vă depărtaţi de atitudinea totalitară şi omniscientă.

- Vreţi pe dracu’! spuse preşedintele.

Fără un cuvânt, le întoarse spatele, trecu prin cercul de reprezentanţi ai mass-media, ce îi înconjuraseră, şi se urcă pe scenă.

- Na, să te saturi de politică! râse Albert.

- Presa ştie ce am discutat noi?! strigă Diana.

- Au scris toate ziarele, au urlat toate posturile de radio, au transmis toate televiziunile şi s-au înroşit cablurile telefoanelor marilor agenţii de ştiri, se întoarse preşedintele şi aruncă peste umăr. Subiectul conversiei de fiinţe umane din autohtoni e deja fumat. Aţi face bine să vă amestecaţi cu ceilalţi simpatizanţi şi să urmăriţi mitingul. Aveţi de învăţat.

Urcă şi se îndreptă spre microfon. Aşezat în mijlocul scenei, părea o fiinţă neînsemnată, nu marele om, conducătorul primului partid al oamenilor din spaţiul extraterestru.

Salută mulţimea şi îi mulţumi pentru prezenţă. Publicul aplaudă furtunos şi începu să scandeze lozinci.

Ziariştii notau de zor deşi conducătorul partidului nu spunea nimic notabil, cameramanii se întreceau în a lua imagini, din cele mai imposibile unghiuri, iar reporterii radiourilor împingeau cordonul de pază din jurul scenei, căutând să fie plasaţi cât mai aproape de difuzoare.

- Ce idiot, spuse Albert. Întâi îmi spune că sunt o persoană importantă, sintetizată din trei autohtoni, apoi mă lasă, ca pe un nimeni, cu ochii în soare.

- Pe Pământ, unde nu se pot compara decât între ei, oamenii se consideră mai buni sau mai răi. Aici, pe Ioza, unde sunt doar unii dintre extratereştrii, s-a văzut că oameni sunt cei mai răi. Nu te poţi baza pe cuvântul lor; azi spun una, mâine alta. Dar, fi atent! Începe.

- Ce începe?

- Mitingul.

- Păi, ceea ce a spus preşedintele până acum nu face parte tot din programul adunării?!

- Nu. Mitingul propriu-zis, neautorizat, începe abia după intonarea imnului. Ceea ce a spus până acum e pentru presă. Începând din acest moment oamenii din mass-media nu mai au acces. Nu sunt autorizaţi să mediatizeze un miting neautorizat. Consemnează evenimentul, ca atare, şi atât. Nu au voie să facă nici un comentariu.

- Dar, dacă dau publicităţii ştirea, se cheamă că fac un denunţ public, că atenţionează poliţia de faptul că are loc un lucru ilegal. Faptul că mitingul este neautorizat este ştirea bombă. Nu văd ce i-ar mai interesa.

- În acest caz, poliţia nu are voie să intervină. Ea ştie că mitingul e neautorizat, dar acesta e neautorizat chiar de preşedintele interimar al planetei, la rugămintea liderului Melior şi la sugestia premierului.

- Aaa, acum se dau aprobări şi pentru chestii neautorizate.

- Nu s-a dat nici o aprobare în acest sens. Nedându-se autorizaţie de desfăşurare, înseamnă că mitingul e neautorizat. Aici, nu e ca pe Pământ, unde trebuie să te acoperi de aprobări scrise ca să nu o încurci. Aici, lucrurile sunt de la sine înţelese.

Albert îşi spuse că, pentru el, lucrurile erau mai degrabă de la sine neînţelese şi se hotărî să le lase să decurgă singure, în afara înţelegerii lui. Ştia că, dacă ceva nu era corect şi nu avea cum să intervină în corectarea lui, trebuia lăsat să treacă; poate era corect pentru alţii.

Văzu că, într-adevăr, reprezentanţii televiziunilor şi radiourilor îşi strâng uneltele de filmat şi trusele audio şi, împreună cu cei de la ziare, formează, la o oarecare distanţă, în spatele publicului, o masă umană compactă.

- Ce fac?! se miră Albert. Toată lumea se uită la ei, parcă vrând să-i vadă plecaţi, iar ei au înţepenit.

- Ca să plece, aşteaptă permisiunea preşedintelui. Ziariştii n-au venit aici de capul lor, ci au fost aduşi de partid. Sunt plătiţi să însoţească partidul şi să-l susţină, mai ales electoral.

- I-auzi colo! Sunt aproape jumătate din cei veniţi cu preşedintele. Printre ei, nu sunt şi ziarişti de pe alte planete sau locali?

- Până la venirea noastră, pe Ioza n-a existat niciodată o reţea de transmitere a ştirilor, iar celelalte partide, venite de pe alte planete, abia acum îşi organizează agenţii de presă. Fac asta pentru că ne-au văzut pe noi şi îşi dau seama că e foarte bine să te faci cunoscut prin toate metodele.

Masa de oameni ai presei primi confirmarea de plecare şi se urni, cu tot calabalâcul, în jos, pe câmpia lin înclinată; ajunsă la o distanţă considerabilă, se făcu nevăzută, de parcă ar fi intrat într-un tunel invizibil.

- Ce truc! se frecă Albert la ochi. Aici se apare şi se dispare de parcă acest lucru ar fi normal.

- N-au dispărut. Au trecut dincolo, în oraşul construit la marginea capitalei. E ceva normal. Un proverb local spune că lucrurile vizibile sunt pentru orbi.

Pe scenă, urcase un cor format din 400 de femei, cu cearceafuri foarte transparente, trase pe cap, şi se grupase în spatele şefului de partid. Urcă şi George Manas, dirijorul tuturor corurilor firmei, salută publicul şi scoase bagheta.

- Sunt aproape goale, spuse Albert. N-au nimic pe sub cearceafuri şi, în lumina soarelui, se vede tot.

- Cearceafurile sunt fiaruri ţesute chiar de ele, cu multe broderii şi motive florale. Priveşte! Nu sunt două fiaruri la fel.

- Dacă tot s-au apucat să-şi facă singure hainele, puteau să facă lucruri decente. Spuneai că fiarul este un accesoriu al unui ritual sexual.

- Femeile astea sunt susţinătoare ale introducerii fiarului ca port popular. Partidul nostru a adoptat această idee a băştinaşilor şi a transformat-o într-unul din instrumentele lui electorale.

- Nu e nici o femeie urâtă în cor. Ar putea avea necazuri. Cine le vede îmbrăcate astfel, e sigur că ele caută un partener pentru împerechere.

- Asta şi caută. Sunt tot timpul disponibile, dar nu au nici un succes la bărbaţi.

- Dar, sunt aşa frumoase!

- Dacă te interesează…

- N-am spus că mă interesează. Am spus că nu pot înţelege de ce nu au succes.

- Femeile frumoase au cea mai mică trecere la bărbaţi. Nu înţelege nimeni acest paradox. Dacă le mai văd şi atât de transparent îmbrăcate, potenţialii parteneri se sperie. Băştinaşii o fac în mijlocul străzii, dar acoperiţi cu fiarurile. Toată lumea ştie ce fac ei acolo, dar nu se vede, în mod direct, mare lucru; totul e în imaginaţie. În plus, fetele astea cântă aşa frumos! Ascultă! E imnul partidului nostru.